„Cuvântul dezvăluie identitatea copiilor lui Dumnezeu” – Meditație pentru Duminica a VIII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A VIII-A DIN TIMPUL DE PESTE AN

2 MARTIE 2025

CUVÂNTUL DEZVĂLUIE IDENTITATEA COPIILOR LUI DUMNEZEU

Limbajul, verbal sau nonverbal, dezvăluie interioritatea ființei umane; calitatea relației cu ceilalți este cea care definește identitatea unei persoane. Prin urmare, este necesar să decidem cine vrem să fim și în ce fel de relații interpersonale să ne angajăm: autoeducația în privința lui Dumnezeu și a aproapele este fundamentală pentru o existență binecuvântată (prima lectură). Isus ne conduce la răscrucea dintre teologie și antropologie: omul este cu adevărat fericit atunci când își redescoperă identitatea profundă de creatură ca fiu al lui Dumnezeu, ascultând Cuvântul său și pe unicul Învățător, Isus Cristos. Ascultarea cuvântului evanghelic provoacă convertirea și stă la baza iubirii milostive (evanghelia). Acest lucru este posibil prin moartea și învierea lui Cristos; el învinge moartea și păcatul și ne oferă posibilitatea de a primi harul Tatălui și de a fi deja creaturi noi, gata să trăim în viața nouă care va veni (a doua lectură).

INTRODUCERE LA LECTURI

Dintr-o inimă dreaptă ies cuvintele și faptele bune, așa cum dintr-o inimă rea ies gândurile, cuvintele și faptele rele: atât Vechiul, cât și Noul Testament ne amintesc acest lucru. Cuvântul lui Dumnezeu ne invită să luăm în considerare modul în care ceea ce răsună în afara noastră, are mai întâi ecou în interiorul nostru. Mai presus de toate, cuvintele liturgiei exprimă plinătatea și celebrarea inimii. Rămânând neclintiți în bine – așa cum ne invită Apostolul – ne permite să fim pomi care dau roade bune.

PRIMA LECTURĂ

În concepția antropologică a lui Ben Sirah, omul este o creatură liberă și responsabilă, chemată să dobândească „înțelepciunea” prin „frica de Dumnezeu” (cf. Sir 2,1-18), adică iubirea față de Dumnezeu care se exprimă prin respectarea Cuvântului său (cf. 2,15-16). Existența celui care se încrede în Domnul și meditează la Legea sa va fi pătrunsă de recompensă: el va experimenta milostivirea infinită a lui Dumnezeu.

Textul nostru este precedat de un aforism care acționează ca o balama cu imaginea anterioară a pericolului comerțului fraudulos: „Dacă cineva nu se întăreşte cu grijă în teama de Domnul, degrabă va fi răsturnată casa lui” (27,3). Astfel, în pasajul din liturgia de astăzi, Ben Sirah subliniază că recunoașterea condiției existențiale a cuiva este condiția necesară pentru a intra pe calea fricii de Dumnezeu; testul apropierii de Dumnezeu este „cuvântul” (27,4-7), care dezvăluie înțelepciunea sau nebunia ființelor umane (27,8-15). Pasajul este alcătuit din trei afirmații paralele în care imagini din lumea socială și naturală sunt comparate cu condiția antropologică-existențială (vv. 4-6) și se încheie cu un aforism exortativ cu caracter general (v. 7). Prin urmare, în vv. 4-5, este considerat înțelept cel care reflectează asupra propriului comportament; paralelismul din v. 4 compară meditația omului cu funcția unei site: așa cum „gunoiul” iese la iveală în agitația sitei, tot așa examinarea interioară este activitatea care îi permite înțeleptului să identifice „defectele”, adică eșecurile în relația cu Dumnezeu. Potrivit hagiografului, adevărata probă de turnesol care califică un om nu este comportamentul său, ci „cuvântul” pe care îl rostește în conversația cu ceilalți.

