„L-a primit în brațele ei” – Meditație în Solemnitatea Sf. Familii

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

SFÂNTA FAMILIE

31 DECEMBRIE 2023

L-A PRIMIT ÎN BRAȚELE EI

Sărbătoarea Sfintei Familii este legată de promisiunea îndepărtată a urmașilor lui Abraham și a Sarei (prima lectură). Dincolo de situațiile imposibile din punct de vedere uman, puterea lui Dumnezeu acționează, invitându-ne să privim în sus și să numărăm stelele, plasându-l astfel pe credincios în minunata sa lucrare mântuitoare. Scrisoarea către Evrei (a doua lectură) trasează drumul mântuirii divine în dialog cu credința poporului. Experiența lui Abraham și a Sarei în primirea fiului lor Isaac este o mărturie emblematică a credinței. Abraham recunoaște cu certitudine capacitatea lui Dumnezeu de a învia, chiar și de la limita extremă a morții. În prezentarea lui Isus în templu (evanghelie), Simeon recunoaște împlinirea așteptării personale și comunitare. Mântuirea lui Dumnezeu se manifestă în credința și umilința Sfintei Familii. Numai capacitatea de așteptare și ochii credinței pot ajunge să contemple puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu în istoria umană. 

PRIMII PAȘI AI UNEI FAMILII

de Roberto Laurita

Au trecut patruzeci de zile de la nașterea lui Isus, într-o iesle săracă din Betleem. Pentru Maria, este primul copil, cu tot ceea ce presupune acest lucru în materie de neliniști și griji, lucruri pe care numai o mamă le poate înțelege cu adevărat. Iosif i-a dat numele pe care Dumnezeu l-a ales pentru el: l-a numit Isus, pentru ca prin el toți să primească mântuirea și harul. Este un gest tradițional, prescris de Legea lui Moise. Și totuși, ritualul pe care îl îndeplinesc arată deja clar ce atitudine au acest bărbat și această femeie față de copilul lor. Ei nu au nicio putere absolută asupra lui, cu atât mai puțin puterea de a-l accepta sau de a-l respinge.

Fiecare copil este un dar de la Dumnezeu, iar primul născut al unui cuplu este cel care întruchipează bunătatea lui Dumnezeu revelată prin intermediul copiilor. Un dar care trebuie primit cu bucurie și recunoștință, un dar încredințat grijii unui tată și a unei mame, un dar de la Dumnezeu, pentru că existența noastră îi aparține numai lui.

Cei doi porumbei care sunt oferiți sunt o recunoaștere a tuturor acestor lucruri: un fel de „răscumpărare”, dar nu pentru a se lăuda cu o posesiune, ci pentru a recunoaște până la capăt că au primit o sarcină extraordinară și înălțătoare. El nu va împlini, așadar, visele și așteptările lor, ci planul lui Dumnezeu. Ceea ce se întâmplă în Templu îi ajută pe Maria și pe Iosif să meargă dincolo de ritualul planificat: acolo, în casa lui Dumnezeu, Mesia își întâlnește într-adevăr poporul său, cei care îl așteaptă din toată inima. Acolo este recunoscut de bătrânul Simeon ca un dar pentru toate popoarele: mântuirea, lumina oferită fiecărui om. Și totuși, în această întâlnire de bucurie există o zonă întunecată, care trebuie menționată. Acest dar al harului va fi respins și de aceea există un drum dramatic care îl va pune la încercare pe Isus însuși, dar și pe cei care îl iubesc. Odată încheiat ritualul, familia se întoarce în satul său, se cufundă în țesătura cotidiană a unui sat: misiunea Mariei și a lui Iosif se împlinește în trecerea zilelor, în timp ce Isus crește în cunoaștere și har.

