„Frumusețea Mamei cerești” – Meditație pentru Adormirea Maicii Domnului

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

 ADORMIREA MAICII DOMNULUI

15 AUGUST 2024

FRUMUSEȚEA MAMEI CEREȘTI

„Semnul măreț” al „femeii îmbrăcate în soare” din prima lectură este ambivalent: pe lângă faptul că este o imagine a Mariei, femeia este și un simbol al Bisericii care, în mijlocul multor necazuri (naștere), îl naște pe Isus Cristos creștinilor. Psalmul 44 este o cântare alegorică în care mireasa, simbol al Ierusalimului (prefigurare a Bisericii), este invitată să se alăture Domnului și să îl urmeze. A doua lectură din prima Scrisoare către Corinteni readuce miezul propovăduirii creștine: așa cum în Adam toți au murit separați de Dumnezeu, la fel creștinii (și Maria în primul rând) reuniți cu Isus Cristos se vor bucura de darul unei vieți mai puternice decât moartea. În Evanghelie, este relatată vizita Mariei la Elisabeta; ruda sa o recunoaște pe Maria ca fiind adevăratul „chivot al legământului” care îl poartă în sine pe Mântuitorul. Lectura se încheie cu cântarea Magnificat, care anunță răsturnarea de situație produsă de Dumnezeu în istorie.

UN IMN DE BUCURIE

de Roberto Laurita

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului vine la noi în fiecare an, în plin sezon de sărbători, plantată cum este – prin tradiție – chiar în mijlocul lunii august. Nu există mari variații: liturghia care ne este propusă este întotdeauna aceeași, lecturile întotdeauna aceleași. Cu toate acestea, de la an la an, ea capătă o semnificație specială, poate pentru că ne vorbește, într-un mod ciudat și interdependent, despre moarte și viață. În limbajul creștinilor răsăriteni, această solemnitate este numită „adormire”: un mod dulce și blând de a ne confrunta cu realitatea morții. Și, de fapt, adormirea vine după moarte și reprezintă totuși înfrângerea morții. Maica Domnului, de fapt, nu a cunoscut corupția mormântului, dar a participat imediat, suflet și trup, la gloria învierii. Poate pentru că ne prezintă o mântuire care implică întreaga ființă, suflet și trup. Astfel ne pune în față o realitate care este prea adesea uitată sau ignorată.

În teologia catolică sănătoasă și tradițională, trupul nu este o cutie de care trebuie să ne debarasăm la sfârșitul vieții sau, mai rău, un dușman de care trebuie să ne lovim fără remușcare pentru a evita să fim rătăciți. Trupul este un instrument al harului, al iubirii, al compasiunii, al fraternității și al solidarității. El este una cu sufletul și, din acest motiv, și el este destinat să fie transfigurat de bunătatea și frumusețea lui Dumnezeu. Poate pentru că ne conduce la o înțelepciune necunoscută, care ne face să privim viața cu alți ochi.

Existența noastră nu poate fi limitată la orizontul nevoilor cotidiene. Suntem destinați pentru ceva măreț, atât de măreț încât este inimaginabil. Și totul începe cu botezul nostru, pentru că totul depinde de relația noastră cu Dumnezeu. Poate pentru că ne face să mirosim parfumul sfințeniei, al credinței, în realitatea vieții de zi cu zi. Evanghelia de astăzi însăși ne poartă în interiorul unei case din Iudeea, ne face martori la o întâlnire între două femei care așteaptă amândouă un copil, ne cufundă într-o situație de viață obișnuită. Și în același timp, chiar aici, simțim gustul, aroma prezenței lui Dumnezeu. Percepem ceea ce Duhul ne face să spunem, bucuria născută din prezența sa, uimirea față de acțiunea sa misterioasă, inexplicabilă. În cele din urmă, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este un mare cântec de bucurie: cel care vine din gura și inima Mariei, cea „plină de har”; dar și cel care izvorăște din inimile săracilor, ale celor care, asemenea Mariei, i-au făcut loc lui Dumnezeu în viața lor.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

 PARADISUL ADORMIRII MAICII DOMNULUI, AL MEU ȘI AL ALTORA

de Alberto Carrara

Astăzi sărbătorim solemnitatea Ridicării la Cer a Maicii Domnului, o dogmă proclamată de Papa Pius al XII-lea în 1950. Dogmele sunt rodul Duhului Sfânt care însoțește Biserica pentru a aprofunda și a înțelege adevărul. Concret, Fecioara Maria, fiind ferită de păcatul originar, în virtutea vieții trăite în intimă uniune cu Fiul său Isus Cristos, după moarte nu a cunoscut corupția mormântului, ci a fost ridicată la cer cu sufletul și trupul. Fiecare adevăr de credință proclamat de Biserică, pe lângă faptul că este fundamental pentru cunoașterea adevărului referitor la realitățile cerești, trebuie să aibă o repercusiune și în viața noastră.

