„Calea dreptății” – Meditație pentru Duminica a XXVI-a de peste an

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXVI-A DE PESTE AN

1 OCTOMBRIE 2023

CALEA DREPTĂȚII

Există o legătură intrinsecă între nedreptate și moarte, așa cum există între dreptate și viață. Fiecare persoană, cu alegerile sale, își decide propriul destin în legătură cu rezultatul pozitiv sau negativ al existenței sale. Este ceea ce afirmă profetul Ezechiel în prima lectură, amintind responsabilitatea etico-religioasă a fiecărei persoane în fața lui Dumnezeu. Aceasta este și chemarea creștinului, pentru ca el să aibă în sine „aceleași sentimente ca ale lui Isus Cristos” (a doua lectură). Evanghelia, preluată de la Matei, reia această temă a „dreptății” ca punere în aplicare efectivă a voinței lui Dumnezeu Tatăl, care prin Isus deschide o nouă perspectivă de mântuire pentru toate ființele umane și în orice condiție de viață. 

PRECEDAȚI DE HOȚI ȘI PROSTITUATE

de Roberto Laurita

Sentința lui Isus, rostită la adresa preoților de seamă și a bătrânilor poporului, trebuie să fi avut efectul unei palme peste față. Cu atât mai violentă cu cât a fost neașteptată….

Vameșii și prostituatele nu sunt tibiile sfinților. Cei dintâi nu fac atâtea eforturi pentru a face bani. Ei își asumă rolul de colaboratori ai puterii romane, merg și îi storc de bani pe oamenii săraci pentru a strânge o sumă mare a taxelor. Cele din urmă, au acceptat să își vândă trupul pentru bani și, pentru a atrage clienți, nu se sfiesc să seducă bărbați căsătoriți, amenințându-le astfel căsnicia.

În contrast cu aceste două categorii se află cei care practic „trăiesc” în Templu și prezidează liturghiile, îi adresează în mod constant rugăciunile lor lui Dumnezeu în numele întregului popor și asigură guvernarea religioasă a lui Israel.

Numai comparația, prin urmare, poate părea ofensatoare!

Isus, însă, vede dincolo de aparențe… El recunoaște greșelile primilor, păcatul care le-a devastat existența, dar și convertirea sinceră care, în unele cazuri, le-a transformat literalmente viața.

Generozitatea lor se ciocnește acum puternic cu sfințenia celor care cred că mântuirea lor este garantată, asigurată. Din nefericire, faptele lor nu coincid cu declarațiile lor, aparențele contrastează cu realitatea… iar acest lucru este cel care contează în ochii lui Dumnezeu.

Pentru Dumnezeu, nu există o poziție privilegiată, o situație de privilegiu care să permită cuiva să pretindă drepturi. Ceea ce contează este răspunsul inimii, faptele, comportamentul, alegerile.

De aceea, sentința uimește… Este un avertisment în toată regula pentru a veghea asupra inimii, asupra modului în care trăim, asupra angajamentului pe care îl punem în trăirea Evangheliei.

A fi creștin nu este o siguranță. Împărăția lui Dumnezeu nu se construiește pe dosare, ci pe existența concretă a discipolilor. Și este mai bine „să fii creștin fără să te declari, decât să te declari fără să fii”.

Niciun rol, nicio slujbă, niciun serviciu nu este în sine un bilet valabil pentru a participa la bucuria lui Dumnezeu: ceea ce contează este modul în care cinstim responsabilitatea prin comportamentul nostru.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

 CE PUTEM ÎNVĂȚA DE LA CEI CARE NU SE NUMESC CREȘTINI?

