„Cel care este mai puternic” – Meditație pentru Duminica a II-a din Advent
Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Postului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.
DUMINICA A II-A DIN ADVENT 10 DECEMBRIE 2023
CEL CARE ESTE MAI PUTERNIC
Vocea profetică din prima lectură anunță că timpul mângâierii este noua realitate pe care Domnul o dispune pentru poporul său. Pentru acest nou timp al mântuirii, profetul strigă necesitatea de a-i pregăti calea lui Dumnezeu, care își dezvăluie gloria conducând poporul ca un păstor ce are grijă de turma sa. Pasajul din scrisoarea a doua a Sf. Petru (a doua lectură) atinge tema arzătoare și obositoare pentru cel credincios a întârzierii lui Dumnezeu în împlinirea promisiunii sale. Prelungirea timpului în contradicțiile istoriei a fost înțeleasă ca o șansă oferită de Dumnezeu pentru convertire; ea constă în evaluarea cursului evenimentelor, pentru a întrevedea la orizont cerul nou și pământul nou. În istoria mântuirii, Evanghelia după Marcu declară începutul împlinirii promisiunii în venirea lui Isus Cristos. El împlinește Scripturile, el este calea lui Dumnezeu către cel păcătos. Ioan, cu botezul său pentru convertire, întruchipează dimensiunea așteptării, esențială pentru credință. El anticipează plinătatea reconcilierii în Isus dintre Dumnezeu și om, în Duhul Sfânt (evanghelia).
CEL CARE ESTE MAI PUTERNIC DECÂT MINE…
de Roberto Laurita
Ioan este un deschizător de drumuri: aceasta este misiunea lui. Așa că nu se rușinează să recunoască imediat distanța, diferența care îl separă de cel care vine. Într-adevăr, sarcina lui este o sarcină cu un scop bine definit: când cel așteptat sosește, el trebuie să se dea la o parte. Este bine atunci ca toată lumea să știe acest
lucru de la început, pentru a nu exista neînțelegeri.
Botezătorul trebuie să „pregătească calea”, pentru ca întâlnirea decisivă a propriei existențe să nu fie
ratată. Isus însuși va fi „calea” pe care trebuie să mergem dacă vrem să ajungem la mântuire, la plinătatea vieții.
Botezătorul este o voce care strigă pentru a-i trezi pe cei care, devansați de atâtea lucruri, riscă să nu înțeleagă ceea ce este extraordinar pe cale să se întâmple. Isus este „Cuvântul făcut trup”, Cuvântul care mântuiește, eliberează, smulge întunericul și puterea răului.
Botezătorul ne invită să facem un act de penitență, să ne pregătim cum se cuvine pentru venirea Unsului lui Dumnezeu. Isus va lucra cu puterea Duhului, care vindecă, mângâie și transformă viața unei persoane.
În această a doua săptămână a Adventului suntem invitați să luăm în serios mesajul Botezătorului, să recunoaștem că cel care a venit în trup este capabil să transforme viețile noastre și istoria umană.
Să ne lăsăm treziți de acest glas care strigă, care ne smulge din ritmurile noastre obișnuite, care ne obligă să ne scuturăm de toropeală și să ne facem disponibili pentru noutate. Da, Adventul este momentul în care, în fiecare an, ne confruntăm cu noul: cu proiectul lui Dumnezeu, cu propunerea sa de fericire și plinătate, cu oferta unei relații care dă un nou sens călătoriei noastre.
Să-l lăsăm pe Botezător să ne deschidă ochii la realitatea din jurul nostru. Ghidați de Cuvânt, putem recunoaște apoi multe semne încurajatoare ale acțiunii Duhului Sfânt. Împărăția lui Dumnezeu nu este o iluzie: ceva este deja în mișcare. Este doar o chestiune de a merge împreună cu schimbarea, începând cu noi înșine, cu atitudinile noastre, cu alegerile noastre.
– ACTUALIZAREACUVÂNTULUI–
UNDE SĂ TE ÎNTÂLNESC?
de Roberto Laurita
Ioan Botezătorul ocupă un loc unic în istoria mântuirii. Ultimul exponent al mărturiei profetice, la joncțiunea dintre Vechiul și Noul Legământ, el este – așa cum a declarat însuși Isus – „profetul Ilie care va veni” (Mt 11, 14).