Următorul paralelism (v. 5) compară „cuptorul” care testează calitatea vasului (cf. Sir 2,5; Prov 17,3; 27,21; Ps 16,3) cu „modul de a raționa” care constituie testul decisiv al identității unei persoane. Ultimul paralelism (v. 6) folosește o imagine din lumea agricolă: „rodul arată cum este cultivat pomul”. Observăm că nu există o relație directă între cauză și efect, între calitatea pomului și cea a fructului; între cele două elemente vegetale se află figura cultivatorului. Verbul la pasiv („este cultivat”) îl pune de fapt în discuție pe agricultor, care poate îngriji sau neglija pomul: la urma urmei, bunătatea fructului derivă din alegerea agricultorului. Astfel, latura antropologică a paralelismului se concentrează pe responsabilitatea omului în gestionarea propriei sale educații: „astfel, cuvântul dezvăluie gândurile inimii”. Mentalitatea unei persoane („inima”) depinde de modul în care aceasta își gestionează educația; ea este efectul unei alegeri de viață care își găsește transparența în dialog. De fapt, „cuvântul” este o revelație a interiorității ființei umane și, astfel, „înțelepciunea” omului se manifestă în contextul social în care trăiește și interacționează. În v. 7, Ben Sirah încheie cu un aforism la persoana a doua singular și, prin urmare, adresat cititorului, care rezumă reflecțiile universale anterioare din vv. 4-6: „ înainte de discurs, nu-l lăuda pe om: aceasta este încercarea oamenilor”. Exortația finală este un îndemn la discernământ: judecata asupra calității unei persoane depășește ideile preconcepute și prejudecățile bazate pe aparențe și se bazează pe ascultarea cuvântului său, care dezvăluie intențiile profunde. Rezultă că persoana „înțeleaptă” este cea care se hrănește din Cuvântul lui Dumnezeu, îl interiorizează și îl reformulează în cadrul întâlnirilor sociale.

A DOUA LECTURĂ

În versetele care preced cele cuprinse în a doua lectură de astăzi (cf. 1Cor 15,51-53), Paul abordează problema situației noastre trupești în momentul parusiei (cf. 1Tes 4,13-17); la sfârșitul timpurilor, toți vor suferi o „transformare” (verbul allássein este repetat de două ori: vv. 51 și 52) care va face trupul actual „incoruptibil” și „nemuritor”. În v. 53, apostolul spusese că această transformare „trebuie” să aibă loc; este de fapt o necesitate de origine divină. Acum, în v. 54, el adaugă că această „acoperire” trupească a incoruptibilității și nemuririi corespunde unei împliniri a Scripturii. Acesta este un alt mod de a sublinia că este o lucrare a lui Dumnezeu. Următorul citat îmbină Is 25,8 LXX (25,7 TM) cu Os 13,14. Referința scripturală îi informează pe cititori că în planul mântuitor al lui Dumnezeu există anihilarea morții. Această înfrângere a morții a fost realizată de Dumnezeu prin învierea lui Isus.

În mod ironic, Paul pune două întrebări retorice: „Unde este, moarte, biruința ta? Unde este, moarte, ghimpele tău?” (15,55). Ghimpele este o metaforă pentru putere, pentru capacitatea morții de a-i speria pe oameni și de a le injecta otravă mortală. Acum, Dumnezeu a distrus această putere și Cristos este învingătorul asupra morții pentru binele poporului credincios. În v. 56, Paul iese din metaforă și identifică „ghimpele” cu „păcatul” și „puterea păcatului” cu „legea”. Numai Cristos, înviat din morți, oferă iertarea păcatelor și, astfel, răscumpărarea de lege. Învierea lui Cristos implică nu numai distrugerea morții, ci și depășirea otrăvii mortale a păcatului. Evenimentul morții și învierii lui Cristos constituie actul salvator prin excelență, deoarece eliberează omul de robia cauzată de legăturile păcatului și ale legii. Aici, noua condiție existențială a Celui înviat anunță timpul final al credincioșilor și determină transformarea lor trupească. În acest moment, Paul izbucnește în mulțumiri față de Dumnezeu, care a învins moartea și ne-a permis și nouă să participăm la acest succes obținut prin Isus Cristos (v. 57). În sfârșit, în v. 58, apostolul trage consecințele etice ale argumentului dezvoltat până acum. Dacă Cel Înviat ne dă speranță și putem sărbători încă de pe acum victoria sa asupra morții (cf. 2Cor 3,18), trebuie totuși să rămânem „neclintiți”, „neclintiți”, înrădăcinați în Cristos; această înrădăcinare se realizează doar punând toate energiile noastre în „lucrarea Domnului”. Aici, utilizarea verbului perisseúein dă ideea unui angajament „supraabundent” (cf. 1Cor 14,12). Credinciosul știe acum că „efortul” necesar pentru a-l urma pe Cristos și a construi Biserica „nu este în zadar”, chiar și atunci când pare aparent neproductiv. Dacă prezentul este marcat de cruce, lupta împotriva răului este alimentată de speranța generată de învierea lui Isus Cristos. Viitorul luminos luminează prezentul încă neclar, deoarece noua creație a pătruns deja în prezentul credinciosului.