În ei, în atitudinile și angajamentul lor, în recunoștința și iubirea lor, fiecare tată și fiecare mamă sunt invitați să se recunoască pe ei înșiși pentru a face din familia lor un fragment din Nazaret, pentru a înfrunta încercările și bucuriile cu aceeași încredere.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI – 

SFÂNTA FAMILIE: ISUS, MARIA ȘI IOSIF

de Roberto Laurita

Această duminică a avut întotdeauna două conotații particulare: pe de o parte, ne lărgește privirea pentru a contempla misterul Întrupării dintr-o perspectivă specială, cea a Sfintei Familii formată din Maria, Iosif și Isus; pe de altă parte, este legată, aproape inevitabil, de familiile creștinilor, pentru a înțelege, în lumina cuvântului lui Dumnezeu, originalitatea misiunii și a mărturiei lor. De unde să începem? De la relatarea evanghelică care ne duce în cel mai sfânt loc din Ierusalim, Templul Domnului.

▶ „L-au adus pe copilul Isus la Ierusalim”. Luca cifrează un rit sugerat de tradiție: „consacrarea primului născut” și oferirea unei perechi de porumbei de către cei săraci. Scriitorul biblic ne-a avertizat că nu era vorba de o obligație, ci de o prescripție la care Iosif și Maria se simțeau legați. Ce semnificație avea acest gest? În disonanță vizibilă cu dreptul roman, care considera copilul ca fiind proprietatea părinților, tradiția iudaică îl considera un dar de la Dumnezeu. De aici și semnificația ofrandei care a căpătat valoarea simbolică a unui fel de „răscumpărare”. Există un mod de a trata copiii care, dincolo de intenții, le taie aripile și exclude posibilitatea unei creșteri echilibrate. Aceasta nu este doar o sugestie pedagogică, ci o atitudine născută din credință. Recunoașterea vieții ca pe un dar și nu ca pe o proprietate duce la respectarea originalității, a demnității, a drepturilor… și a limitelor!

Fără a forța mâna, fără a pretinde să se folosească de cineva pentru a-și realiza visele sau proiectele, fără a se sustrage efortului și răbdării unei autentice educații în viață. Iată ce se întâmplă cu bătrânul Simeon, mișcat de Duhul Sfânt! Cuvintele sale stârnesc uimirea Mariei și a lui Iosif.

Pentru părinții creștini, care este realitatea cea mai importantă pentru copiii lor: poziția de prestigiu pe care o vor atinge, succesul care le va ieși în cale, excepționalitatea profesională sau socială? Sau nu este mai degrabă faptul că au auzit glasul Domnului, că au mers alături de chemarea lui, că și-au trăit din plin vocația? Ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim, și nu la Nazaret, în cadrul solemn al Templului și nu în casa lor săracă, îi va marca cu siguranță pe Maria și pe Iosif. Viața este alcătuită din aceste întâlniri care au loc în afara casei. S-a întâmplat în acea zi pentru familia lui Isus, dar este și o experiență care se repetă pentru fiecare familie creștină. Școala, parohia, sportul, cercul de prieteni și cunoștințe oferă ocazii valoroase de întâlniri care deschid un schimb fructuos și favorizează creșterea nu numai a copiilor, ci și a părinților. Nu-i așa că totul devine „har” dacă se citește țesătura vieții cotidiene cu ochii credinței? Cu siguranță, nu trebuie minimalizat rolul pe care îl are astăzi, ca și acum două mii de ani, tradiția de credință, cu înțelepciunea sa concretă, și Cuvântul lui Dumnezeu, care, în actualitatea sa arzătoare, ajută la discernerea voinței lui Dumnezeu și a acțiunii Duhului.

▶ Respectarea vremurilor. Maria și Iosif, după acea zi, se întorc la Nazaret, la casa lor, la existența lor zilnică cu ritmurile ei precise. Fulgerul care a luminat viitorul lui Isus nu îi grăbește deloc. Viața părinților și a copiilor se desfășoară într-un context care aparent nu are nimic excepțional, și totuși… tocmai acolo se pregătește viața și învață cum să o facă față. Fără a abdica de la responsabilitatea lor de adulți care nu sunt doar „cu” copiii lor, ci și „în fața” lor, pentru a le marca drumul și a le indica o rută sigură, în cursul căreia ei pot face propriile alegeri. Fără a renunța la un cuvânt, care vine din dragostea și experiența lor, și cu care copiii sunt chemați să se confrunte, chiar și atunci când este incomod sau nedorit.