După atâția precursori ai lui Mesia, care au marcat lungul Advent al istoriei lui Israel, el este cel care precede imediat venirea Domnului. Și, pe bună dreptate, această mare figură este cea care intervine în fiecare an în drumul nostru spre Nașterea Domnului. Cel care l-a precedat pe Isus în viața și slujirea sa pământească, pregătește în fiecare an biserica pentru venirea Mântuitorului.
▶ De unde să începem? Din deșert… De ce insistă evanghelia de astăzi asupra deșertului? Ce se află în deșert? De-a lungul istoriei sfinte, deșertul a fost locul în care au avut loc evenimentele fondatoare ale vieții poporului lui Dumnezeu și, în special, ale lui Dumnezeu cu poporul său, prin „mijlocirea lui Moise, pe muntele Sinai”. Profetul Osea va spune că cei patruzeci de ani petrecuți de Israel în deșert au fost perioada logodnei sale cu Dumnezeu, perioada în care poporul s-a simțit aproape de Dumnezeul său. Nu este întâmplător faptul că Isus, imediat după botezul lui Ioan, merge patruzeci de zile și patruzeci de nopți în deșert
▶ Deșertul, nu orice colț al pământului.
– Ioan este un fiu al deșertului: „locuia în deșert” (Lc 1,80). Ce ucenicie ciudată a fost cea a lui Ioan Botezătorul! Fiul preotului Zaharia, urmașul lui Aaron care ar trebui să locuiască în locul sfânt, crește în singurătate.
– Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, locul în care este botezat este cel mai de jos punct de pe pământ, cel mai îndepărtat punct de cerul lui Dumnezeu, și tocmai acolo Dumnezeu spune că este dispus să acopere orice prăpastie a distanței, orice condiție a păcatului, pentru a începe o viață nouă. Așadar, tocmai deșertul poate deveni un „loc al harului”.
– Deșertul este, în primul rând, o experiență, aceea a unei călătorii grele, lungi și dureroase, atât din punct de vedere fizic, cât și spiritual. Deșertul este locul provocărilor și al rănilor umane.
– Deșertul este locul pustiirii. Un pământ gol sub pașii noștri, sub un cer gol care luminează calea. A avea, puterea, cunoașterea nu mai contează. În deșert, omul nu mai contează pentru ceea ce are, pentru ceea ce face, pentru ceea ce pare a fi, ci pentru ceea ce este. Pentru a trăi, el trebuie să supraviețuiască! Și nu o poate face dacă nu acceptă imperativul spolierii, dezbrăcării de sine.
– Deșertul este locul luptei, al luptei împotriva oboselii, împotriva disconfortului, împotriva setei și a singurătății, dar mai ales împotriva propriei persoane. Este, de asemenea, locul în care se dezvăluie esențialul. În inima goliciunii, în mijlocul unei lupte, se dezvăluie o Prezență.
– Și atunci deșertul devine un har, o minune, și descoperi că deșertul ascunde undeva o fântână. Și noi suntem chemați, ca și Ioan Botezătorul, să mergem în deșert. Fiecare dintre noi a cunoscut sau va cunoaște traversarea deșertului său, dar acest deșert este și timpul unui har. Ceea ce am construit, generat, maturizat, s- a prăbușit, dar un nou pământ a început să înflorească. O primăvară a răsărit în mijlocul acestei pustietăți, o lumină a strălucit, un chip s-a dezvăluit în fața noastră.
▶ Dumnezeu vine în deșerturile noastre. Cuvintele lui Isus au o relevanță surprinzătoare. Societățile
noastre urbanizate prezintă spații vaste în care omul nu mai este prezent. Deșerturi de umanitate în care omul devine un lup în raport cu semenii săi. Deșerturi de demnitate pentru bărbați și femei tratați ca obiecte și victime ale unor interese în fața cărora viața umană nu este luată în considerare.
În acest Babel în care oamenii nu se înțeleg și nu se tolerează, vine cuvântul lui Dumnezeu. Peste aceste întinderi fără suflet răsună chemarea Botezătorului: să traseze cărări pe care oamenii să meargă pentru a se întâlni pe ei înșiși și pentru a se întâlni cu Dumnezeu.