De aceea, în Maria anticipăm ceea ce ni se promite nouă, credincioșilor, la sfârșitul timpurilor: și trupurile noastre vor învia. Maria este cel mai clar exemplu și demonstrație a adevărului cuvântului Scripturii: „Dacă suntem părtași la suferințele Lui, vom fi părtași și la slava Lui” (Rom 8,17).

Este o trăsătură recurentă în multe atitudini ecleziastice: „Trebuie să proclamăm adevărurile creștine care contează, adevărurile fundamentale și întemeietoare… Trebuie să spunem că Dumnezeu există, că el dă sens istoriei noastre, că Isus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, că a înviat… Trebuie să proclamăm Cuvântul lui Dumnezeu, Biserica și sacramentele… Trebuie să ne exprimăm cu claritate asupra problemelor morale…” Și așa mai departe. Și așa mai departe și așa mai departe.

Toate adevărate, foarte adevărate… de fapt, prea adevărate. Lipsa tuturor acestor „adevăruri preasfinte” este preocuparea interlocutorului. Nu este suficient să spun lucruri adevărate, de fapt, trebuie să mă întreb și dacă ele au vreo șansă să fie percepute ca fiind adevărate. Eu pot vorbi ebraică și greacă, dar dacă ascultătorii mei vorbesc limba română, se întâmplă două lucruri.

În primul rând, ascultătorii mei nu înțeleg și, tocmai pentru că nu înțeleg, devin din ce în ce mai convinși că lucrurile din acea limbă străină și ciudată nu sunt ale lor… Ne spunem acest lucru de multe ori, dar o anumită predică ecleziastică, cu cât trece mai mult timp, cu atât apare mai străină pentru oamenii de astăzi. Zelul nostru de a spune lucruri sfinte, și de a le spune cu sfințenie exactă, sfârșesc prin a le face și mai străine.

În al doilea rând. Se mai poate întâmpla ca, uneori, lucrurile pe care le spun să fie cunoscute și de interlocutorii mei. Rămâne însă problema dacă cuvintele pe care le spun au același înțeles pentru mine și pentru cei care mă ascultă. Eu spun anumite lucruri, iar „lucrurile” mele devin alte lucruri pentru ei.

Am impresia, așadar, că, odată cu detașarea tot mai mare a culturii actuale de biserică, există un îndemn tot mai mare pentru oamenii bisericii de a-și înăspri mesajul. Lipsei de pasiune pentru Evanghelie i se răspunde cu o Evanghelie „dură și pură”. Intenția este una bună: se dorește evitarea derapajelor; slăbirea Evangheliei pentru a se face înțeleasă poate duce, de fapt, la faptul că Evanghelia este din ce în ce mai puțin Evanghelie. Cu toate acestea, Evanghelia „dură și pură” riscă contrariul: printr-un exces de fidelitate față de Evanghelie și printr-un exces de fidelitate față de limbajul folosit pentru a o vesti, există riscul de a pierde interlocutorii care ar trebui să o primească. În primul caz se pierde Evanghelia, în al doilea caz se pierd cei cărora trebuie să le fie vestită Evanghelia.

În luna august participăm la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Este un caz exemplar în raport cu ceea ce spunem. Totul este fermecător de aluziv în narațiunea tradițională a acestei sărbători: cerul, Maria „înălțată”… Și apoi decorul cu care arta ne-a obișnuit: îngeri festivi zburând în jurul Fecioarei purtate în aer, iar apostolii, jos, „pe pământ”, uimiți de mormântul gol… Să încercăm să ne imaginăm un „public” exemplar de modern: un grup de tineri, de exemplu. Pot să le vorbesc despre Fecioara Maria, despre întoarcerea ei „în ceruri” și despre paradis. Ceea ce știu ei despre paradis, însă, corespunde doar în mică măsură cu ceea ce știu eu. Imaginile pe care le am și eu în cap se potrivesc cu textele sacre și cu puțină teologie, care îmi permit să regândesc raiul, paradisul, îngerii… Acesta este bagajul meu. În medie, însă, nu este cel al tinerilor care mă ascultă.

