„Cuvântul dătător de viață al Legământului” – Meditație pentru Duminica a XXI-lea de peste an
Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.
DUMINICA A XXI-A TPA B
25 AUGUST 2024
CUVÂNTUL DĂTĂTOR DE VIAȚĂ AL LEGĂMÂNTULUI
Prima lectură din această duminică se referă la legământul încheiat la Sihem (Iac 24,1-2) și relatează dialogul dintre Iosue și popor: Iosue comunică decizia sa de a-l urma pe Domnul, iar poporul răspunde cu o profesiune de credință entuziastă. Psalmul 33 continuă tema lecturii cu un verset în care se arată că alegerea de a urma legământul lui Dumnezeu se bazează pe bunătatea divină. A doua lectură prezintă un faimos „cod casnic” care se bazează pe iubirea activă și creatoare a lui Isus Cristos care se dăruiește până la consumare pentru Biserică, mireasa sa. Evanghelia începe într-o notă negativă: mulți ucenici sunt scandalizați de discursul lui Isus. Învățătorul dezvăluie apoi că ei nu au înțeles misterul pascal: Fiul Omului va fi umilit și va fi glorificat. După aceasta, el face aluzie anticipată la darul Duhului, capabil să dea viață trupului marcat de moarte.
PRIMA LECTURĂ
Capitolul 24 încheie cartea lui Iosue cu relatarea adunării tuturor semințiilor lui Israel în Sihem, după intrarea poporului în țară, astfel încât Israel să fie constituit ca națiune prin alegerea exclusivă pentru Domnul. Sihem este un loc semnificativ, asociat cu renunțarea la idoli (Gen 35,1-4) și cu decizia de a fi fideli lui Dumnezeu. Lectura nu ia în considerare rezumatul istoric din vv. 1-13 în care Iosue relatează istoria patriarhilor (vv. 2-4), cea a exodului (vv. 5-7), amintind și de victoriile de dinaintea trecerii Iordanului (vv. 8-10) și cucerirea țării (vv. 11-13). În acest lung preambul, Iosue afirmă în esență că istoria poporului a fost marcată de lucrarea lui Dumnezeu și de darul eliberării. Marea insistență asupra mântuirii arată că „legea” nu este prezentată ca fiind porunca unui tiran, ci ca fiind Cuvântul unui Dumnezeu pe care israeliții îl cunosc foarte bine și prin care și-au manifestat în mod repetat iubirea. Prima lectură, prin urmare, se reia doar cu vv. 15-18, în care găsim un dialog între Iosue și popor: acesta din urmă comunică israeliților decizia sa de a-l sluji pe Domnul („Cât despre mine și casa mea, vom sluji Domnului”, v. 15). Poporul răspunde apoi cu un act de asentiment („Departe de noi să părăsim pe Domnul”, v. 16) și cu o veritabilă profesiune de credință entuziastă („El ne-a scos pe noi și pe părinții noștri din țara Egiptului…” v. 17). Proclamând acest Cuvânt, liturgia euharistică pune adunarea liturgică în fața unei situații similare cu cea trăită de israeliți: Dumnezeu se oferă în Cuvântul său și în Euharistie, fără să se impună și fără să ceară nimic, ci așteptând o liberă adeziune. În răspunsul pasionat, poporul adunat pentru Euharistie găsește cuvintele cu care să se adreseze lui Dumnezeu.
A DOUA LECTURĂ
Continuând lectura continuă din Efeseni, a doua lectură prezintă un foarte faimos „cod casnic” care reglementează relațiile dintre cei din aceeași gospodărie. Dedicând multă atenție relației dintre soți, Ex 5,21-32 devine decisivă pentru teologia căsătoriei creștine. Fundamentul întregului discurs se găsește în v. 21: „În frica lui Cristos, fiți supuși unii altora”. Verbul grecesc hypotássō, declinat în mijloc, subliniază actul voluntar de supunere și, în același timp, recunoașterea unei relații de subordonare. De fapt, el denotă legătura unui inferior cu un superior (copil cu părinte, Lc 2,51) față de care acestuia din urmă îi datorează respect și supunere (Rom 13,1; Tit 2,9) și adesea se referă la Dumnezeu (2Mac 9,12; Isus Cristos însuși este supus Tatălui, 1Cor 15,28); persoana supusă prin urmare, este supusă voinței altuia și nu este complet independentă în propria sa decizie.