▶ „Pregătiți calea Domnului”. Ioan este un fiu al deșertului, nu moștenitorul unei culturi. Îmbrăcămintea lui nu este rezultatul unei manufacturi, hrana lui din lăcuste și miere sălbatică nu provine din cultură. Cuvântul său nu este rodul studiului.
Ioan este vocea care anunță Cuvântul și propune un botez de convertire, pentru iertarea păcatelor. La el vin toți oamenii care caută mântuirea, toți cei care locuiesc „în întuneric și în umbra morții”.
Inima omului, complicată și bolnavă, chiar și atunci când caută mântuirea și vindecarea, rămâne aglomerată de tot ceea ce posedă și de temerile sale. Vocea lui Ioan, pentru a umple văile și a coborî munții, trebuie să se scuture de indiferență și de conformism. Cel care veghează, în noaptea lumii, trebuie să întoarcă înapoi întunericul păcatului pentru ca spațiul harului să se deschidă.
Când cheamă la convertire, Botezătorul o face pentru ca Cel care ne vizitează să nu găsească nici o piedică. Dar trebuie să ne fie clar: Dumnezeu este cel care vine spre noi pentru a ne întâlni. Actul de convertire, care presupune o voință de schimbare din partea omului, este în primul rând un act de încredere în iubirea care ne vizitează și ne precede întotdeauna.
INVITAȚIE LA ACTUL PENITENȚIAL
Ioan Botezătorul astăzi ne zguduie cu glasul său și ne obligă să luăm în serios acest timp al Adventului. Nu mai trebuie să îl așteptăm pe Mesia: el a venit deja. Dar suntem noi dispuși să-l primim din toată inima și să ne întoarcem existența spre el? Cum îl putem lăsa pe Domnul să vină la noi și să fie primit? Cum putem curăța calea de toate stâncile răutății, de baricadele excluderii, de pietrele grele ale indiferenței?
INVOCAȚII PENITENȚIALE
– Doamne Isuse, tu ești fratele nostru, vino să ne împărtășești viața. Tu ești lumina, vino să luminezi noaptea noastră. Kýrie, eléison!
– Doamne Isuse, tu ești viața noastră, vino să ne călăuzești pașii spre Împărăție. Tu ești Maestrul, care ne revelezi voința Tatălui. Christe, eléison!
– Doamne Isuse, tu ești Mântuitorul nostru, vino să ne smulgi din puterea răului. Tu ești Fiul lui Dumnezeu și ne faci părtași la propria ta viață. Kýrie, eléison!
Str. G-ral Berthelot 19, sector 1, 010164 – Bucureşti, România Tel. +40 21 2015400 E-mail: oficiuliturgica@gmail.com; www.arcb.ro
4
- COMENTARIU LA LECTURI
Prima lectură: Profetul anunță un nou exod. Dumnezeu deschide o cale în deșert pentru ca poporul său să se întoarcă în țara sa.
Psalmul responsorial: Dumnezeu își reînnoiește angajamentul. El vrea pace și fericire pentru poporul său. Există o întâlnire care nu poate fi ratată!
A doua lectură: Apostolul îi invită pe creștini să nu se îndoiască: ziua Domnului va veni. Dacă pare să întârzie, este doar din milă: toți vor putea să se convertească.
Evanghelia: Isus însuși este Cristos, este Vestea cea bună. Predicarea lui Ioan Botezătorului se referă numai la El, la Cel care botează în Duhul Sfânt.
PRIMA LECTURĂ
A doua duminică din Advent ne oferă ocazia de a asculta unul dintre cele mai interesante pasaje din paginile profeților. Este vorba de un text din capitolul 40 al cărții lui Isaia, care deschide cea de-a doua parte a profețiilor lui Isaia. Primele cuvinte pe care le pronunță Dumnezeu sunt emblematice: „Mângâiați, mângâiați” (v. 1, naḥam), o repetiție care dă celei de-a doua părți a lui Isaia titlul de „Cartea mângâierii” și care, din punct de vedere teologic, marchează o schimbare de ritm în istoria Mântuirii. Tema sugerează redactarea post-exilică a textelor, într-un context istoric de speranță reînnoită după căderea Babilonului, cu posibilitatea de a reveni în țara lui Iuda și de a relua instituțiile religioase și sociale fundamentale ale poporului lui Israel.