de Gianni Ambrosio

1. „Cei de pe cale”: așa erau numiți primii creștini. Evanghelistul Luca, atunci când relatează întâlnirea lui Saul cu Cel Înviat pe drumul Damascului, scrie că acesta a mers acolo pentru a-i aresta și a-i aduce în lanțuri la Ierusalim pe toți cei pe care i-a găsit, bărbați și femei, care aparțineau acestei „căi”. De mai multe ori, Luca se referă la discipolii lui Isus cu această expresie sugestivă, fără a recurge la formule mai precise (Fap 9,2; 19,9.23; 22,4; 24,14.22). De fapt, evanghelistul îi numește de mai multe ori „credincioși” (Fap 10,45; 11,2; 15,5.30) și, de asemenea, „creștini”: „În Antiohía, discipolii au fost numiţi pentru prima dată creştini” (Fap 11,26). Tocmai această expresie, cu siguranță mai clară, a ieșit în evidență: de atunci, credincioșii în Dumnezeul pe care Isus ni l-a revelat sunt numiți în acest mod. Folosind de mai multe ori expresia „cei de pe cale”, Luca pare să sugereze că tocmai „calea” este esențială pentru discipolul lui Cristos. Pentru că pe drum, Isus vine în întâmpinarea noastră: el merge cu noi, așa cum a mers cu ucenicii din Emaus. Ucenicul lui Isus se caracterizează prin urmarea, prin mersul după el, care este „calea, adevărul și viața” (In 14,6). În primul rând, Cristos este „calea”. Acest lucru nu poate fi uitat, așa cum a avertizat pe bună dreptate biblistul Xavier Thèvenot:

„Isus este adevărul și viața. Dar o astfel de afirmație poate prezenta un risc teribil, acela de a face să se uite că adevărul și viața nu pot fi primite decât printr-un lung exod. De aceea, este important să nu încetăm să proclamăm că Isus este și calea, și că este calea în maniera descrisă în evanghelii: nu o manieră triumfalistă, ci o manieră umilă, care îl determină pe creștin nu doar să privească viața de zi cu zi pentru a discerne vreun sens, ci și să descopere ambiguitatea răului sau, în anumite evenimente tragice, cum ar fi crucea, prezența iubirii”.

2. Creștinii îl urmează pe Isus mergând alături de toți frații și surorile lor în stilul evanghelic, ce al umilinței: în acest fel pot recunoaște chipurile pe care să le privească și să le iubească, pot primi orice creatură care ne vorbește despre Creator, pot iubi pe frații și surorile lor care sunt cu toții copii ai unicului Tată. Urmându-l pe Isus, care pornește hotărât spre Ierusalim (Lc 9,51), ucenicii sunt eliberați de o existență egocentrică: devin capabili să trăiască, adică să meargă, să vadă, să audă, să vorbească și să aibă relații bune. Fiecare ucenic trebuie să ia asupra sa cuvântul și gestul lui Isus care îi spune surdo-mutului: „Effata, deschide-te” (Mc 7,34). Acest „cuvânt mic, dar foarte important” rezumă „întregul mesaj și întreaga operă a lui Cristos”, după cum a spus Benedict al XVI-lea, deoarece Isus ne face „capabili să trăim pe deplin relația cu Dumnezeu și cu ceilalți” (Angelus, 10 septembrie 2012). Astfel, suntem îndemnați să pășim pe acest drum, ieșind din locurile de izolare, din casele noastre cu uși cu gratii.
3. Papa Francisc se referă foarte des la „ucenicii de pe cale”. Este doar un exemplu, printre multe altele:

„Este semnificativ faptul că primii creștini au fost numiți „ucenici pe cale” (cf. Fap 9,2), adică ai drumului. De fapt, credinciosul se aseamănă foarte mult cu samariteanul: ca și el, este în călătorie, este un călător. El știe că nu este cineva care a „ajuns”, ci vrea să învețe în fiecare zi, urmându-l pe Domnul Isus. Pe drum, este necesar să devină aproapele cu un ochi atent, cu o inimă plină de compasiune, cu o minte deschisă. „Ucenicul de pe cale” […] mergând pe urmele lui Cristos, devine un călător și învață – ca și samariteanul – să vadă și să aibă compasiune, […] nu este închis în mod egoist în propriile gânduri. În schimb, preotul și levitul îl văd pe călător, dar parcă nu-l văd, trec pe lângă el, privesc în altă parte. Evanghelia ne educă să vedem: ne îndrumă pe fiecare dintre noi să înțelegem corect realitatea, depășind zi de zi preconcepțiile și dogmatismele. Atât de mulți credincioși se refugiază în dogmatisme pentru a se apăra de realitate” (Angelus, 10 iulie 2022).

Calea duce la o viață nouă, într-un anumit sens deja „înviată”, pentru că nu este distrusă de grabă, nu este irosită de indiferență, nu este închisă în propria carapace. Ucenicul nu se limitează la o profesiune de credință verbală, la un „da” entuziast, dar generic, aproape fără conținut sau în orice caz limitat la intimitate.