Paradoxul acestei prime afirmații constă tocmai în faptul că o relație strict asimetrică (supunerea) înțeleasă cu referință la Isus Cristos, îi leagă pe toți membrii comunității creștine (și ai casei) unii față de alții fără nicio distincție. În acest punct, aplicarea acestei indicații la sfera familiei devine mai clară: dacă atitudinea de bază este identică (supunerea), atitudinile fiecărui individ, membru al familiei sunt diferite.
Soțiile sunt invitate să își recunoască soțul drept „cap” (vv. 22-24), misiunea lor în cuplu este similară cu cea a bisericii, supusă lui Isus Cristos. Din moment ce statutul soțului poate părea „favorizat”, atunci, Efeseni dedică mult mai mult spațiu bărbaților (vv. 25-31): aceștia sunt invitați să își iubească soțiile așa cum a făcut Cristos cu biserica. Această iubire constă în multe atenții: Isus Cristos și-a „dăruit” propria viață (se folosește paradídomi, ca în Gal 2,20; Ef 5,2), fără să se cruțe pe sine; el nu a încetat să „spele” și să sfințească biserica prin Cuvântul său (vv. 26-27).
Modelul lui Isus Cristos pe care soțul trebuie să îl aibă pentru soția sa, asemănătoare cu cele pe care trebuie să le aibă cineva pentru propriul său trup (vv. 28-29), amintind că încă din Geneză omul însuși, într-un mod particular, este chemat să abandoneze siguranța familiei de origine, pentru a se uni cu soția sa (cf. Gen 2,24), dedicându-se exclusiv ei. Prin urmare, căsătoria creștină se întemeiază pe iubirea activă și creatoare a lui Isus Cristos (vv. 25-26). Relația dintre harul lui Isus Cristos și căsătorie, prin urmare, creează un efect semnificativ: Isus Cristos nu alege biserica pentru sfințenia (și frumusețea) ei, ci pentru că o iubește și această iubire este cea care o face sfântă și frumoasă.
EVANGHELIA
Cuvântul acesta este greu. Pasajul ales pentru duminica a 21-a începe cu un pasaj surprinzător. Isus Cristos tocmai a încheiat un discurs în care se numește „pâine” (In 6,48) și „carne” (In 6,51-58) dată oamenilor pentru ca ei să aibă viață. Cu toate acestea, mulți discipoli reacționează negativ și își exprimă dezamăgirea lor: „Acest cuvânt este greu! Cine îl poate asculta?”. De ce consideră ei cuvântul lui Isus dur? Mai întâi de toate, din punct de vedere material, el prezintă o imagine de neînțeles: cineva nu poate da altora propriul său trup să mănânce. Apoi, la nivel simbolic, discipolii au înțeles cu siguranță că „a da carnea” (In 6,51) este o referire la moartea pe care o va suferi Isus Cristos, și este clar că această aluzie este dificil de acceptat; într-adevăr, Cristos dezvăluie că va trebui să moară, dându-și toată viața ca hrană care hrănește pe alții. În sfârșit, „greu” ar putea fi și afirmația exclusivă a cuvintelor lui Isus: doar trupul și sângele lui Cristos sunt „adevărata hrană” și „adevărata băutură” (In 6,55) care dau viață oamenilor (In 6,51); orice altă hrană (materială, spirituală) este un simplu substitut.
Scandalul. Evanghelistul dezvăluie că Isus vede în adânc în inimile ucenicilor: „știind în sine că ucenicii murmurau despre aceasta” (v. 61); cuvintele pe care le-a auzit, prin urmare, nu manifestă un gând trecător, ci sunt murmurări reale. Verbul „a murmura” este același cu cel folosit în v. 41; în lumina acestei repetiții, se poate presupune că în cuvintele ucenicilor același protest necredincios și încăpățânat al israeliților în deșert (Ex 16,2) și al evreilor în fața Fiului.