▶ „Copilul a crescut și a devenit puternic”. Aventura de a crește este îmbucurătoare, dar nu lipsită de spini. Să-și vadă copiii crescând, nu doar fizic, îi umple pe părinți de bucurie și mândrie. Recunoașterea faptului că existența lor dobândește soliditate și tărie îi umple de mângâiere și speranță. Maria și Iosif trebuie să fi simțit același lucru. Luca, însă, nu omite să menționeze două aspecte decisive ale acestei creșteri: înțelepciunea și harul lui Dumnezeu, capacitatea de a înțelege în profunzime multiplele aspecte ale existenței umane și de a da savoare la tot ceea ce se întâmplă, și disponibilitatea de a accepta iubirea lui Dumnezeu, de a prețui relația cu el. Două cuvinte care sintetizează un întreg proiect educațional creștin. 

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Ceea ce este omenește imposibil se va întâmpla: Abraham va avea un fiu, un urmaș, dincolo de orice așteptare legitimă.

Psalmul responsorial: Să-l cântăm pe Domnul care a făcut minuni pentru poporul său și care s-a arătat mereu un aliat credincios.

A doua lectură: Paul laudă credința lui Abraham și a Sarei, care au acceptat să se lase călăuziți de Dumnezeu.

Evanghelia: Un bărbat și o femeie, deja în vârstă, mișcați de Duhul Sfânt, văd în Isus, încă copil, lumina așteptată, mântuirea pe care Dumnezeu o pregătește pentru toate popoarele.

PRIMA LECTURĂ

 Speranță în coborâre. Prima lectură din cartea Genezei plasează evenimentul nașterii lui Cristos în îmbrățișarea Mariei și a lui Iosif pe fundalul promisiunii unei descendențe făurită pe Abraham și Sarai. Această promisiune dă naștere la speranța împlinirii. Celebrarea sfințeniei familiei umane a lui Cristos nu este, așadar, un scop în sine, ci este înțeleasă încă o dată în perspectiva istoriei mântuirii, a lungului parcurs istoric al revelației lui Dumnezeu. De fapt, chiar și relatarea din Geneză a istoriei lui Abraham ar face obiectul unei lecturi parțiale, dacă nu ar fi faptul că evenimentele privesc cuplul Abraham și Sarai și că însăși promisiunea pământului nu poate rămâne în timp fără perspectiva maternității și a paternității. Speranța este contrazisă de dificultatea vârstei înaintate a lui Abraham și a Sarei (cf. Gen 18,11) și singura ieșire pare a fi compromisul unei soluții pământești: moștenitorul poate fi un sclav (v. 2-3) și copilul poate proveni din sclava egipteană Agar (cf. Gen 16,1-2). Resemnarea și dezamăgirea neliniștesc inima lui Abraham și ridică întrebări cu privire la fidelitatea lui Dumnezeu față de promisiunile sale: „Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da?” (v. 2).

Cu toate acestea, cuvântul Domnului confirmă descendența directă a lui Abraham și deschide o cale neașteptată: „un nou născut dăruit va fi moștenitorul tău” (v. 4). Cuvântul, dat lui Abraham printr-o promisiune, este o experiență interioară care, asemenea luminii, își croiește drum prin dezamăgire și resemnare și reaprinde în inimă o credință care știe să intuiască cursul istoriei, dincolo de limitele realității, și trezește o speranță care dă capacitatea de a ridica privirea de la preocupările orizontului pământesc îngust la imensitatea cerului.

Astfel, Abraham este condus afară: din cortul său și din tumultul inimii sale, pentru a contempla în noapte un cer plin de stele. Noaptea lui Abraham nu mai este doar un moment de îndoială, ci se transformă într-un spațiu luminos de contemplare care nu orbește ochiul, ci face ca privirea să conștientizeze că lumina lui Dumnezeu nu lipsește din istoria umană.