Cei care îl urmează pe Cristos sunt animați de o credință vie, adică plină de viață, o credință care trăiește din relații, din chipuri care se recunosc, din mâini care se strâng, dintr-o inimă care se pasionează.

4. Să ne întrebăm dacă cei care nu sunt discipoli ai lui Isus, cei care profesează o altă doctrină, cei care nu se recunosc drept credincioși, sunt excluși din această călătorie spre Ierusalim. În același mod, putem să ne întrebăm dacă putem nu doar să parcurgem împreună o porțiune de drum, ci și dacă ne putem ajuta unii pe alții.

În pasajul evanghelic din această duminică, preoții de seamă și bătrânii poporului nu au nicio îndoială, nu ezită să afirme că primul fiu face voia tatălui, în ciuda refuzului său inițial. Dar este necesar să depășim decalajul dintre spus și făcut, comun ambilor fii. Dacă facerea este mai hotărâtoare decât zicerea, ea nu este însă lipsită de o posibilă ambiguitate. Parabola, ca fiecare pagină a Evangheliei, ne invită să fim atenți la ambiguitatea experienței umane, care îi privește în primul rând pe cei care se declară credincioși.

Cei care au primit darul credinței trebuie să-și amintească mereu cât de mult har le-a fost acordat. Ei trebuie să-și amintească, de asemenea, că prezumția de a se considera superior celorlalți, de a se crede neprihăniți, este mereu la pândă. Rugăciunea însăși poate fi denaturată, așa cum este cea a farizeului care doar în aparență îl laudă pe Dumnezeu: „Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni” (Lc 18,9-14). Superb și încrezut, acest om religios și practicant înlocuiește „eu” cu „Dumnezeu”. Cu fină ironie, sfântul Augustin notează: fariseul „se urcase să se roage; dar el nu voia să se roage lui Dumnezeu, ci să se laude pe sine […]. Eu – spunea el – sunt neprihănit, toți ceilalți sunt păcătoși” (Discursuri, 115.2). Farizeul nu are nimic de cerut și nimic de învățat: este autosuficient, nu are și nu vrea să aibă nicio relație cu Dumnezeu și cu ceilalți: în loc să-L laude și să-L adore pe Dumnezeu, el se contemplă și se admiră pe sine însuși.

5. Învățătura parabolei se aplică și celor care se declară necredincioși sau celor care se declară altfel credincioși. Riscul închiderii interioare, al refuzului de a se deschide către celălalt, către aproapele, către lume, către transformarea interioară planează asupra tuturor: este ușor să rămâi prizonier al propriului eu, ca un conducător absolut.

Așa cum căutarea binelui, a generozității, a dăruirii, a dreptății nu este purtată doar de cei care cred în Dumnezeu, tot așa „preconcepțiile și dogmatismele” și gâfâielile de superioritate nu sunt doar apanajul credincioșilor. De aceea, mergând împreună, avem nevoie de un dialog deschis, fără preconcepții, care „redeschide ușile pentru o întâlnire serioasă și fructuoasă cu toată lumea”, așa cum a scris papa Francisc ca răspuns la o serie de întrebări adresate de Eugenio Scalfari: „Trebuie să parcurgem împreună o porțiune de drum, a sosit timpul pentru un dialog deschis. Un dialog în care să ne lăsăm provocați de întrebări, dificultăți, îndoieli și critici. Așa poate avea loc „o întâlnire serioasă și fructuoasă”, un schimb care să devină lumină pentru drumul fiecăruia, fără a uita niciodată că adevărul, fiind în cele din urmă una cu iubirea, necesită umilință și deschidere pentru a fi căutat, primit și exprimat (Scrisoare către Scalfari, 4 septembrie 2013).

COMENTARIU LA LECTURI

 Prima lectură: Scurtul pasaj din profetul Ezechiel amintește consecințele modului de a da și de a fi al fiecăruia: răul duce la moarte, binele duce la viață. Cu toate acestea, nicio situație de păcat nu este ireversibilă, deoarece „Dumnezeu nu vrea ca păcătosul să moară, ci să se convertească și să trăiască”.

Psalmul responsorial: Psalmul este vocea unei rugăciuni adresate lui Dumnezeu pentru ca acesta să le arate păcătoșilor căile sale de dreptate și, în mila sa, să uite răul pe care l-au comis. Fidelitatea lui Dumnezeu este izvorul speranței noastre.