Isus continuă să spună: „Vă scandalizează aceasta?”, pentru a le arăta și ucenicilor că drumul lor s-a oprit, ei s-au poticnit (conform sensului propriu al verbului grecesc skandalízō). Cuvintele lui Isus creează adesea o „poticnire” (1Pt 2,6-8; cf. Mt 15,11-12), iar în unele cazuri este chiar propria sa persoană care devine un motiv de poticnire (Mt 26,31); nu mai puțin, piatra de scandal prin excelență este crucea însăși, cu tot ceea ce implică ea în viața creștinilor (1Cor 1,23; Gal 5,11; cf. Mt 24,9-10). Referirea la scandal, prin urmare, confirmă faptul că este vorba tocmai de revelația indirectă a patimii și morții lui Isus Cristos, pâinea din cer, să nască murmur și necredință.
Fiul înălțat. Întrebarea din v. 62 clarifică și mai mult sensul scandalului trăit de ucenici: „Dacă l-aţi vedea pe Fiul Omului urcându-se/înălțându-se (anabaínonta) acolo unde era mai înainte?” Isus afirmă clar că el este Fiul lui Dumnezeu coborât din cer ca Pâine pentru omenire, oferită în trupul muritor. Verbul anabaínō, de fapt, este folosit pentru ridicarea glorioasă a lui Isus (cf. In 3,13), după înviere (In 20,17). Cu toate acestea, titlul „Fiul Omului” este legat de moartea pe cruce într-o altă afirmație capitală din Evanghelia după Ioan: „După cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului” (In 3,14). Astfel, confruntat cu perplexitatea ucenicilor, Isus anunță franc misterul pascal al morții și învierii sale, dar îi implică în raționament prin folosirea formei interogative.
Trupul nu ajută. În v. 63, discursul continuă cu aceste cuvinte: „Duhul este acela care dă viaţa, trupul nu foloseşte la nimic”. Isus creează astfel o opoziție clară între trupul Fiului (oferit în Euharistie – In 6,54) și cea a ființelor umane; ea este de fapt marcată de fragilitate și de moarte și nu poate decât să-și dezvăluie, pe termen lung, toată propria ambiguitate și insuficiență. Omul carnal nu are posibilitatea de a depăși limitele propriei sale naturi muritoare (In 3,6) și fără Dumnezeu, el este condamnat până la capăt. Trupul lui Isus Cristos, pe de altă parte, este un principiu de viață, deoarece Isus este Fiul lui Dumnezeu care se dăruiește fără rezerve și își oferă propriul Duh. În acest fel, Evanghelia creează o suprapunere interesantă între pâine, Trupul lui Isus și Cuvântul său, care devine instrumentul prin care darul Fiului este realizat și împlinit.
Prin urmare, în timp ce recunoaștem condiția „carnală” a cuiva (suferințele, grijile, contradicțiile etc.), adunarea euharistică care celebrează este consolată, deoarece poate crede în cuvintele pronunțate în timpul Euharistiei care sunt Duh și viață (așa cum subliniază v. 63 folosit și pentru aclamația la Evanghelie), adică că ele pot da vitalitate și pace prin credință (cf. v. 64, în care Isus arată că este conștient că unii dintre discipoli nu cred).
