„Abundența pâinii lui Dumnezeu” – Meditație pentru Duminica a XVII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XVII-A TPA B

28 IULIE 2024

 ABUNDENȚA PÂINII LUI DUMNEZEU

Prima lectură din Cartea a doua a Regilor vorbește despre un om care îi aduce lui Elizeu primele roade ale recoltei sale. Profetul îi cere slujitorului să le dea de mâncare poporului și, drept garanție, citează un cuvânt rostit de Dumnezeu. El îl crede pe Elizeu și cuvântul său și miracolul se realizează. Psalmul 144 celebrează regalitatea lui Dumnezeu și grija sa atentă pentru fiecare persoană vie: Dumnezeu dă hrană la momentul potrivit, mâna sa este gata să satisfacă dorințele și nevoile fiecăruia. A doua lectură amintește că regenerarea efectuată de Dumnezeu transformă în mod vizibil comportamentul credincioșilor și îi face promotori ai unității în Biserică. În Evanghelie, cu ocazia Paștelui, Isus înmulțește cele cinci pâini și doi pești ale unui tânăr și hrănește mulțimea; în acest fel, el arată că este capabil să ia resurse umane slabe și să le facă să rodească într-un mod surprinzător, datorită puterii învierii sale.

PRIMA LECTURĂ

Prima lectură este preluată dintr-o secțiune din Cartea a doua a Regilor consacrată relatării minunilor lui Elizeu (2Reg 4,1-6,7). El este profet și „om al lui Dumnezeu” (2Reg 4,7.9), adică o persoană a cărei existență a fost complet reconfigurată de vocația sa și, prin urmare, de întâlnirea sa cu Dumnezeu. Pasajul din 2Reg 4,42-44 vorbește despre un om care, venind din Baal-Salisà (la 25 km de Lydda), îi aduce lui Elizeu primele roade ale recoltei sale: douăzeci de pâini de orz și ceva grâu nou. Prin acest gest, persoana realizează un act simbolic care exprimă un dar total de sine, nepunând deoparte pentru profet și lui Dumnezeu o parte din recoltă, ci dându-i ce este mai bun.

Și tocmai în acest moment Elizeu face o cerere surprinzătoare: „Dați poporului ceva de mâncare” (v. 42). Abia în v. 43 devine clar că profetul se adresează de fapt slujitorului său, iar acesta din urmă reacționează cu uimire: „Cum să pun asta în fața a o sută de oameni?”. În fața ezitării sale, Elizeu repetă ceea ce a spus, dar mai adaugă ceva – „Așa vorbește Domnul: Vor mânca și va mai rămâne” (v. 43) – referindu-se la un cuvânt rostit de Domnul. El îl crede pe profet și cuvântul, iar miracolul se realizează cu adevărat. Adunarea liturgică poate trage cel puțin două concluzii din acest pasaj: ceea ce se dă lui Dumnezeu nu se pierde, ci se înmulțește; a-i oferi lui Dumnezeu propria viață, propriul timp, nu înseamnă a irosi ceva prețios, ci a culege un bine mult mai mare; în plus, în această înmulțire, cuvântul lui Dumnezeu, al cărui interpret este profetul, joacă un rol decisiv: numai prin puterea cuvântului se poate oferi totul lui Dumnezeu, darul generos de sine nu este rezultatul unui efort personal.

 A DOUA LECTURĂ

A doua lectură îi încurajează pe creștini să „umble într-un mod demn de chemarea primită” (v. 1). Prin urmare, refacerea anunțată în primele capitole (cf. Ef  2,1-10), deși nu este rezultatul inițiativei umane, transformă vizibil comportamentul credincioșilor. Utilizarea verbului „a schimba”, de altfel, este obișnuită atunci când se face referire la comportament și sugerează că răscumpărarea nu este un act punctual, ci un proces dinamic constând într-o creștere continuă. Cum are loc acest proces?