Dumnezeu este mângâiere. Isaia, cu o creativitate spirituală reînnoită, propune o viziune teologică care amorțise de-a lungul timpului, reconfirmând voința mântuitoare a lui Dumnezeu. Omului resemnat din exil și poporului zdrobit de greutatea istoriei li se promite mângâiere, deoarece Domnul iartă păcatul, lucrează întoarcerea în patrie, ca o nouă turnură a cursului evenimentelor.
Teologia reînnoită a mântuirii stabilește, de asemenea, un nou mod de relație între popor și Domnul, o relație mai intimă în care să se descopere vocea lui Dumnezeu în dimensiunea interiorității. „Vorbește inimii Ierusalimului” (v. 2) indică voința lui Dumnezeu de a stabili un dialog profund și autentic cu poporul său, în care chiar și gândirea retributivă, potrivit căreia evenimentele negative sunt o consecință a păcatului poporului, este de domeniul trecutului, pentru că însăși acțiunea lui Dumnezeu în istorie este acum înțeleasă într-un mod nou. Într-adevăr, vocea profetului strigă (v. 3), anunțând că nu mai este timpul terorii, ci timpul speranței și al încrederii, pentru că Domnul vine ca să mântuiască.
În pustiu pregătiți calea. Metafora drumului este folosită pentru a descrie voința mântuitoare decisivă a Domnului: acesta trebuie pregătit, sau mai bine zis „eliberat” de obstacole și îndreptat în raport cu încăpățânarea omului. Realitățile acestei lumi sunt inversate: văile se ridică și munții se nivelează; terenul accidentat devine neted, iar cel abrupt o vale blândă (v. 4). Dorința de a lăsa să lucreze voia lui Dumnezeu de mântuire întoarce totul cu susul în jos, nimic nu va mai fi niciodată la fel. Chiar și viața omului ca iarba sau floarea vântului, destinate să se ofilească, sunt obiectul atenției cuvântului mântuitor al lui Dumnezeu care durează pentru totdeauna (v. 6-8). Această certitudine devine un strigăt care răsună pe tot pământul. Cel care aduce cu putere această veste bună este numit în traducerea greacă „evanghelizator” (v. 9, euangéllō).
Slava păstorului. Se experimentează astfel „gloria Domnului” (v. 5, kebhôd Yhwh). Slava lui Dumnezeu nu este un concept abstract, ci poate fi experimentată în mod concret de cei care privesc istoria cu o privire de credință. Gloria lui Dumnezeu este vizibilă în creație și în istoria mântuitoare, în marile lucrări ale lui Dumnezeu care schimbă cursul afacerilor umane și, în special, în prezența Sa permanentă în templu.
Gloria lui Dumnezeu este cu siguranță descrisă în limbajul puterii, pentru că așa apare pentru cei care o recunosc (v. 10). Cu toate acestea, textul lui Isaia dă
Domnul este ca un rege puternic, dar autenticitatea puterii sale constă în grija sa pentru poporul său. „Ca un păstor (ro’eh) păstorește turma”: întregul v. 11 exprimă o teologie profundă, un mod de cunoaștere a lui Dumnezeu tipic Scripturii (cf. Ps 23), în care apare chipul milostiv al Domnului, un chip cu trăsături paterne și materne care însoțește poporul, care, în ciuda fragilității și sărăciei sale, experimentează o relație cu Dumnezeu care îi insuflă o siguranță concretă.
A DOUA LECTURĂ
Dumnezeu întârzie. Lectura propune un text din capitolul al treilea al celei de-a doua scrisori a lui Petru, un pasaj final care, pe un ton de îndemn, răspunde dezamăgirii escatologice a destinatarilor. În așteptarea prelungită a parusiei, credincioșii sunt îndemnați să creadă că împlinirea finală a istoriei în Cristos se poate realiza. Neîncrederea și resemnarea spirituală apar din dificultatea de a evalua cursul timpului și de a număra trecerea zilelor. În fața acestei dezamăgiri, autorul subliniază în mod clar că până și percepția umană a timpului este o realitate pământească și aparține ea însăși lucrurilor vechi ale acestei lumi.