EVANGHELIA

Ultima secțiune a „discursului de pe munte” este semnalată cititorului de un verset de tranziție (v. 39a: „le-a spus și o parabolă”). După îndemnurile privind iubirea față de dușmani (6,27-35) și milostivirea (6,36-38), Luca introduce o serie de ziceri metaforice. Scopul textului lucan în ansamblul său este de a contura dispozițiile interioare care provin din ascultarea „cuvântului lui Isus”; aceste dispoziții vizează punerea în practică a indicațiilor cinetice precedente și, prin urmare, punerea în aplicare a unei practici a iubirii milostive.

Primul dicton metaforic (v. 39b) este formulat prin intermediul unei interogații retorice negative și enunță imposibilitatea unui orb de a „conduce” un alt orb (cf. Rom 2,17-22). Metafora îl poartă pe ascultător în interiorul comunității creștine, unde bătrânii, principalii lideri ai comunității, sunt chemați să îi învețe pe membrii mai tineri și pe catehumeni (metaforic „orbi” sau „deficienți de vedere”) calea mântuirii în Isus Cristos. ‘Vederea’ corectă a credinciosului este cea trasată de tradiția bisericii (cf. 2Tim 2,2). Luca explică acest mesaj în următoarea afirmație: „ Discipolul nu este superior învăţătorului, dar orice discipol instruit va fi la fel ca învăţătorul său” (v. 40). În mod evident, învățătorul despre care se vorbește este vorbitorul însuși, adică Isus (cf. Lc 6,17-20). Isus este singurul învățător care conduce la mântuire.

Stilul comunității. În vv. 41-42 urmează admonestarea hiperbolică a „paiului” și a „bârnei” din „ochi”. Dictonul este adresat la persoana a doua singular și, prin urmare, direct ascultătorului, pentru a-l îndemna să își observe propriile greșeli, slăbiciuni și păcate înainte de a le lua în considerare pe cele ale altora. Proverbul îndeamnă la introspecție și la consecvență în comportament, dar și la înțelegerea milostivă a fragilității aproapelui. Menționarea de patru ori a lexemului „frate” este un semn că această atitudine milostivă trebuie pusă în aplicare în primul rând în rândul membrilor comunității creștine; o relație de acceptare și iertare reciprocă trebuie să prevaleze între „frați”. Fără această practică caritabilă, orice comunitate creștină este lipsită de credibilitate și proclamarea Evangheliei însăși este golită de conținut. Prin privirea introspectivă și prin descoperirea adevărului, adică a propriei fragilități, discipolul pune bazele inițierii unei convertiri interioare care se reverberează într-o relație cu ceilalți caracterizată de milă. În acest fel, discipolul este asimilat învățătorului său, Isus. Aceasta este concretizarea îndemnului anterior din Lc 6,36-37 („Fiți milostivi precum Tatăl vostru este milostiv. Nu judecați și nu veți fi judecați; nu condamnați și nu veți fi condamnați; iertați și veți fi iertați”).