Noua viață a creștinilor se realizează în unitatea bisericii (vv. 2-3); propoziția din v. 1 este clarificată prin patru precepte dispuse în ordine crescătoare, iar primele trei calități constituie premisa celei de-a patra și ultime. Chemarea creștinului se împlinește mai întâi în smerenie, tapeinofrosýnē (Rom 12,16), atitudinea celui care, simțindu-se mic (tapeinós), îl consideră pe celălalt superior lui însuși, atât de prețios încât își poate dărui chiar viața (Fil 2,1-11); apoi creștinul este invitat la blândețe, la răbdare (2Tim 2,25) legată de iubire (1Cor 4,21) și la mărinimie (makrothymía), măreție (makrós) specifică lui Dumnezeu (cf. Ex 34,6) care este încet la mânie și mare în iertare (1Tim 1,16). Al treilea element clarifică și mai mult seria: chemarea creștină cere răbdare față de ceilalți, animată de caritate și nu de resemnare (v. 2; cf. Ef 4,32). Punctul culminant al raționamentului se găsește în v. 3: credincioșii sunt invitați să fie zeloși (spudázō, cf. Gal 2,10) în protejarea unității în Biserică; această atitudine nu este de la ei înșiși, ci de la Duhul Sfânt și este menită să întărească legătura dintre frații în credință (en tô syndésmō, „în legătură, lanțul care leagă”).

Această unitate este apoi celebrată în vv. 4-6 și se bazează, în ultimă instanță, pe credința în Dumnezeu, manifestându-se apoi într-o comuniune de persoane legate între ele prin legătura iubirii; din biserica cea una, trupul lui Cristos într-un singur Duh, ajungem, prin unicul Domn Isus Cristos, la unicul Dumnezeu, Tatăl tuturor.

EVANGHELIA

 Introducere (vv. 1-4). Evanghelia începe cu o lungă introducere în care sunt oferite câteva aspecte esențiale pentru înțelegerea sensului ei. Primul element care apare în v. 1 este o referință geografică: Isus decide să meargă de cealaltă parte a mării, în teritoriu păgân, urmat de o mare mulțime uimită de semnele sale; Ioan a relatat trei dintre acestea: minunea din Cana (In 2,1-11), vindecarea fiului unui funcționar din Cana (In 4,46-54), vindecarea paraliticului de la piscina din Betsaida (In 5,1-9). Cel de-al patrulea semn pe care Isus urmează să îl realizeze are loc, așadar, pe Lacul Galileei, martor privilegiat al activității sale misionare. Ajuns la destinație, Isus urcă pe munte, locul simbolic unde Dumnezeu se manifestă (cf. Ex 19 pe Sinai) și locul unde, potrivit profeților, Mesia va invita la un banchet festiv (Is 25,6-10; 56,7; 66,20). Isus se așază și își asumă astfel atitudinea tipică a unui învățător: mâncarea pe care urmează să o ofere este cu siguranță legată de învățătura și cuvântul său. În cele din urmă, se subliniază faptul că scena are loc când Paștele este aproape: ceea ce urmează să se întâmple este într-un fel legat de Paște și de Paștele din Ierusalim.

 De unde să cumpărăm pâine? Domnul Isus își ridică ochii și vede mulțimea. În Evanghelii se face adesea referire la privirea Maestrului și acest detaliu servește în mod normal la exaltarea uneia dintre calitățile sale: Isus este atent la oameni, nu este egocentric, știe să perceapă nevoile celorlalți chiar înainte ca aceștia să le ceară (Mt 8,14; 9:9; Mc 10,21; Lc 13,12). În acest caz, însă, Isus profită de situație pentru a formula o întrebare retorică și a-l pune la încercare pe Filip: „De unde să cumpărăm pâini, ca să aibă ce mânca?” (v. 5). Adverbul interogativ póthen, „de unde”, are o funcție importantă în Ioan, deoarece este adesea folosit pentru întrebări referitoare la originea misterioasă a lui Isus (In 7,27; 9,29; cf. 2,9; 3,8; 4,11); el pregătește astfel revelația că Isus este Fiul lui Dumnezeu, venit de la Tatăl (8,14), pâinea adevărată (6,35) care dă viață în plinătatea ei.