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului repropune, așadar, o problemă care există întotdeauna, care, în sărbătoarea de la mijlocul lunii august, este exacerbată de caracterul extrem al simbolisticii în joc: cum să depășim distanța dintre adevărurile care trebuie crezute și credincioșii care ar trebui să le creadă? Nu ne putem consola decât spunând că problema nu va fi niciodată rezolvată, pentru că în fața adevărurilor „imuabile” ale Evangheliei se află realitatea schimbătoare a bărbaților și femeilor care o ascultă. Și, în mijloc, stau vestitorii care s-au angajat dintotdeauna la o dublă fidelitate: față de vestire, pe de o parte, și față de cei cărora le este adresat mesajul, pe de altă parte. Orice soluție este – trebuie să fie – provizorie, iar fiecare epocă de credincioși și vestitori trebuie să-și reinventeze limbajul. Iar atunci când limbajul nu transmite vestea, destinatarii sunt pierduți, iar mesajul însuși devine zadarnic.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Fragmentul din cartea Apocalipsei subliniază lupta dintre femeie și balaur, dintre biserică și diavol, dintre Maria și Satana. Femeia care suferă din cauza travaliului nașterii își va găsi mângâierea în faptul că a dat naștere unei noi vieți, un fiu care va fi destinat să conducă toate națiunile.

A doua lectură: Cristos este cel dintâi rod al învierii. Aceasta înseamnă că și noi, credincioșii, recunoaștem și credem în aceeași soartă binecuvântată.

Evanghelia: Maria a crezut în cuvântul Domnului. Să medităm la cântecul de laudă, pentru ca fiecare dintre noi să mulțumească Domnului pentru minunile pe care le-a făcut în viața noastră.

PRIMA LECTURĂ

În solemnitatea Ridicării la Cer a Fecioarei Maria, Liturgia Cuvântului începe prin exaltarea inițiativei divine: „Templul lui Dumnezeu din ceruri a fost deschis” (Ap 11,19). Din templul ceresc, se sesizează un singur detaliu, „chivotul Legământului”, obiect care se afla dincolo de Sfânta Sfintelor în care erau păstrate tablele Legii (Ex 25,1-22), distrus în timpul asediului babilonian (2Reg 25,9). Viziunea evocă așadar actul prin care Dumnezeu s-a angajat față de ființele umane. Privirea îndreptată spre cer surprinde un alt „semn măreț”, o realitate exterioară care trebuie decodificată pentru a-i înțelege semnificația profundă: o „femeie îmbrăcată în soare”, adică care a primit de la Dumnezeu veșmintele demnității sale speciale (cf. Is 61,10), legată de soare, adesea cu referire la lumina divină (Mt 17,2). Femeia este asemănătoare unei regine care are deplină stăpânire asupra timpului reglementat de calendarul lunar („luna sub picioarele ei”) și are o coroană din douăsprezece stele: ea a obținut deja premiul pe care îl primește cineva la sfârșitul vieții (1Cor 9,25; 2Tim 4,8): ridicată la cer, Maria a ajuns deja la împlinire. Cu toate acestea, deși este încununată de glorie, ea suferă, ca și cum ar avea dureri de travaliu. Imaginea se potrivește bine cu biserica, a cărui simbol este Maria, deoarece și ea este un loc privilegiat în care Isus Cristos se poate naște în virtutea Cuvântului, dar care trăiește această naștere ca pe o încercare similară (Is 26,17-18), confruntându-se cu multe necazuri.

Cerul, prin urmare, este populat cu un alt semn, nu la fel de „mare” ca primul: balaurul, un șarpe străvechi, care intenționează să împiedice lucrarea divină, cu „zece coarne”, deci o mare forță (cornul este un simbol al puterii), dar limitat (numărul de zece se referă la o delimitare precisă). El are șapte diademe, simbolizând puterea regală și influența pe care acest șarpe o exercită asupra regatelor umane, și încearcă să smulgă stelele de pe cer și să le arunce pe pământ. Această intenție se manifestă plastic în poziția pe care o adoptă: stă în fața femeii pentru a devora copilul. Metaforic vorbind, șarpele (cu o ură disprețuitoare față de viața care se naște) vrea să anihileze rodul femeii, viața divină a creștinilor, copii ai lui Dumnezeu, născuți în biserică. El nu reușește, pentru că femeia, Maria, dă naștere fiului care este răpit în Dumnezeu, făcând aluzie prin aceasta la învierea Fiului lui Dumnezeu și la viața divină (gândiți-vă la mulțimea sfinților din istorie) care se exprimă în biserica pământească. Bisericii îi este deci rezervat deșertul, locul ispitei și al maturizării.