O imagine vegetală pentru om. În vv. 43-45, Luca inserează o locuțiune care leagă trăirea lăuntrică de comportamentul exterior. Locuțiunea începe cu o considerație sapiențială referitoare la lumea plantelor (vv. 43-44) și apoi oferă o învățătură antropologică. Accentul se mută apoi pe legătura dintre conștiință și fapte. Versetul 43 exprimă o considerație generală cu privire la relația dintre calitatea fructului și calitatea pomului din care provine: pomul „bun” nu poate produce fructe „rele” și viceversa pomul „rău” nu poate produce fructe „bune”. În natură, relația cauză-efect este evidentă: în funcție de percepția observatorului, fiecare plantă produce fructul corespunzător (v. 44). Metafora naturalistă nu face aluzie la natura bună sau rea a omului ca atare, din care ar rezulta în mod determinist acțiuni corespunzătoare. Mai degrabă, imaginea evocă acceptarea sau respingerea cuvântului lui Isus, așa cum confirmă v. 45.

1. 45 transpune mesajul din domeniul vegetal în domeniul uman. În ton cu afirmația anterioară, găsim modelul binar „bun” și „rău” referindu-se la ființele umane. Comportamentul „bun” și „rău” decurge din „comoara inimii”. „Comoara” indică realitatea cea mai de preț pe care o posedă cineva, iar „inima” este metonimul care conturează identitatea unei persoane, centrul voinței și al alegerilor (cf. Lc 1,17). Jocul etic se desfășoară astfel în adâncurile ascunse ale ființei umane. Alegerea binelui nu derivă din aderarea la o normă exterioară, din supunerea față de o co-determinare a legii, ci din conștiința unei identități antropologice profunde, care se exprimă în acțiuni și, mai mult, în cuvinte. Ultima parte a locuțiunii lui Isus („pentru că gura lui exprimă ceea ce din inimă se revarsă”) explică faptul că „vorbirea”, mai degrabă decât comportamentul, este efectul înclinațiilor interioare („gura” este o metonimie a „cuvântului”). Din gură iese ceea ce este conținut în inimă, atât cuvinte bune, cât și rele. Cuvântul este astfel testul de turnesol al calității etice a unei persoane, indiferent dacă ascultătorul îl recunoaște sau nu. Prin urmare, dincolo de percepția subiectivă a ascultătorului, Luca încheie setul acestor spuse parabolice concentrându-se asupra sferei obiective a cuvântului. Cuvântul lui Isus, învățătorul, ne pune la încercare conștiința, ne dezvăluie neajunsurile, iar această conștientizare ne permite să simțim compasiune pentru slăbiciunile aproapelui nostru. Ucenicii sunt beneficiarii ascultării învățăturii lui Isus, care subliniază bunătatea constitutivă a omului, o creatură făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Gen 1,26-27). Ascultarea ascultătoare a Cuvântului produce o transformare interioară a omului și face posibil ca discipolul să adreseze celorlalți un cuvânt care este un ecou al celui al lui Isus. În acest fel, într-adevăr, discipolul va fi „la fel de bine pregătit ca învățătorul său” (v. 40).

ACTUALIZAREA MESAJULUI –

 CE SE REVARSĂ DIN INIMA TA?

Ascultarea: o competență creștină care face viața bună

de Ivo Seghedoni

Plantele, în general, transmit o imagine pozitivă despre ele însele, deoarece ne hrănesc, ne înveselesc, ne vindecă și datorită lor putem crea obiecte și îmbrăcăminte.

Uneori, însă, uităm că există și cele teribile, care înțeapă, ciupesc sau… ucid […]. Plantele nu sunt întotdeauna atât de gingașe. Uneori sunt crude, ticăloase, caraghioase. Adevărați huligani. Pentru a se apăra, ele pot recurge la strategii periculoase, până la a ne intoxica […]. Desigur, nu există plante „bune” sau „rele”. Există plante pe care ființele umane le pot folosi, provocând consecințe negative sau care reacționează atunci când intrăm în contact cu ele. Despre celelalte, este greșită doar viziunea pe care o avem despre ele (K. Astafieff, Piante cattive, Torino 2022, 7-9).