A doua lectură: Paul ne invită să avem în noi aceleași sentimente ca și Isus Cristos. Înrădăcinată în credință, comunitatea poate găsi unitatea, bucuria și puterea de a căuta nu doar propriul interes, ci și pe cel al celorlalți.

Evanghelia: Parabola evanghelică este un test pentru credința ascultătorului. Și noi, ucenicii de astăzi, riscăm să spunem și să nu facem. Găsim întotdeauna o justificare pentru a nu ne converti. În ce frate ne recunoaștem? Ce fel de fiu vrem să devenim?

PRIMA LECTURĂ

Scurtul pasaj care ne este propus ca primă lectură, extras din profetul Ezechiel, subliniază relația strânsă dintre „dreptate” și „convertire”. El reflectă contextul polemic al confruntării dintre profet și liderii evreilor din exil.

Profetul îl apără pe Dumnezeu, acuzat de cei deportați că este nedrept cu ei pentru că îi face să plătească pentru păcatele părinților lor. În mod clar și ferm, profetul, în numele lui Dumnezeu, respinge o astfel de perspectivă. Fiecare este responsabil pentru propriile acțiuni, atât pentru viață, cât și pentru moarte. Cel care se consideră „drept”, dar care, de fapt, comite nedreptate sau păcat, suferă consecințele, și anume moartea. În mod similar, păcătosul sau persoana nedreaptă care se întoarce de la nedreptate alege viața: „El a reflectat, s-a îndepărtat de toate păcatele pe care le-a comis: cu siguranță va trăi și nu va muri”.

Cu alte cuvinte, profetul redescoperă dimensiunea personală a responsabilității etico-religioase. Nu există un statut de privilegiu sau de imunitate pentru membrii poporului lui Dumnezeu. Pe de altă parte, nicio situație umană de păcat sau de pervertire nu este ireversibilă.

Accentul în cazuistica duală evocată de textul lui Ezechiel este pus pe acest al doilea aspect. Dumnezeu este radical de drept nu numai pentru că respectă alegerea liberă și responsabilă a fiecărei ființe umane, ci și pentru că, în fidelitatea sa, oferă o posibilitate reală de întoarcere sau de convertire chiar și păcătosului.

A DOUA LECTURĂ

În această duminică, pasajul din Filipeni 2,1-11 ne poate oferi un indiciu pentru a intra în perspectiva dreptății paradoxale a lui Dumnezeu, revelată în Isus Cristos.

Pasajul lui Paul este împărțit în două părți. Prima constă într-o serie de îndemnuri care gravitează în jurul temei unității profunde a credincioșilor, bazată pe iubire. Cea de-a doua oferă motivația acestei invitații calde și insistente a apostolului prin citarea unei profesiuni de credință străvechi, în care este contemplată „drama” spirituală a lui Isus Cristos. De fapt, îndemnul lui Paul: „Aveți în voi înșivă aceleași sentimente ca și Cristos Isus”, închide seria imperativelor precedente și introduce mica compoziție poetică ce face din ascultarea față de Isus Cristos tema centrală.

 Modul creștin de a simți. Trebuie precizat că Paul nu încearcă să reconstituie „sentimentele” lui Isus Cristos în drama patimilor, morții și învierii sale pentru a le propune creștinilor din Filipi. Formula care în traducerea liturgică oficială este redată astfel: „Aveți în voi înșivă aceleași sentimente ca ale lui Isus Cristos”, în textul grecesc reproduce o afirmație paulină: „Aveți în voi acel mod de a simți care este propriu celor care sunt în Isus Cristos”.

De două ori în textul grecesc al lui Paul sunt menționate „sentimentele”. Această terminologie, care apare cu o oarecare frecvență în Scrisoarea către Filipeni, poate fi redată prin „mod de a simți profund”, „mentalitate”. Îndemnul paulin se bazează pe experiența creștină a filipenilor. În primul rând, este vorba de o încredere fermă și profundă care rezultă dintr-o „relație personală cu Isus Cristos”. Dar această relație se exprimă și se implementează în relații comunitare calificate de iubirea gratuită și unificatoare: caritatea sau agápē.

Acest termen revine și el de câteva ori în îndemnul lui Paul și servește la precizarea sensului a ceea ce el numește „sentimente” sau „mod de a simți” creștin. De fapt, el asociază termenul „caritate” cu alte două care precizează dimensiunea sa profundă și intensă: „iubire” și „compasiune”. Pe aceasta se construiește comuniunea și unitatea spirituală a credincioșilor. Tot interesul lui Paul, toată „bucuria” lui, este concentrată în acest ideal pe care îl propune iubiților săi creștini din Filipi.