Filip este pus la încercare la fel ca Israel în deșert, deoarece, împreună cu ucenicii, se află într-o situație în care pare să nu existe nicio ieșire; va trebui să descopere, la fel ca poporul, că nu se trăiește numai cu pâine, ci că viața vine de la Dumnezeu (cf. Dt 8,3-5).

 Pâine de două sute de denari. Răspunsul lui Filip este pragmatic și dezvăluie un aspect important al caracterului său: ucenicul are o viziune realistă și concretă asupra problemei, știe cum să „facă socotelile în buzunarele oamenilor”. În opinia sa, ei se află în fața unei fundături; nici dacă ar avea o sumă foarte mare de bani în cufere (două sute de denari; un denar corespunde salariului pentru o zi de muncă la câmp, cf. Mt 20,2) nu ar putea să-i hrănească pe toți. Filip este așadar un simbol al acelor oameni care, în timp ce îl urmează pe Isus, se încred în siguranța oferită de bani și de muncă.

 Cinci pâini și doi pești. În acest moment intervine Andrei, unul dintre primii care l-au recunoscut pe Mesia, crezând în cuvintele învățătorului său Ioan Botezătorul; Andrei este cel care, după întâlnirea cu Isus, îi raportează fratelui său Petru impresiile sale și îl conduce la Maestru (In 1,35- 42). Andrei intervine afirmând, poate pe un ton ironic, că singura lor resursă sunt cele cinci pâini și doi pești ai unui tânăr (porția lui de mâncare?). Întrebarea („ce este aceasta pentru atâția oameni?”, v. 9) exprimă eșecul pe care îl simte cineva atunci când se confruntă cu o dificultate insurmontabilă; prin aceste cuvinte, Andrei manifestă astfel nemulțumirea amară a celor care știu că nu au mijloace suficiente, a celor care nu au „viața în ei înșiși” (In 5,25).

 Grădina. Ca și în prima lectură, cuvântul lui Isus este cel care inițiază acțiunea decisivă; de aceea liturghia poate cânta în timpul aclamației la Evanghelie: „Un mare profet s-a ridicat printre noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său” (Lc 7,16). Un detaliu este subliniat în mod deosebit: în locul în care are loc minunea este multă iarbă (cf. Ps 23,2); atunci când îi predă lui Isus puținele resurse, Domnul transformă deșertul într-o grădină, deschizând din nou accesul către Eden (Gen 2,1-7). Evanghelia, prin urmare, folosind verbul „a mulțumi” (eucharisteîn) face referire explicită la instituirea Euharistiei, chiar dacă actele descrise în v. 11 sunt cele pe care le îndeplinește orice tată de familie evreu. Prin urmare, accentul pasajului cade pe darul abundent de pâine: Isus nu se limitează doar la o rezolvare rapidă a problemei, ci oferă hrană din abundență, fără să se menajeze.

 Profet? După ce a mâncat, Isus pune să se adune resturile, pentru ca nimic să nu se piardă; ucenicii umplu douăsprezece coșuri. Și aici pasajul se deschide interpretării simbolice: verbul „a aduna” (synágō) este folosit de Evanghelie pentru a indica faptul că moartea lui Isus, orchestrată de Caiafa, va fi motivul real al „reunirii” copiilor lui Dumnezeu dispersați (In 11,52); referirea la „douăsprezece” coșuri evocă cele douăsprezece triburi ale lui Israel; dorința de a nu „pierde” (apóllymi, v. 12) nimic este ceea ce îl determină pe Fiul să își ofere propria viață (In 6,39). Prin urmare, Paștele lui Isus Cristos va fi cel care va oferi adevărata pâine a vieții care îi poate aduce pe toți împreună.