Imaginea lui Isus pe care evanghelia ne-o propune în această duminică trebuie, prin urmare, acceptată pentru ceea ce este: o metaforă menită doar să sugereze un adevăr profund. Copacii nu sunt „buni” sau „răi”: sunt sănătoși sau bolnavi, produc fructe comestibile sau necomestibile, uneori trebuie tratați cu grijă, dar nu sunt niciodată răi în sine.

Așa cum nu există un copac rău, tot așa nu există bărbați și femei buni sau răi: toți ne naștem buni, chiar dacă toți suntem tentați de rău. Buni, dar failibili. Buni, dar liberi să alegem, între adevăr și minciună, între dreptate și nelegiuire. Bărbatul și femeia se pot și îmbolnăvi și, fără convertire, își pot duce viața spre moarte.

Când Evanghelia spune: „Nimeni nu este bun, decât numai Dumnezeu” (Mt 19,17), nu înseamnă că omul și femeia sunt răi, ci că bunătatea, ca dat originar, îi aparține numai lui Dumnezeu. Noi o putem învăța: noi, creați buni, dar liberi, putem alege dacă să depunem și să păstrăm în seiful inimii binele sau răul, bunătatea sau răutatea.

Acesta este motivul pentru care prima dintre toate poruncile este: „Ascultă Israel” (Dt 6,4). Ascultă, pentru a crește ca un pom bun. Ascultă pentru a înțelege. Ascultă pentru a te schimba. Ascultă pentru a da roade. Ascultă: prima poruncă nu este „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta […]. Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mc 12, 30-31). Această primă și mare poruncă este anticipată de cuvântul šemà, ascultă (v. 29).

Numai cel care ascultă învață. Numai cel care ascultă își cultivă inima. Cel care nu ascultă produce fructe rele, coapte în surzenie și încăpățânare, și își conduce propria viață, și posibil viața altora, spre dezastru, ca un orb care conduce un alt orb.

Dar ce înseamnă să asculți?

Ne întrebăm acest lucru știind că, dacă există o competență creștină, aceasta ar trebui să fie tocmai competența de a asculta. Viața creștină are acest fundament: ascultarea. Pentru că a fi creștin înseamnă a fi ucenicul unicului Maestru și a învăța de la el (Mt 11,29) pentru a interioriza blândețea și smerenia inimii care sunt ale sale.

Cu toate acestea, deși Evanghelia ne admonestează continuu, dintre toate abilitățile pe care avem grijă să ni le asumăm, aceasta de a asculta nu pare să fie în fruntea atenției noastre.

Cred că trebuie să facem încă o conversie considerabilă pentru a ne identifica cu această formă de creștinism: creștinismul ascultării. Isus este clar și ne spune fără echivoc care este inima vieții creștine: „Fericiți cei care ascultă și păzesc cuvântul lui Dumnezeu” (Lc 11,28) și ne amintește de problema centrală a credinței: „Fiți atenți cum ascultați” (Lc8,18). Dacă „credința vine din ascultare” (Rom 10,17), disponibilitatea noastră de a asculta Cuvântul este un semn al adevărului iubirii noastre pentru El, al adevărului atenției noastre față de Dumnezeu.

Cea mai mare lucrare cerută de iubire este atenția. Când iubim pe cineva, îi acordăm atenția noastră, avem grijă de el […]. Cea mai răspândită și importantă formă de atenție este ascultarea. Dedicăm o cantitate enormă de timp ascultării, din care mare parte este irosită pentru că aproape întotdeauna ascultăm cu puțină atenție (M. Scott Peck, Voglia di bene, Frassinelli, Milano 1985, 104).

Cred că adesea ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu cu aceeași distragere (sau, dimpotrivă, cu aceeași atenție) cu care îi ascultăm pe alții. Și există cinci moduri de a asculta (sau de a nu asculta, în timp ce ne prefacem că o facem!).

Potrivit lui M. Scott Peck, observând modul în care adulții relaționează cu copiii, este posibil să identificăm cinci moduri diferite de a asculta.

Primul mod este de a închide gura copilului. În multe familii, încă se aplică legea: „Copiii trebuie să fie văzuți, dar nu auziți”, iar această lege este aplicată non-stop.