A doua parte a îndemnului paulin exemplifică în două fraze – una negativă și una pozitivă – programul vieții comunitare creștine: „Nu faceți nimic din rivalitate sau din slavă deșartă, ci fiecare dintre voi, cu toată umilința, să-i considere pe ceilalți ca fiind superiori lui însuși. Fiecare să nu-și caute propriul interes, ci pe cel al celorlalți”. „Felul profund de a simți” al creștinilor, extras din relația lor cu Cristos, se traduce într-un stil de relații comunitare caracterizat de gratuitate. Antidotul tensiunilor și conflictelor intraecleziale care decurg din autoexaltare sau egocentrism este umilința alimentată de o căutare sinceră a binelui celorlalți. Ea se opune, de fapt, „lăudăroșeniei” care stă la baza rivalităților sterile.

 Drama lui Isus. În acest punct intră în joc celebrul imn sau formula de credință pe care Paul a extras-o din tradiția creștină și a adaptat-o la îndemnul său eclezial către filipeni. Creștinii, prin credință și botez, sunt implantați în „Cristos Isus”. Felul lor profund de a simți, mentalitatea lor care ghidează și inspiră relațiile reciproce, se hrănește continuu din această comuniune profundă cu Isus Cristos. Apostolul îi invită apoi pe creștinii din Filipi să contemple „drama” spirituală a lui Isus Cristos pentru a extrage din ea un parametru al propriului lor mod de a simți și de a trăi: „El, fiind din fire Dumnezeu […], ci s-a despuiat pe sine devenind asemenea oamenilor […] S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce”.

Umilinței lui Isus Cristos, care, în calitate de slujitor credincios, împărtășește destinul uman până la forma extremă a morții pe cruce, îi corespunde acțiunea puternică a lui Dumnezeu care „l-a înălțat și i-a dat numele care este mai presus de orice nume, astfel încât […] orice limbă proclamă: Isus Cristos este Domnul, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl”.

 Revelarea gloriei. Cele două cuvinte-cheie ale acestei profesiuni de credință cristologică sunt „ascultător până la moarte” și „spre gloria lui Dumnezeu Tatăl”. Isus Cristos a experimentat o solidaritate radicală cu destinul, în timp ce ar fi putut pretinde în mod legitim un statut privilegiat, corespunzător condiției celui care este egal cu Dumnezeu prin dreptul nativ. În aceasta constă „umilința” sa. Cu toate acestea, ea capătă o semnificație religioasă prin „ascultarea” celui care, în cele din urmă, este proclamat și recunoscut de toți ca Domn și „Fiu” al lui Dumnezeu Tatăl.

Cu alte cuvinte, „credincioșia” filială a lui Isus se exprimă și se pune în aplicare în împărtășirea totală a condiției sale umane care culminează cu moartea infamă și dureroasă pe cruce. În acest context, „gloria” lui Dumnezeu Tatăl este revelată, adică în fidelitatea totală a lui Isus trăită în cea mai mare solidaritate. Acest vechi text creștin citat de Paul în Scrisoarea sa către Filipeni sugerează că „gloria” lui Dumnezeu, așa cum apare în Isus Cristos răstignit și înviat, coincide cu revelația iubirii sale fidele.

EVANGHELIA

 Textul paulin, care se bazează pe revelația paradoxală a gloriei lui Dumnezeu Tatăl în Isus Cristos, predispune ascultătorii la o interpretare adecvată a pasajului din Evanghelia după Matei. Acesta relatează o parabolă particulară a primului evanghelist inserată în confruntarea polemică a lui Isus cu liderii evreilor din Ierusalim, în zona sacră a templului.

 Primii destinatari ai iubirii. Stilul dialogat al textului reflectă acest context vital. Isus îi invită pe interlocutorii săi evrei să dea un răspuns sau să ia poziție în fața a două forme opuse de „ascultare”. Cazul evocat de micul tablou parabolic este cel al reacției a doi fii la invitația pe care le-o adresează tatăl lor: „Fiule, du-te astăzi și lucrează în vie”. Primul fiu, la început, nu acceptă invitația tatălui său de a merge să lucreze în vie, dar „apoi  i-a părut rău și s-a dus”.