Relatarea se încheie destul de neașteptat. Cei prezenți îl recunosc pe Isus ca profet, poate făcând referire la Dt 18,15-18, în care este anunțată venirea unui profet asemănător lui Moise, sau amintindu-și de slujirea lui Elizeu (cf. prima lectură). Cu toate acestea, Evanghelia dezvăluie că ei încearcă să îl „ia” (se folosește verbul arpázō, „a lua cu forța, a răpi”, cf. In 10,12) pe Isus, pentru a-l „folosi” în scopurile lor, poate pentru a avea mereu la îndemână pe cineva care să îi facă sătui. Isus le scapă atunci din mână, pentru că, deși ei cred că au înțeles semnul, de fapt nu au înțeles semnificația sa profundă.

Prin urmare, adunarea este invitată să citească acest cuvânt în căutarea hranei adevărate, care este obținută prin familiarizarea cu Isus Cristos; el este într-adevăr capabil să ia resursele umane slabe și să le transforme cu puterea învierii sale. Totuși, această acțiune nu vizează doar satisfacția personală: creștinii sunt chemați, la fel ca ucenicii, să „adune” în douăsprezece coșuri ceea ce rămâne, un gest simbolic care poate face aluzie la misiunea de evanghelizare.

• ACTUALIZAREA MESAJULUI –

 PÂINEA CELOR SĂRACI

de Alex Zanotelli

 Doar acest lucru ar trebui să ne facă să reflectăm la cât de fundamentală este această relatare, atât pentru Isus, cât și pentru primele comunități creștine. Acesta este semnul caracteristic al lui Isus pentru a le spune tuturor că, dacă frângem pâinea, este destul pentru toată lumea și nu va mai fi foame. Știm că oamenii din Palestina, striviți de taxe exorbitante, mureau de foame în vremea lui Isus: cei puțini bogați aveau totul pe seama celor mulți care mureau de foame. Rețeta lui Isus este simplă: frângeți pâinea, împărțiți ceea ce aveți, câteva pâini și câțiva pești, și toți vor fi hrăniți!

Chiar și micile comunități creștine din primele secole practicau „frângerea pâinii” în cadrul mesei zilnice de seară (atunci când era posibil). De fapt, fiecare membru al comunității contribuia financiar, astfel încât toată lumea, chiar și cei mai săraci, să poată lua masa zilnică. În timpul acestei mese a fost celebrată Euharistia, deoarece nu poate exista Euharistie fără „frângerea pâinii”.

Ca misionar, mă întreb spontan: „Dar ce fel de Euharistie celebrăm noi, în Occident, în fața unei lumi de oameni înfometați? Ne dăm seama că această sărăcire crescândă, cu foametea care decurge de aici, se datorează unui sistem economico-financiar care permite ca 10 % din lume să consume 90 % din bunuri, lăsându-le celorlalți firimiturile? În prezent, mai mult de două miliarde de oameni din lume suferă de insecuritate alimentară și mai mult de 800 de milioane de foamete severă. Să ne amintim că acest procent de 10 % este format în mare parte din așa-numiții „creștini”! Papa Francisc a declarat în Evangelii Gaudium: „Această economie ucide!” Am locuit timp de doisprezece ani într-o baracă din Korogocho, unul dintre numeroasele cartiere de mahala din Nairobi, și am experimentat pe propria piele cât de adevărată este această afirmație a Papei Francisc. Puțini teologi au reușit să exprime acest lucru la fel de bine ca teologul german J.B. Metz în broșura sa Un crez pentru oamenii de astăzi:

În slujirea bisericii nu ne este permis să nu admitem că în lumea occidentală viața bisericilor noastre ne face să ne gândim din ce în ce mai mult la o religie burgheză, o religie a celor norocoși și bogați, și că în alte părți ale lumii este în schimb o religie populară a celor deposedați, excluși literalmente din cauza sărăciei și mizeriei lor din comuniunea noastră euharistică. Și nu este admisibil pentru noi, pentru că altfel scandalul unei biserici care ar accepta în sânul ei oameni nefericiți și spectatori ai nefericirii lor ar sări în ochii întregii lumi. Atât de mulți oameni ai durerii și atât de mulți Pilați, și apoi avem curajul de a numi totul „o comunitate euharistică a credincioșilor”, de a-l numi singurul și unicul popor al lui Dumnezeu.

Și Metz concluzionează: „Prețul care ni se cere nu este o sumă ruinătoare de pomană; este de fapt prețul cel mai costisitor al catolicității noastre, al faptului că suntem poporul lui Dumnezeu, este prețul ortodoxiei noastre”.

UN ENTUZIASM NEÎNȚELES

de Roberto Laurita

O astfel de ocazie ar fi fost pe placul oricărui lider politic, de ieri sau de azi. Cu tot efortul depus pentru a găsi un consens, pentru a stârni entuziasmul mulțimii, reacția oamenilor pare un har de care se profită cu ușurință. La urma urmei, scopul este bun! Nu a venit Isus să anunțe Împărăția lui Dumnezeu? Sprijinul mulțimii va fi un suport util pentru a-și face cunoscute ideile!

Tot meritul pentru acest gest, un „semn” extraordinar de apreciat, și datorită puternicei sale atracții simbolice. Pâine și tovărășie din belșug. Nu era exact ceea ce profeții prevestiseră? Nu asta i s-a întâmplat lui Israel când a rătăcit în deșert, înainte de a ajunge în Țara Promisă? Oamenii au perceput toate acestea și au fost cuprinși de entuziasm.

Din toate aceste motive, atitudinea lui Isus „surprinde”. Deja surprinde, măcar puțin, grija sa de a nu arunca nimic, atunci când îi invită pe ucenici să adune resturile. Abundența nu poate deveni niciodată risipă.

Dar și mai surprinzătoare este fuga sa din mulțime, retragerea sa pe munte, singur. Care a fost rostul gestului său? Acum că a aprins inimile, se îndepărtează de ele? Probabil că Isus nu este interesat de consens, de aprobare. Propunerea de mântuire care vine de la Dumnezeu trebuie să ajungă la toată lumea, dar nu cu orice preț. Ambiguitatea este periculoasă, deoarece împiedică pe cineva să înțeleagă mesajul lui Dumnezeu, să intre într-o relație cu el. Ambiguitatea, de fapt, îndepărtează posibilitatea de a primi darul lui Dumnezeu și dă naștere la o neînțelegere tragică. Ne amăgim că am înțeles și suntem înțeleși greșit. Unul se amăgește că l-a întâlnit pe Dumnezeul viu și adevărat și că are de-a face cu un idol, un produs al mâinilor noastre.

Pentru a evita toate acestea, Isus merge pe munte. El a oferit un semn, un semn de iubire, dar mulți s-au oprit la vanitatea imediată. El a oferit posibilitatea de a înțelege ceea ce este esențial – el este Pâinea vie – și, în schimb, noi ne-am limitat la a gândi literalmente „cu stomacul”.

Fiul lui Dumnezeu nu a venit pentru a ne salva sistematic de foame și oboseală, ci pentru a fi Pâinea vie, care se frânge pentru noi, pentru a ne transfigura întreaga existență. Fiul lui Dumnezeu nu acționează pentru a câștiga adepți, ci dintr-o „compasiune” care este semnul unei iubiri atât de profunde, încât ajunge la emoție, la o mișcare interioară.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 558/iulie-august 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Giovanni Lanfranco, Miracolul înmulțirii pâinilor și peștilor

Hits: 75