A DOUA LECTURĂ

Pasajul ales pentru a doua lectură este luat dintr-un capitol în care Paul se concentrează pe proclamarea învierii lui Isus Cristos. Amintind inima kerygmei creștine („Cristos a înviat din morți”), el afirmă că Cristos este „primul rod” (v. 20). Termenul indica primele roade oferite Domnului ca semn al jertfei întregii recolte (Lev 23,10-11), ca act de încredințare prin care fiecare evreu recunoștea că fecunditatea recoltei (un eveniment natural în care se manifestă un mister al morții și al vieții) este un dar al lui Dumnezeu și nu opera omului: a oferi primele roade însemna a încredința propria viață pentru a o primi din nou prin har. Misterul înfățișat în acest semn se realizează pe deplin prin înviere. Isus Cristos este noul Adam: așa cum în Adam toți erau morți din cauza separării de Dumnezeu (Gen 3), tot așa creștinii reuniți cu Isus Cristos vor putea gusta darul unei vieți mai puternice decât moartea („în Cristos toți vor primi viața”). Prin urmare, concluzia lecturii nu este surprinzătoare: „ultimul dușman care va fi nimicit va fi moartea”. Domnul, aparent învins de moarte, în realitate a trecut prin ea ducând o luptă pe care nimeni nu o putea câștiga. În acest fel, unit cu Isus Cristos, creștinul poate înfrunta tot ceea ce anticipează moartea (suferință, încercare, singurătate, dezbinare etc.) cu o speranță sigură și o forță neclintită.

De aceea, în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, Biserica declară că Fecioara Maria, asociată din timpuri imemoriale cu patimile Fiului său, nu putea fi decât prima care să se bucure de roadele învierii, participând la victoria sa asupra morții. Adormirea Maicii Domnului celebrează exact acest privilegiu singular al Fecioarei: înălțată la cer în trup și suflet, ea este cu adevărat întâiul născut al celor înviați.

EVANGHELIA

Pasajul evanghelic începe imediat după anunțul îngerului Gabriel către Maria și, pentru a înțelege sensul celor relatate, este util să ne amintim un elogiu al lui Isaac della Stella (Predica 51): „Ceea ce se spune în general despre Biserica Maicii Domnului se referă în mod singular la Maica Domnului, Maria […]. Sufletul credincios individual poate fi considerat, de asemenea, ca Mireasa Cuvântului lui Dumnezeu, fiică, mamă și soră a lui Cristos, fecioară și roditoare. Prin urmare, așa cum cuvântul îngerului l-a născut pe Fiul lui Dumnezeu în Maria, tot așa Cuvântul lui Dumnezeu are puterea de a naște o viață nouă în sufletul credinciosului”.

Prin urmare, după vestire, Maria s-a pus imediat în mișcare: „Ea s-a sculat”. Verbul folosit este cel al învierii! Cuvântul lui Dumnezeu este cel care o activează pe Maria și îi dă o forță vitală extraordinară; consecința pentru adunarea care celebrează este clară: numai cuvântul și inițiativa divină pot da naștere unei noi vitalități în biserică și în sufletul fiecărui credincios care participă la celebrare. Termenul spudé, „grabă”, este adesea folosit în Noul Testament pentru a indica zelul și entuziasmul reacției la ceva frumos (Lc 2,16; 19,5; Rom 12,11; 2Cor 8,16). Bucuria trăită este atât de mare încât Maria nu își face griji cu privire la călătorie (mutarea din Galileea în Iudeea presupunea câteva zile de mers pe jos) și nu ezită să pornească la drum într-un moment foarte delicat pentru o femeie însărcinată. În ciuda distanței, călătoria durează o clipă: de îndată ce pleacă, o vedem intrând imediat în casa lui Zaharia (v. 40).