Al doilea, în schimb, în cuvinte aderă la ordinul tatălui său, dar în fapte contrazice ascultarea formală, deoarece nu merge să lucreze în vie.

Întrebarea finală pe care Isus o adresează ascultătorilor săi este punctul nevralgic al scurtei parabole: „Care dintre cei doi a făcut voia tatălui?”. Răspunsul evident al interlocutorilor pregătește sentința lui Isus: „Adevăr vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu”. Această propoziție, care reflectă stilul tipic și modul de a simți al lui Isus, este dezvoltată într-o a doua propoziție, mai elaborată, influențată de limbajul evanghelistului.

În prima propoziție, Isus promite împărăția lui Dumnezeu păcătoșilor, reprezentați de două categorii tipice: „vameși și prostituate”. În confruntarea sa polemică cu liderii poporului, el declară că păcătoșii iau locul celor care se consideră primii și singurii candidați la împărăția lui Dumnezeu. Păcătoșii au pus în aplicare, de fapt, voința Tatălui pe care Isus a dezvăluit-o prin faptele și cuvintele sale.

Isus anunță de fapt împărăția lui Dumnezeu care este milostivire și iertare. Păcătoșii sunt, prin urmare, primii săi destinatari. Nu întâmplător Isus este acuzat că este „prietenul vameșilor și al păcătoșilor” (Mt 11,19). Isus răspunde la această acuzație făcând apel la modul paradoxal de a acționa al lui Dumnezeu: „Dar înțelepciunea a fost recunoscută drept dreaptă datorită faptelor pe care le face”.

 Convertire la pocăință. A doua aplicație a parabolei tatălui și a celor doi fii se concentrează asupra „pocăinței” fiului rebel, care îi reprezintă pe păcătoși. Această lectură alegorică a parabolei permite aplicarea ei în raport cu contextul polemic în care este plasată acum de către evanghelist. Proclamarea împărăției lui Dumnezeu făcută de Isus ca ofertă a milostivirii și a iertării lui Dumnezeu pentru păcătoși este pregătită de predicarea profetică a lui Ioan, care „a venit la voi pe calea dreptății”.

Misiunea profetului din pustiu din prima evanghelie este introdusă cu o frază programatică bazată pe cea similară referitoare la Isus: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor” (Mt 3,2; 4,17). Farizeilor și saduceilor care vin să fie „botezați”, Ioan se adresează cu cuvinte care sună ca un îndemn urgent și serios la „pocăință”: „Neam de vipere! Cine v-a făcut să credeți că veți scăpa de mânia care va veni?” (Mt 3,7). În iminența judecății lui Dumnezeu, pe care profetul deșertului o anunță în stil apocaliptic, chemarea la convertire nu permite amânări sau alibiuri.

 Singura dreptate a lui Dumnezeu. În lectura liturgică a Bibliei, este oportună punerea de acord a textelor Vechiului Testament cu cele ale Noului Testament în legătură cu „dreptatea lui Dumnezeu”. Ideea de „dreptate” în esență retributivă a lui Dumnezeu.

Această prejudecată împiedică să se înțeleagă noutatea mesajului biblic în toată amploarea sa. Nu numai Evanghelia vorbește despre „dreptatea” lui Dumnezeu în termeni de „credincioșie” și „milostivire”, ci întreaga revelație istorică a lui Dumnezeu.

Cu siguranță, în cuvintele, faptele și mai ales în moartea lui Isus Cristos se află explozia „credincioșiei” lui Dumnezeu, care a devenit vizibilă și a devenit un dar ireversibil în ascultarea Fiului lui Dumnezeu. Dar credincioșia lui Isus nu este altceva decât confirmarea definitivă și deplină a credincioșiei lui Dumnezeu anunțată de întreaga Scriptură.

Consecințele acestei perspective în plan pastoral și spiritual sunt enorme. Trebuie să se treacă de la o religiozitate formalistă, sterilă și frustrantă la o experiență profundă și plină de bucurie a relației cu Dumnezeu. Riscul și limita păcatului rămân întotdeauna. Ele pot fi însă depășite prin relația redescoperită cu Dumnezeu, făcută posibilă de credincioșia Sa.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 549/septembrie-octombrie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Fariseii îl întreabă pe Isus , Brooklyn Museum

Hits: 45