 Ridicați privirea de pe pământ spre cer. „Ridică-ți privirea spre cer și numără stelele […] așa va fi descendența ta” (v. 5): invitația adresată lui Abraham este o încurajare la contemplarea unui orizont mai larg decât cel pământesc, o panoramă mai amplă care permite doar recunoașterea acțiunii lui Dumnezeu în istorie. Fidelitatea lui Dumnezeu nu este recunoscută printr-o privire joasă, concentrată pe buric, ci printr-o privire înaltă, care merge dincolo de sine și se deschide spre o viziune mai largă asupra lumii și a istoriei. Referirea la stele îi permite lui Abraham să contemple chiar actul creator al lui Dumnezeu, atunci când Domnul a așezat firmamentul pe cer pentru a marca cursul timpului (cf. Gen 1,14): sub imensitatea cerului înstelat, patriarhul se recunoaște pe sine însuși ca fiind pus în mâinile lui Dumnezeu, Stăpânul timpului, iar condiția fragilă a vârstei sale este încă comprehensibilă într-o lucrare creatoare a lui Dumnezeu în situația familiei sale.

Contemplarea numărului imens de stele stimulează experiența de credință; mai mult, invitația de a le număra are o importanță fundamentală (v. 5, safar, „a număra, a povesti”). Abraham este invitat, în fond, să devină conștient de zilele și de timpurile vieții sale și să redefinească dorința de coborâre și de viitor în ritmul timpurilor lui Dumnezeu. A ști să „numeri stelele” nu este, cu siguranță, un exercițiu matematic improbabil, ci un act pedagogic de credință cu anumite repercusiuni existențiale.

Într-adevăr, textul definește ceea ce Abraham face, sau mai degrabă nu face, ca fiind credință: „A crezut” (v. 6,‘aman) și Dumnezeu „i-a considerat aceasta ca dreptate” (v. 6, ṣedaqâ). În mod providențial, credința și dreptatea în fața Domnului nu sunt expresii ale perfecțiunii și ale unor capacități supraomenești, ci ale acceptării conștiente a limitei umane și ale curajului încrezător de a sta în fața lucrării divine nelimitate.

A doua parte a lecturii relatează împlinirea promisiunii divine la timpul hotărât (Gen 21,2). Ceea ce nu se spera devine realitate, imposibilul este făcut posibil de Dumnezeu. Nu este vorba atât de a sublinia limita care separă umanul de divin, ci, asemenea lui Abraham și Sarei, de a trăi cu fidelitate trecerea timpului și de a lăsa contradicțiile existenței să fie luminate de cuvântul divin care ne încurajează mereu să ridicăm din nou privirea și să dăm credit fidelității lui Dumnezeu.

A DOUA LECTURĂ

Ciclul lui Abraham din cartea Genezei devine atât de emblematic în tradiția biblică ebraică și la comentatorii evrei, încât este preluat în toată bogăția sa și în dezvoltarea experienței de credință creștină. Scrisoarea către Evrei în mare parte face referință la Abraham în contextul unei reflecții asupra naturii credinței: este un parcurs istoric de creștere de la mărturia strămoșilor atestată în Scriptură până la centralitatea lui Cristos, „cel care dă naștere credinței și o duce la împlinire” (Evr 12,2).

 O istorie a credinței. Capitolul 11 al scrisorii urmărește credința exemplară a principalilor protagoniști ai istoriei mântuirii: de șaptesprezece ori ei sunt introduși prin cuvântul „prin credință” (pístis), de la crearea lumii, trecând prin patriarhi, Moise, judecători, până la includerea generală a bărbaților și femeilor de valoare care au îndurat martiriul. În contextul liturghiei Sfintei Familii, exemplaritatea acestor martori conduce la exemplaritatea credinței familiei umane a Fiului, care, în ciuda dificultăților istoriei, mărturisește și păzește prezența lui Dumnezeu în lume. Lui Abraham i se acordă un loc de frunte, dar încă o dată împreună cu Sarai, pentru a afirma că a crede aduce cu sine o dimensiune relațională inalienabilă, care se hrănește din reciprocitatea relațiilor umane, în special a celor familiale. Referirea la amândoi este unită de actul de încredere într-un cuvânt divin care le-a schimbat viața, dincolo de limitele inteligibile pentru rațiunea umană.