O a doua modalitate este să îi lași să vorbească cât de mult doresc, dar să nu îi asculți. În acest caz, copilul nu interacționează cu adultul, ci vorbește literalmente cu peretele, creând un zgomot care poate fi deranjant.

Un al treilea sistem este acela de a se preface că îl ascultă pe copil continuând să își facă propriile treburi sau să se gândească la propriile cazuri, adăugând din când în când un „dar serios” sau un „deja, deja”, nu întotdeauna la momentul potrivit.

Un al patrulea sistem este cel al ascultării selective, care este un mod atent de a pretinde că asculți, ciulind urechile de îndată ce copilul spune ceva interesant, în speranța de a putea separa cu ușurință buruienile de grâul bun.

Al cincilea sistem este, bineînțeles, acela de a-l asculta pe copil cu cea mai mare atenție, fără a pierde un cuvânt.

Fiecare dintre noi poate raporta cu ușurință exemplele despre modul în care ne ascultăm copiii la modul în care îl ascultăm pe Dumnezeul nostru vorbind. Atât în Scripturi, cât și în viață. Modul în care ascultăm sau nu ascultăm depinde de ceea ce va ieși din inimile noastre.

Care va fi valoarea noastră în gândire și discuții? Ce va ieși din acțiunile noastre, de exemplu atunci când vine vorba de judecarea sau corectarea fratelui sau surorii noastre? Depinde de ceea ce, prin ascultare, am adunat în inimile noastre.

FOLOSEȘTE OGLINDA ȘI PRIVEȘTE ROADELE

de Roberto Laurita

Pentru unii, oglinda constituie un pericol teribil, deoarece induce vanitate. Așa că renunță să o mai folosească pentru a nu cădea în ispită. Este adevărat: considerăm aspectul nostru decisiv pentru a face o impresie bună celorlalți, dar apoi dedicăm puțin timp sufletului nostru, pentru a-l îmbogăți continuu prin reflecție, meditație, ascultare, rugăciune și slujire față de ceilalți.

Și totuși, nu putem ascunde faptul că uneori privitul în oglindă este un exercițiu benefic, mai ales dacă oglinda este… Evanghelia! Carlos Mesters, un biblist brazilian care a frânt pâinea cea bună a Cuvântului lui Dumnezeu în atâtea comunități de bază, cu oameni simpli și umili, ne sfătuiește să nu o tratăm ca pe o imagine, care trebuie observată, evaluată, considerată… Pentru el, ea este în esență o oglindă: vorbește despre noi, ne trimite înapoi imaginea noastră autentică, ne induce să ne luăm pieptenele sau vreun instrument mai spiritual pentru a ne îndrepta înfățișarea, dar mai ales inima. Aici, Evanghelia de astăzi ne cere să ne „oglindim” în sfatul dat de Isus, acceptând să ne punem câteva întrebări. Dincolo de bunele voastre intenții, aveți curajul să treceți printr-un „examen de conștiință” sau vă mulțumiți cu un sentiment generic și mai degrabă efemer de bunăstare sau de stare de rău? Puteți să vă numiți bolile endemice sau vă opriți la simptome? Vreți să ajutați pe cineva să găsească calea cea bună, dar chiar mergeți pe acea cale? Credeți că aveți o lumină pe care să o transmiteți, dar v-ați permis să fiți iluminați de Cristos în profunzime?

Vederea, mai ales când vine vorba de realități importante în care cineva nu se poate mulțumi cu aparențele, este un organ important:

Dar nu este suficient să vezi bine, trebuie să știi și unde să te uiți. De exemplu, atunci când trebuie să evaluezi pe cineva, te oprești la frunze, la flori, la felul în care se prezintă, sau ești dispus să cauți fructul, să îl guști?

Există oameni, mișcări, grupuri bisericești, care trebuie evaluate mai devreme sau mai târziu. Te mulțumești cu sloganurile lor, cu cuvintele lor la modă, cu titlurile pe care le afișează sau accepți să cauți roadele urmând manualul Evangheliei?

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 564/ianuarie-martie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Cosimo Rosselli, Predica de pe munte

Hits: 76