 Salutul. Pasajul insistă asupra salutului (o temă repetată de trei ori în câteva versete). Folosirea cuvântului aspasmós, „salut”, amintește de salutul îngerului Gabriel (1,29: „se întreba ce semnificație are un astfel de salut”). Maria este deci prima evanghelizatoare: salutul îngerului a fost însoțit de anunțul conceperii lui Isus, rod al harului (Lc 1,28.30-32); salutul Mariei prelungește această veste bună și o transmite Elisabetei. De bucurie, și Ioan „tresare” în pântecele ei, anunțând venirea lui Mesia înainte de vreme.

 Binecuvântată. Ca și în cazul Mariei, salutul este transmis de Duhul Sfânt, iar Elisabeta rostește o profeție tocmai pentru că este plină de Duhul: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul trupului tău” (v. 42). Elisabeta recunoaște în Maria o binecuvântare superioară tuturor celorlalte femei, sărbătorind lucrarea lui Dumnezeu, exprimându-și uimirea în termeni asemănători celor folosiți în relatarea transferului chivotului legământului la Ierusalim (v. 43; 2Sam 6,9); așa cum a recunoscut tradiția creștină, Maria este într-adevăr „chivotul legământului” care îl poartă pe Mântuitorul lumii, Fiul în care se exprimă fidelitatea lui Dumnezeu față de legământul etern încheiat cu umanitatea. Viața Mariei este fericită datorită credinței, nu datorită condițiilor exterioare; pentru Maria, a crede înseamnă „că se va împlini ceea ce i-a spus Domnul”; Dumnezeu este capabil să își îndeplinească promisiunile.

 Magnificat. Așadar, în vv. 46-55, Maria se exprimă într-un imn de laudă care are o introducere singulară: ea nu spune „vocea mea”, ci „sufletul meu îl preamărește pe Domnul, Duhul meu…”; cuvintele de credință cu care Elisabeta a recunoscut lucrarea lui Dumnezeu au fost benefice pentru suflet, au făcut spiritul să vibreze (spre deosebire de numeroasele schimburi de cuvinte goale). Astfel, la fel ca în laudele lui Israel (Ps 34,2-4), Maria celebrează lucrările divine, arătând prin cântec care este cheia unei vieți fericite: recunoașterea lucrării lui Dumnezeu, fără a concentra atenția asupra propriei persoane (cf. 1Sam 2,1).

Mântuirea este rodul privirii divine (în expresia „a privit la umilința slujitoarei sale” este folosit un verb intensiv, epiblépō, cf. 1Sam 1,11) care se concentrează asupra celor mai umili (termenul tapeínōsis, „umilință”, provine din tapeinós, „mic, josnic”). Ceea ce a trăit Maria va fi recunoscut de „toate generațiile”, valul generat de „da”-ul ei va radia în întreaga istorie. Astfel, lauda ei celebrează lucrările lui Dumnezeu folosind termeni care amintesc de miracolul exodului (cf. Deut 3,24): în istoria ei personală (și prin ea în cea a fiecărui creștin) sunt reproduse aceleași fapte care s-au întâmplat cu poporul lui Israel. De fapt, Dumnezeu i-a risipit „cu puterea brațului său” (Ex 15,16; cf. Fap 13,17) pe cei a căror gândire era marcată de mândrie; termenul hyperephános, „mândru”, poate implica o opoziție față de Dumnezeu (cf. 2Mac 9,12) și este folosit pentru faraonul Egiptului (Ex 5,2). Maria, prin urmare, cântă despre răsturnarea de situație pe care Dumnezeu o realizează în istorie (v. 52), în cuvinte care prefigurează ceea ce i se va întâmpla odată cu „înălțarea” la cer celebrată în solemnitatea Adormirii Maicii Domnului.

„Detronarea” celor mândri este o lucrare de milostivire care reduce iluzia celor aroganți (v. 53); în sens invers, iubirea lui Dumnezeu pentru cei umili și flămânzi (v. 53) este capabilă să construiască acolo unde ar părea imposibil de găsit ceva bun. Amintind că Domnul „a venit în ajutorul lui Israel” (v. 54), Fecioara Maria își încheie lauda recunoscând cum mântuirea este împlinirea unei istorii care a avut coordonate precise, pe care Dumnezeu a călăuzit-o prin alegerea poporului lui Israel și care va continua să se exprime în viața Bisericii.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 558/iulie-august 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 125