În schimb, credinciosul este chemat să mediteze asupra istoriei din punctul de vedere al veșniciei lui Dumnezeu, în fața căruia „o singură zi este ca o mie de ani și o mie de ani ca o singură zi” (v. 8), o afirmație inspirată de reflecția Ps 90 asupra fragilității condiției umane. Viața omului este bine descrisă de imaginea ierbii, ca în textul din Is 40, dar la această slăbiciune răspunde puterea salvatoare a acțiunii lui Dumnezeu. De fapt, scrisoarea lui Petru aprofundează tema, reafirmând că Domnul este fidel promisiunii sale de mântuire și cursul timpului este ferm în mâinile sale. Percepția că Dumnezeu ar întârzia în acțiunea sa (bradýnō, v. 9) aparține de fapt oboselii experienței de credință: chiar și astăzi, evenimentele negative ale istoriei îi interpelează profund pe credincioși cu privire la întârzierea lui Dumnezeu în manifestarea împlinirii dreptății sale (v. 13).
Timpul pentru convertire. Autorul răspunde precizând că prelungirea timpului este pentru răbdarea, sau mărinimia (v. 9.15 makrothyméō), Domnului în vederea convertirii (eis metánoian). Timpul de așteptare, prin urmare, nu poate fi trăit ca un interval gol sau fără un scop, ci ca o oportunitate pentru convertire. Tema convertirii, amintită și în psalmul responsorial (cf. šûbh), traversează întreaga Scriptură și apare într-un mod special în corespondență cu conștientizarea intervenției lui Dumnezeu în istorie: nu atât convertirea este cea care mișcă harul lui Dumnezeu, cât cunoașterea inițiativei harului lui Dumnezeu este cea care îl stimulează pe om la convertire.
Noul care vine. Evenimentul învierii luminează timpul existenței și orientează creația și istoria spre un nou curs și un destin de plinătate. Prin limbajul apocaliptic recurent, se anunță sfârșitul inexorabil al cerurilor și al lucrurilor acestei lumi (v. 10-11); odată cu ele se va dizolva și orice alegere umană luată în
funcție de acest orizont vechi și îngust. Dimpotrivă, credinciosul așteaptă și, prin urmare, își stabilește existența în speranța certă „a unor ceruri noi și a unui pământ nou” (v. 13; cf. Ap 21.1.27). Așteptarea împlinirii parusiei, privind înainte, dincolo de orizontul spațio-temporal al acestei lumi, îi permite credinciosului să realizeze deja în sine dimensiunea unei vieți înviate cu Cristos. Fixându-și privirea asupra noutății pe care Domnul o aduce în istorie, își asumă un stil de viață de sfințenie (v. 11), alcătuit din bună purtare, rugăciune, fără vină și fără pată, adică în pace (v. 14).
EVANGHELIA
Un titlu, o kerygma. Anunțul fericit din Is 40 și așteptarea ferventă din cuvintele scrisorii lui Petru își găsesc confirmarea și răspunsul în primele cuvinte ale Evangheliei lui Marcu. Marcu își deschide relatarea cu o afirmație deosebit de frapantă, în care fiecare cuvânt este ales cu grijă (v. 1). Evenimentul Isus „Cristos” (Christós) și „Fiul lui Dumnezeu” (hyiós theú) este de fapt o proclamare kerygmatică ce caracterizează credința celor care cunosc desfășurarea evenimentelor mântuitoare mărturisite în Scriptură, recunoscând cu siguranță împlinirea lor mesianică în Isus, dar mărturisind în plus o supraabundență a revelației, în sensul că Isus nu este doar un Mesia uman, ci filiația sa divină afirmă realitatea fără precedent a lui Dumnezeu făcut om.
„Început” (archḗ) este cuvântul care se referă la începutul istoriei mântuirii în relatarea creației din Geneza; prin acest termen, evanghelistul sugerează că în Isus se inaugurează o nouă creație și o nouă istorie sacră. Evanghelia preia așteptarea credinciosului, element caracteristic al credinței mesianice, și îi dă temei prin anunțarea revelației depline în Isus. În acest sens, cuvântul grecesc euangélios este inclus în sensul său: dacă în textul din Is 40,9 (cf. și Is 52,7) vestea cea bună este determinată de evenimente fericite pentru istoria poporului și interpretate ca acțiuni mântuitoare ale lui Dumnezeu, în Noul Testament vestea cea bună este plinătatea prezenței înseși a lui Dumnezeu, întrupată definitiv în istoria umană în Isus.