 O privire dincolo de moarte. Referirea la moartea care marca acum viața lui Abraham, o limită umană depășită prin acceptarea încrezătoare a cuvântului Domnului (v. 12), este extrem de interesantă în sens creștin. Din umbra morții, în mod paradoxal, s-a născut o descendență incalculabilă, strălucitoare ca stelele cerului (cf. Gen 15,5), numeroasă ca nisipul de pe malul mării (cf. Gen 22,17). Misterul depășirii limitei morții este aprofundat de dificultatea cu care s-a confruntat Abraham la jertfa lui Isaac (cf. Gen 22), singurul fiu prin care se va realiza promisiunea: „Dumnezeu este în stare să nască chiar și din moarte” (v. 19). Datorită acestei credințe a tatălui, fiul său Isaac i-a fost redat ca o „parabolă” (v. 19, parabolḗ): nu mai este doar fiul său, ci un fiu mântuit, o figură și o anticipare a învierii însăși, care pregătește pentru a recunoaște mântuirea definitivă în misterul patimii, morții și învierii lui Isus.

EVANGHELIA

Sărbătoarea Sfintei Familii, luminată de Cuvântul divin, strălucește în scena prezentării lui Isus la templu, relatată de Luca în povestirea copilăriei. Actul este determinat de prescripția Legii Domnului, repetată de două ori în text (vv. 23-24 și 39), cu referire la consacrarea primului născut (cf. Ex 13,2.11 și urm.) și la oferirea de către săraci a unei perechi de porumbei sau turturele (Lev 5,7; 12,8). Gestul familiei din Nazaret este bine contextualizat în tradiția iudaică și evanghelistul notează cu atenție că părinții lui Isus respectă toate prescripțiile. De fapt, prezentarea copilului la sanctuar nu era prescrisă ca o obligație (cf. Nm 18,15), subliniind astfel devotamentul special al părinților (cf. 1Sam 1,24-28). Sensul religios al familiei lui Isus exprimă, de fapt, un exces pozitiv în ceea ce privește observanța, încât aceeași referință la cele patruzeci de zile de purificare rituală (cf. Lev 12,1-8) prevăzută doar pentru mamă, este îndeplinită în schimb de amândoi.

 Simeon vede plinătatea zilelor. Pasajul începe cu o expresie a împlinirii care apare de cinci ori în evanghelia copilăriei lui Isus în Evanghelia după Luca (1,23.57; 2,6.21.22, eplésthesanhai hemérai): „Când s-au împlinit zilele” (v. 22). Ea indică împlinirea timpului în orizontul larg al istoriei mântuirii, un punct de interes deosebit în relatarea lui Luca, care reunește toate așteptările și speranțele de mântuire ale poporului lui Israel în nașterea și viața lui Isus. Așteptarea și speranța lui Israel nu sunt prezentate de clasa preoțească care conduce templul cu jertfele sale; dimpotrivă, ele sunt întruchipate de un om străin de serviciul ritual, animat de Duhul Sfânt, așa cum se subliniază de trei ori în vv. 25-27, care merge la templu nu pentru a aduce jertfe, ci pentru a primi darul prezenței lui Isus. Este un „om drept și evlavios” (v. 25), o persoană sfântă care a făcut din așteptarea mângâierii de la Dumnezeu calea sa spre sfințenie.

El este în ton cu vremurile lui Dumnezeu și trăiește în speranță în lumina Scripturii, sprijinit în special de cuvintele din cartea de mângâiere a lui Isaia (Is 40-55). Simeon experimentează harul de a putea citi în trecerea timpului intervenția iminentă a lui Dumnezeu, cu o privire care pătrunde în evenimente pentru a vedea momentul venirii lui Mesia. Simeon apare ca ultima santinelă a vechiului legământ care acum percepe ca iminentă zorii timpului mesianic. El „l-a luat în brațe” (v. 28) pe întâiul născut al noii ere a istoriei umane în care, datorită sentimentului său de așteptare și speranță, intră primul în rândul poporului său. Cântecul care izbucnește din gura sa este un cuvânt profetic de împlinire (v. 29-32); spre deosebire de Maria în Magnificat și Zaharia în Benedictus, care vorbeau despre Dumnezeu la persoana a treia, în Nunc dimittis Simeon i se adresează direct. Ca și Abraham, el poate pleca în pace cu părinții săi (cf. Gen 15,15): dacă patriarhul a primit promisiunea unei descendențe numeroase ca stelele cerului, Simeon este cel care a putut să numere stelele și să le măsoare și care a recunoscut în copilul Isus prezentat în templu descendența așteptată.

