Scrisoare pastorală la încheierea Anului Vieţii Consacrate
Rămâneți pe calea statorniciei
Scrisoare pastorală
la încheierea Anului Vieţii Consacrate
Dragi persoane consacrate,
Drumul unei persoane consacrate – dintr-un ordin, o congregație sau o mișcare bisericească – este marcat încă de la început de experiența unui noi, care-i pune împreună pe cei călăuziți, adunați de fascinația aceleași carisme. Înaintea acestei experiențe însă, în viața fiecărei persoane consacrate a existat încă un drum, unul cu totul interior, cale de căutări și de întrebări, de meditație și rugăciune, de dubii și certitudini, de elan și generozitate în cele din urmă, toate adunate totuși într-un „da” lăuntric și într-o determinare clară în a-L urma și sluji pe Cel care, ca și Apostolilor, i-a pus în mod tainic în inimă chemarea „Vino după mine”. Căci la urma urmelor, despre urmarea lui Cristos este vorba în istoria fiecărei persoane consacrate, iar drumul acestei urmări se conturează mai întâi în tăcerea inimii, și mai apoi capătă trăsături tot mai clare în experiența acelui noi despre care aminteam mai înainte, un noi adunat în jurul unei anumite carisme, un noi care formează o familie aparte care împărtășește aceeași identitate.
Știm însă – și istoria Bisericii atestă acest lucru – că fiecare familie sau comunitate de persoane consacrate nu rămâne închisă în sine, în acel noi pe care l-a adus la viață și l-a clădit, ci se deschide spre Biserica largă, în mijlocul căreia își aduce slujirea și mărturia de credință, lângă și împreună cu toți creștinii. Căci nu există o credință specifică a persoanelor consacrate și o credință specifică pentru alții; este aceeași credință și aceeași Evanghelie pentru toți.
Pentru Sfântul Benedict, călugărul este un convertit sau unul care se convertește încontinuu; profesiunea sa călugărească se bazează pe botezul său; viața călugărească este mai întâi de toate o viață creștină. Acest fel de a gândi îl întâlnim și în teologia Conciliului Vatican al II-lea, care insistă mult asupra chemării la sfințenie a tuturor botezaților. Și Sfântul Părinte Francisc spune că radicalitatea evanghelică nu este numai pentru persoanele consacrate, ci este pentru toți.
Atât persoanele consacrate cât și laicii trebuie să se distingă în Biserică și în lume prin comportamentul inspirat de Evanghelie, de cuvântul lui Isus. Specificul distincției persoanelor consacrate, o știm prea bine, stă în trăirea sfaturilor evanghelice, după depunerea voturilor de ascultare, sărăcie și curăție, urmându-l mai îndeaproape pe Isus ascultător, sărac și curat. Voturile sunt drum de apropiere de Dumnezeu și de toți oamenii, mai ales de cei din urmă.
Sf. Bernard, comentând Cântarea Cântărilor și referindu-se la viața spirituală a călugărilor, vorbea despre trei parfumuri. Primele două, spunea el, sunt căința și evlavia. Al treilea, cel al compasiunii, este tema unei predici celebre. Iată ce spunea Sf. Bernard:
Îmi amintesc că v-am vorbit despre două parfumuri. Însă există un parfum care le întrece de departe pe acestea. Îmi place să-l numesc parfumul compasiunii, căci el are în compoziţie lipsurile săracilor, neliniştile asupriţilor, zbuciumul întristaţilor, greşelile păcătoşilor şi, în sfârşit, toate suferinţele nenorociţilor, oricare ar fi ei, chiar de-ar fi duşmanii noştri (S. Ct. 12,1).
Parfumul care ne pune în relaţie cu ceilalţi este foarte preţios, şi Sf. Bernard îl compară cu parfumul femeilor sfinte care voiau să îmbălsămeze trupul lui Isus.
Domnul Isus, în providenţa sa, nu a permis ca parfumurile să fie folosite pentru trupul său mort. El a voit ca ele să fie păstrate pentru trupul său viu (Biserica): ea este trupul preferat al lui Cristos (S. Ct. 12,7).
Prin acest preţios parfum, compasiunea, persoanele consacrate ies din acel noi al ordinului, al congregaţiei sau al mişcării bisericeşti, şi se deschid către Trupul viu al lui Cristos, care este Biserica sa, universală şi locală. Amintind Biserica locală, mă gândesc la voi, ordine, congregaţii şi mişcări bisericeşti din Arhidieceză. Nu numai eu, dar atâţia alţii ştiu şi vă preţuiesc pentru că aveţi grijă de Trupul viu al lui Cristos, format din săraci şi bolnavi, copii şi oameni în vârstă, tineri şi maturi, oameni cu mai multă sau mai puţină nevoie de sprijin, sfat şi mângâiere, catolici sau necatolici, refugiaţi sau localnici; pe toţi voi îi iubiţi şi îi însoţiţi cu atâta dăruire şi generozitate, nu fără încercări, ispite sau descurajări, căderi şi întoarceri şi atâtea alte cruci de purtat.
Să nu încetaţi să-i încredinţaţi Domnului căile consacrării voastre, ca să rămâneţi pe calea statorniciei. Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea, în Enciclica Spe salvi, insistă asupra responsabilităţii persoanelor consacrate pentru tot trupul Bisericii. Nu uitaţi nici de cuvintele Papei Francisc:
Aştept „să treziţi lumea”, căci nota care caracterizează viaţa consacrată este profeţia […].
Câteodată, cum i s-a întâmplat lui Ilie şi lui Iona, poate veni ispita să fugi, să te sustragi de la misiunea profetică, pentru că-i prea exigentă, pentru că eşti obosit, decepţionat din cauza rezultatelor. Însă profetul ştie că nu-i singur niciodată. Şi nouă, ca şi lui Ieremia, Dumnezeu ne spune cu siguranţă: „«Nu te teme, pentru că eu sunt cu tine ca să te apăr” ( Ier 1,8) (Scrisoarea apostolică a Papei Francisc către toate persoanele consacrate, 21 noiembrie 2014).
Să nu uitaţi niciodată acest „Nu te teme”; el să răsune în voi când simţiţi oboseala descurajărilor, a păcatelor, a ispitelor, a slăbiciunilor.
Anul dedicat vieţii consacrate se încheie la 2 februarie 2016. Profit de această ocazie să vă mulţumesc vouă, tuturor persoanelor consacrate din Arhidieceză, pentru toată dăruirea şi slujirea voastră. Aţi avut timp, în acest an, să priviţi în urmă şi să-i mulţumiţi lui Dumnezeu pentru zelul începuturilor vocaţiei voastre, pentru harul statorniciei şi pentru zelul cel de astăzi. Aveţi timp şi pentru un examen de conştiinţă, ca eventual să puneţi în ordine tot ce se cheamă viaţă interioară şi activitate zilnică, privind spre cele de acum şi spre viitor cu toată încrederea, cântând şi implorând îndurarea lui Dumnezeu.
Binecuvântaţi începuturile şi creşterea vocaţiei voastre, preţuiţi carisma comunităţii din care faceţi parte, şi deschiderea către tot poporul lui Dumnezeu, dăruiţi-vă cu bucurie în slujirea Trupului lui Cristos, care este Biserica.
Îi mulţumim lui Dumnezeu că v-a hărăzit să fiţi aici, în Arhidieceza noastră, vă mulţumim şi vouă, şi vă însoţim cu preţuirea, rugăciunea şi iubirea noastră.
Bucureşti, 2 februarie 2016
Sărbătoarea Întâmpinării Domnului
ÎPS Ioan Robu
Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti
Hits: 5