Cristos și Fiul lui Dumnezeu. Desemnându-l pe Isus la începutul Evangheliei ca „Cristos” și „Fiul lui Dumnezeu”, Marcu orientează Scriptura spre tipicitatea interpretării creștine: Isus este Cristosul așteptat conform tradiției biblice; cu toate acestea, prin titlul „Fiul lui Dumnezeu”, evanghelistul răspunde și religiei păgâne a cultului imperial roman: Isus este Dumnezeu în istoria umană. Prin aceste două titluri cristologice se anunță și programul relatării evanghelice în cele două mari secțiuni în care este împărțită: prima parte îl conduce pe cititor să recunoască în Isus pe Mesia cel așteptat: „Tu ești Cristosul” (Mc 8,29); a doua parte conduce la mărturisirea decisivă a credinței în „Fiul lui Dumnezeu” (Mc 15,39), pe buzele centurionului păgân de la piciorul crucii.
Așa cum este scris. Noutatea Evangheliei este inserată într-o istorie a mântuirii care a început deja, în urma Cuvântului deja revelat și mărturisit în Scriptură. Este preluat astfel un lung pasaj din Isaia, care este de fapt un compendiu de trei pasaje biblice unite de tema fundamentală a pregătirii drumului pentru întâlnirea cu Dumnezeu. „Iată, trimit înaintea ta pe mesagerul meu, care îți va pregăti calea” (v. 2) repropune cuvintele pe care Domnul i le adresează lui Moise pentru a-l încuraja în călătoria începută de popor prin deșert pentru a ajunge în Țara Făgăduinței (Ex 23,20). Este un pasaj drag tradiției profetice ebraice, reluat cu un sens diferit (cf. Ml 3,1). În acest sens, este anunțată însăși venirea lui Dumnezeu în fața poporului său. A doua parte a citatului este de fapt pasajul profetic din Is 40,3, care, așa cum s-a subliniat pentru prima lectură, se adresează evreilor exilați în Babilon: „Pregătiți calea Domnului, îndreptați-i cărările”. Isaia anunță viitoarea intervenție de eliberare din exil, în timp ce Marcu, repropunând acest text îmbogățit de tradiția profetică ulterioară, anunță că astăzi, ca și atunci, este timpul să-i pregătim calea lui Dumnezeu eliberatorul, care vine să se prezinte oamenilor în persoana istorică a lui Isus.
A apărut Ioan. Acțiunea lui Dumnezeu prevede pentru om un moment oportun de convertire (cf. 2Pt 3,9), care ia chipul uman al profetului Ioan și se realizează în gestul botezului în râul Iordan. Ioan însuși, cu tot ceea ce reprezintă, este deja un eveniment de mântuire: verbul de introducere a misiunii sale este important (v. 4, egéneto) și exprimă evenimentul mântuitor în istorie. Într-adevăr, timpul de așteptare care se prelungește în misiunea lui Ioan de a pregăti calea Domnului este deja un timp de har. Ioan dă substanță cuvântului care ne invită să așteptăm, să ne pregătim și să-l primim pe Dumnezeu. În pustiul Iudeii, în valea adâncă a Iordanului, Ioan se revelează ca acel Ilie așteptat de evrei care deschide era mesianică: poartă o haină ca cea a lui Ilie (cf. 2Reg 1,8) și a profeților (cf. Zah 13,4); hrana sa este reprezentată de produsele spontane ale naturii, rădăcini și miere sălbatică; viața sa ascetică este cea a unui om care nu face cu ochiul la cei puternici și nu se refugiază în locurile urbane.