 Lumina națiunilor. Mai mult, Duhul profetic îi acordă o nouă lumină asupra a ceea ce va realiza copilul, un mesaj pe care Gabriel nu i-l dezvăluise Mariei la Buna Vestire. Isus va fi slujitorul pe care Dumnezeu l-a destinat să fie lumina națiunilor, pentru ca mântuirea sa să ajungă până la marginile pământului (cf. Is 49,6). De aici deschiderea universală a credinței mesianice: și păgânii vor fi beneficiarii mântuirii definitive, dezvăluind caracterul ei de gratuitate totală. În Evanghelia lui Luca, este vorba de o anticipare a anunțului Celui Înviat (cf. Lc 24,47), pe care Paul îl va concretiza în misiunea sa (cf. Fap 13,46-47), împlinind astfel vechea profeție a lui Isaia, relansată de mărturia lui Simeon.

 Uimire și contradicție. Tipică pentru relatarea lucanică este experiența de uimire. Ca și alții înaintea lor (cf. 1,63; 2,18), „tatăl și mama lui erau uimiți” (v. 33) de copilul destinat să fie salvatorul poporului, dar și a omenirii. Cântecul bucuriei este urmat de o perspectivă de inevitabil discernământ: fiul Mariei va fi „un semn de contradicție” (v. 34), poporul va trebui să se manifeste pentru sau împotriva lui Isus.

Tema respingerii lui Isus, anticipată în acest pasaj, se regăsește în toată opera lui Luca, până la încheierea cărții Faptele Apostolilor, când Paul declară evreilor din Roma că mântuirea lui Dumnezeu a fost trimisă la neamuri, pentru că acestea au ascultat (cf. Fap 28,24-29). Astfel, din această manifestare în templu, cea mai înaltă instituție a religiozității iudaice, se dezvăluie gândurile inimilor, arătând dacă credința poporului este caracterizată de o așteptare și o speranță autentică. Este un cuvânt profetic care exprimă o gândire biblică transversală: darurile lui Dumnezeu sunt ele însele sursă de viață sau de moarte, în funcție de dispoziția celor care le primesc. Această divizare a poporului o va răni în adâncul sufletului său pe mama,  Maria, fiica Sionului, prezentată ca simbol al poporului însuși (v. 35). Drama care se va derula în momentul activității publice a lui Isus, ca Mesia respins, se profilează astfel. Cei care nu-l resping pe Mesia sunt cu siguranță cei care trăiesc într-o așteptare autentică, precum Simeon, căruia i se alătură profetesa Ana, de asemenea foarte înaintată în vârstă și văduvă, ca și cum ar reprezenta tot poporul slab al lui Israel care, în nevoia sa, speră cu tărie în Dumnezeu Mântuitorul (v. 36-38).

 Puterea ascunsă a lui Dumnezeu. Concluzia pasajului (v. 39-40) subliniază încă o dată fidelitatea părinților față de Lege și apoi indică întoarcerea lor în Galileea, în orașul lor Nazaret. Prezentarea lui Isus la Templul din Ierusalim nu se arată ca fiind revelația unei misiuni a lui Isus marcată de succes, conform dinamicii pământești. Dimpotrivă, este un moment revelator pe care doar câteva inimi îl recunosc. Într-adevăr, viața lui Dumnezeu în lume nu se continuă în orașul sfânt, ci în ascunderea și marginalitatea familiei din Nazaret. În această istorie a vieții de zi cu zi a Sfintei Familii, se dezvăluie puterea, înțelepciunea și harul lui Dumnezeu în om (v. 40).

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 553/decembrie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 133