Tu ai cuvintele vieții veșnice. În încheierea discursului său, Isus precizează că acceptarea cuvintelor sale este efectul unui dar divin („nimeni nu poate veni la mine, dacă nu îi este dat de Tatăl”- v. 65) și nu rezultatul unui efort uman. Omul trupului nu poate veni la credință, decât prin voința lui Dumnezeu. Nu este de mirare atunci că „mulți” ucenici (v. 66) decid să îl abandoneze pe Învățător. În acest moment, adresându-se celor Doisprezece, cei mai apropiați de el, Isus formulează o întrebare retorică („Și voi vreți să plecați?”) al cărei răspuns este deja presupus („Nu, cu siguranță!”), dar care îi determină pe discipolii să își exprime în mod explicit propria decizie (ca în prima lectură). Petru, luând cuvântul, face o profesiune de credință decisivă: discipolul a înțeles un nucleu esențial al discursului lui Isus și afirmă că tocmai cuvântul Fiului este calea de acces la viața divină („Tu ai cuvintele vieții veșnice”- v. 68; cf. vv. 35.63); din acest motiv își exprimă intenția de a rămâne aproape de Învățător, printr-o întrebare pronunțată în numele grupului („unde să mergem?”- v. 68). În cele din urmă, el declară că, în calitate de discipoli ai lui Isus, ei au crezut și au experimentat credința ca un proces dinamic care i-a condus la cunoașterea sfințeniei lui Dumnezeu, revelată în Fiul („am crezut și am cunoscut că tu ești Sfântul lui Dumnezeu”- v. 68).
ACTUALIZAREA MESAJULUI –
CURAJUL DE A RĂMÂNE
de Erio Castellucci
„Vreți și voi să plecați?”
Una dintre cele mai incomode întrebări adresate de Isus în Evanghelii, dintre cele peste două sute pe care le pune, este cea care urmează abandonului atâtor ucenici, în urma cuvintelor rostite în Cafarnaum. Isus nu este obsedat de numărul discipolilor, el evită întotdeauna tentația de a număra; o întrebare pe care el nu o pune niciodată este: „Câți sunteți?”. Isus este interesat de autenticitatea, nu cantitatea, celor care îi devin ucenici. Acesta este motivul pentru care îi încuie în fața responsabilității lor, adică le cere cu putere un răspuns. Iar răspunsul vine de la Petru, care nu vede nicio alternativă credibilă la „cuvintele vieții veșnice” a celui care se arată a fi «Sfântul lui Dumnezeu».
Această scenă, care în Evanghelia după Ioan are aceeași funcție ca și cea stabilită de Matei și Marcu la Cezareea din Filipi, mărturisirea mesianică a lui Petru, și care nu poate fi interpretată ca o presupusă dorință din partea lui Isus de a-i selecta pe cei mai buni, de a crea un grup ezoteric al celor aleși cu care să se retragă din lume și să trăiască o viață pură. Într-adevăr, continuarea Evangheliei îi prezintă pe Isus și pe discipoli mai mult ca niciodată în drumul lor pe străzile Palestinei, în căutarea tuturor, dispuși să facă loc fiecărei categorii de oameni.
Nu: calea indicată și parcursă de Isus nu este aceea de „evadare din lume” împreună cu un cerc magic al privilegiaților. Mai degrabă, Isus le cere semenilor săi – și, prin urmare, și creștinilor din toate timpurile – să accepte scandalul întrupării, Trupului și Sângelui oferit pentru viața lumii, asumându-și propriul său stil: mărturia unei vieți dăruită.
Creștinismul în Occident, și nu numai, este în mod clar acum un fapt minoritar. Unii pot îneca în nostalgie durerea de a nu mai fi într-un regim de „creștinism”, de a trebui să se simtă irelevanți. Nu este ușor, atunci când cineva obișnuit de secole să se numere și să numere, să ia act că majoritatea nu mai este acolo. Dar Duhul ne invită să gândim altfel, să ne asumăm condiția de „diasporă”, care este o urgență, ca o oportunitate de a purifica inimile, să eficientizăm structurile, să dinamizăm procesele, să punem din nou în centru oamenii cu poveștile lor, mai degrabă decât proiectele cu succesele lor.