Calea Domnului. Ioan, însușindu-și cuvintele propovăduirii profetice, realizează cu tărie invitația de a pregăti calea, printr-un gest de pocăință și de convertire (metánoia), cum este cel al scufundării (báptisma) în Iordan pentru iertarea păcatelor (áphesis hamartiṓn, v. 4). Pregătirea căi Domnului ia o formă concretă, un gest sacramental care produce în cei care îl săvârșesc harul de a fi pregătiți pentru împlinirea așteptării, momentul întâlnirii cu Dumnezeu. Gestul botezului lui Ioan este nou față de practicile de abluțiune și purificare ale tradiției iudaice și ale unor grupuri mai riguroase, cum ar fi esenienii, în sensul că el clarifică modul în care, prin scufundarea sa, se pregătește nu calea omului către Dumnezeu, ci calea lui Dumnezeu către om. Ioan afirmă inițiativa Domnului care, confruntat cu păcatul care separă Creatorul de creatură, dezvăluie harul milei sale iertătoare. Scufundându-se în apa Iordanului, omul descoperă locul de neimaginat al întâlnirii cu iertarea divină, iar condiția sa de păcătos se dezvăluie în mod paradoxal ca posibilitate de cunoaștere a adevărului lui Dumnezeu. Aceasta este calea surprinzătoare a Domnului către om. Astfel, botezul de convertire nu poate fi înțeles greșit ca o încercare vicleană de a fugi de mânia lui Dumnezeu (cf. Mt 3,7; Lc 3,7), ci ca o ocazie de har pentru întâlnirea cu Domnul care vine în întâmpinarea păcătosului.
El vine după mine. Ioan nu este de multe cuvinte, el este esențial pentru că viața și gestul său sunt deja elocvente: el este așteptarea făcută trup. Ceea ce anunță în mod explicit (v. 7, kerýssō) în predica sa către mulțimea care vine la el este referirea la cel care vine după, la „cel care este mai puternic” (v. 7). El este conștient în mod profetic de ritmul acțiunii lui Dumnezeu în istoria poporului său și știe că a existat un „înainte” de el și mai ales că va exista un „după” (v. 7, opísō). Ioan este capabil să discearnă cursul timpului, vede evenimentele din perspectiva veșniciei lui Dumnezeu și percepe centrul istoriei umane pe cale de a fi revelat. El este, de asemenea, conștient de locul său în istoria mântuirii: el este un precursor, pur și simplu precedând pentru a sluji „celui mai puternic”, ale cărui sandale nu este „vrednic să le dezlege” (v. 7). Poziția de inferioritate a lui Ioan, o poziție care amintește de statutul subordonat al sclavului, este în realitate doar aparentă. De fapt, precizarea nedemnității de a dezlega sandalele este crucială prin faptul că exprimă nu pur și simplu un statut de inferioritate, ci, am putea spune, munus-ul slujirii, care, în dinamica revelației cristologice, răstoarnă scara valorilor lumești. Accentul descrie slujirea lui Ioan și este înțeles în lumina revelației progresive a lui Isus față de ucenicii care mergeau cu el: la întrebarea de valoare dintre ucenici, care se puneau între ei cu privire la cine este cel mai mare, Isus afirmă superioritatea celui care slujește (cf. Mc 11, 41-45; Mt 20, 24-28; Lc 22, 24-37), ca „Fiul Omului, care nu a venit ca să i se slujească, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Mc 11, 45). Astfel, poziția de slujitor a lui Ioan nu trebuie înțeleasă ca o umilință a sa în comparație cu forța mai mare a lui Cristos, ci ca o anticipare a forței mai mari a lui Isus în capacitatea sa de a sluji din plin umanitatea păcătoasă.
Botezat în Duhul Sfânt. Referirea la botezul în Duhul Sfânt indică acțiunea mântuitoare diferită din punct de vedere calitativ și cantitativ a lui Isus: el este plinătatea oricărui act mântuitor al lui Dumnezeu în istorie. În Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, umanitatea este scufundată în Duhul Sfânt și, prin aceasta, este reconciliată definitiv cu Dumnezeu. În darul Duhului, credinciosul este întâlnit de Dumnezeu Tatăl și primește darul de a cunoaște în profunzime cursul istoriei și de a ține la timp acțiunea lui Dumnezeu în ea. El înțelege că dinamica Întrupării este modul în care Dumnezeu se revelează umanității, iar convertirea necesară constă în a intra în perspectiva acestui mod divin de mântuire. Dumnezeu a devenit istorie în evenimentele biblice și devine din nou istorie umană în figura lui Ioan, pentru a educa omenirea să îl accepte în întruparea fiului său Isus.
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 553/decembrie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
Hits: 67