„Tu ai cuvintele vieții veșnice”: aceasta este convingerea care dă discipolilor curajul de a rămâne: nu pentru a deveni curatori de biserici, ci să devină sare și lumină, ferment și boabe de muștar. Dacă Isus și-a trimis propria comunitate în misiune, el i-a indicat stilul prin aceste imagini, și nu a trimis-o ca pe o armată puternică sau o fortăreață inexpugnabilă, este pentru că el nu are obsesia numerelor, nerăbdarea de a număra, ci are dorința ca discipolii săi, din toate timpurile, să pornească cu încredere – nu cu jale – pentru a împrăștia acele semințe de speranță și înviere pe care doar cuvintele vieții veșnice, nu cele ale vieții pământești, pot face să crească în lume.
CARE ESTE BUNA COMUNICARE?
de Roberto Laurita
În spatele setei de competență comunicativă pe care o întâlnim adesea în domeniul pastoral se ascunde, poate, o mare tentație: aceea de a căuta bagheta magică care ar rezolva problemele și să asigure succesul atâtor inițiative ale noastre care se zbat, din cauza unor adeziuni călduțe și a unei lipse dezolante de entuziasm. Există vreo tehnică de marketing pentru a face Evanghelia mai atractivă? Și cum să depășim asprimea anumitor cuvinte ale lui Isus?
Mulți preoți, trebuie să recunoaștem, au găsit propria lor cale de ieșire, scăzând „prețul produsului”, reducând timpul alocat și cantitatea de energie necesară. Evanghelia din această duminică, însă, nu pare să încurajeze această metodă.
Chiar și Isus a trebuit să înregistreze reacții negative, venite din partea discipolilor săi. Discursul său despre „pâinea vieții” este considerat excesiv de „dur”, dacă nu chiar „ostil” pentru anumite mentalități. La urma urmei, Isus pare să o fi făcut intenționat să folosească imagini destul de crude, greu de acceptat: „Dacă nu mâncați trupul/carnea Fiului Omului și nu beți sângele lui, nu aveți viață în voi”. Pentru sufletele bine educate suntem chiar la limita toleranței!
Cum reacționează Isus în fața acestui eșec explicit, evident, în care mulți ucenici pleacă, îl abandonează?
El nu pare să fi alergat după ei pentru a le atrage atenția că poate a existat o neînțelegere. Nici că a îndulcit pastila, folosind imagini mai puțin „dure”. Nu, Isus nu face nimic pentru a recupera consensul. Dimpotrivă. El se întoarce spre cei Doisprezece, spre cei care au fost cu el de ceva timp și le adresează o întrebare explicită: „Și voi vreți să plecați?” Dar care este atunci buna comunicare? Nu cea care asigură un rezultat pozitiv, ci aceea care pune pe fiecare în fața unei alegeri: acceptă sau respinge vestea care a ajuns la el, spune da sau nu propunerii lui Isus.
Maestrul se asigură că destinatarii cuvintelor sale înțeleg despre ce este vorba, dar apoi îi lasă liberi să decidă. Depinde de ei. Fără reduceri, prin urmare, fără consimțământ ieftin. Calea este alta: mesaj clar, răspuns liber.
Prima lectură: Slujirea lui Petru este o temelie, o stâncă. Intervențiile apostolului sunt interpretări și actualizări ale voinței mântuitoare a lui Cristos și ale judecății sale împotriva structurilor lumești nedrepte.
Psalmul responsorial: Psalmul începe cu un angajament solemn de a binecuvânta și lăuda întotdeauna pe Domnul în orice situație. Cel care îl binecuvântează cu adevărat pe Domnul în orice moment este însuși Cristos.
A doua lectură: Angajamentul soțului este susținut de o paralelă foarte înaltă, iubirea lui Cristos pentru mireasa sa, biserica. Mireasa-Biserică este de o frumusețe ideală pentru că a fost purificată de Cristos în spălarea baptismală și în cuvântul lui Dumnezeu.
Evanghelia: Atât Euharistia, cât și întruparea ne pun în fața unei alegeri decisive. Unii discipoli abandonează urmarea lui Isus. Această criză devine o constantă în Biserica de mai târziu: este criza deciziei de credință pentru sau împotriva umilinței întrupării, Crucii și Euharistiei.
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 558/iulie-august 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
Imagine: James Tissot, Împărtășania apostolilor
Hits: 68