„Recunoaștere și responsibilitate” – Meditație pentru Duminica a XXI-a de peste an

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXI-A DE PESTE AN

27 AUGUST 2023

 RECUNOAȘTERE ȘI RESPONSABILITATE

Liturghia Cuvântului din această duminică se concentrează pe tema învestirii și a recunoașterii chipului lui Dumnezeu. Prima lectură prezintă proclamarea faptului că Dumnezeu l-a ales pe Eliachim ca lider pentru poporul lui Israel. Paul, în Scrisoarea către Romani, ne invită să recunoaștem profunzimea înțelepciunii din planul mântuitor al lui Dumnezeu (a doua lectură). Evanghelia, în sfârșit, reprezintă o unitate literară și tematică care sintetizează cele două perspective: mai întâi dialogul dintre Isus și ucenici și învestirea aferentă a lui Petru; apoi începutul revelației sau al instrucției privind destinul Fiului Omului. Legătura dintre aceste două texte evanghelice este constituită de problema identității profunde și misterioase a lui Isus, recunoscut în comunitatea creștină ca Mesia și Fiu al lui Dumnezeu. Întrebarea pune la încercare credința discipolilor, reprezentați de figura lui Petru.

FIUL DUMNEZEULUI CEL VIU

de Roberto Laurita

Aici ajungem la un punct de cotitură decisiv în Evanghelia după Matei, care se regăsește și în Marcu și Luca. Până în acest moment, Isus se mulțumise să călătorească prin Galileea. Acum își conduce ucenicii mult spre nord, spre Cezareea lui Filip. Peste puțin timp se va întoarce și va coborî la Ierusalim, unde va fi răstignit. Înainte de a porni, însă, în această călătorie spre moarte, Isus le pune discipolilor săi o întrebare capitală, cea referitoare la identitatea sa. Evangheliștii au subliniat întotdeauna uimirea celor care au fost martori la acțiunile și cuvintele lui Isus. În Ioan, apare întrebarea: „De unde vine?”. La urma urmei, nimeni nu a mai săvârșit vreodată fapte asemănătoare cu ale sale. Și cum ar putea un om să facă toate acestea dacă nu ar fi venit de la Dumnezeu? În Matei, după scurta anchetă despre ceea ce cred oamenii, Simon Petru dă imediat răspunsul care exprimă o credință totală și clară. De fapt, dacă citim cu atenție textul, în dialogul său cu Isus, fiecare se pronunță cu privire la identitatea celuilalt. Isus este recunoscut ca fiind „Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”, și este o formulă surprinzătoare, aproape de nesusținut: acest om anume, un galileean, care, conform legii, este fiul lui Iosif și pe care Maria l-a născut, acest om care a trăit timp de treizeci de ani într-un sat necunoscut ca Nazaret, ar fi el prezența “celui care este”, pretutindeni și pentru totdeauna, Cel Preaînalt? Simon Petru apare însă și el cu propria identitate, este „fiul lui Iona”; și totuși, nu ca atare îl declară pe Isus „Fiul lui Dumnezeu”. Nu „carnea și sângele” este cel care l-a revelat, ci Tatăl „care este în ceruri”. Într-adevăr, ni se dezvăluie și despre el și prin gura lui Isus ceva neașteptat: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea”. Printr-un act de încredere, Isus își leagă soarta, ca să spunem așa, de cea a apostolilor și a succesorilor lor și le împărtășește autoritatea sa. Desigur, deținătorul unei astfel de puteri nu o poate revendica ca și cum el însuși ar fi sursa ei. Aceasta este pură gratuitate din partea lui Dumnezeu și cere ca ea să fie trăită în iubire pentru poporul său. Este un pariu frumos și bun față de umanitate, ale cărei neajunsuri și fragilități sunt de asemenea inevitabil acceptate. Credința nu abolește nici vanitatea, nici gustul pentru putere. Isus nu pare să se teamă de acest lucru. El știe că credința în el poate depăși orice limitare și orice slăbiciune, pentru că iubirea sa ne transformă existența. Petru însuși va experimenta acest lucru.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

UN ISUS AL POPORULUI

de Paola Bignardi

Când Isus a pus discipolilor săi întrebarea despre identitatea sa, a primit răspunsuri de două feluri: cel la care face referință la trecut și cel al credinței lui Petru. Ce răspunsuri ar primi Isus dacă ar fi astăzi aici pentru a ne repeta întrebarea sa nouă, oamenilor din acest timp?

Într-un grup de adolescenți, s-ar auzi răspunsul: „Boh!”, o exclamație îndoielnică din gura adolescenților. Este adevărat că aproape toți au făcut catehismul, dar să spună în propriile lor cuvinte cine este un personaj atât de misterios, pur și simplu nu o pot face. Bineînțeles că ar spune că este un personaj istoric, că a trăit cu mulți ani în urmă, că a murit pe cruce. Cred că asta ar merge puțin mai departe. Lipsa lor de interes față de figura lui Isus este determinată de faptul că a trăit în trecutul istoriei: în imaginația lor, el ar putea fi comparat cu Iulius Cezar sau Napoleon. Un mare om, un erou: el poate fi un obiect de admirație, dar nu este pentru noi.

Ce avem noi, oamenii obișnuiți, de împărțit cu un mare erou al trecutului? Eroii de astăzi ne pot fascina, pot deveni idolii noștri, dar cei din trecut nu ne mai privesc. Lumea religioasă a tinerilor, care nu este insensibilă la dimensiunea religioasă a vieții, are nevoie de transcendență, de dincolo.

Isus este prea uman pentru a răspunde reprezentării pe care tinerii și-o fac astăzi despre Dumnezeu, un Dumnezeu care trebuie să răspundă la neliniștea pe care o simt în ei înșiși. Este mai ușor pentru ei să îl simtă pe Dumnezeu aproape de ei decât pe Isus Cristos; le este greu să creadă că Isus Cristos este cu adevărat Dumnezeu care ia un chip și o viață umană pentru a fi aproape de noi. „Uman, prea uman”, ar putea spune cineva. Tinerii caută un Dumnezeu care să fie intim, care să se amestece cu emoțiile lor, care să locuiască în stările lor de spirit și în neliniștile lor.

Și atunci, cum pot ei să împace ideea pe care și-au format-o despre Isus cu nevoia lor de viață, de bunăstare, de viitor? Imaginile găsite pe internet exprimă cultura larg răspândită. Priviți-le doar: ceea ce au în comun, în extraordinara lor diversitate, este privirea tristă a lui Isus: un om învins, umilit. Unii dintre tinerii mai informați ar spune că Isus este un ratat. Cum poate fi conciliată această imagine cu cererea de viață, de afirmare de sine, de fericire pe care tinerii o poartă în ei? Desigur, este adevărat că Isus de pe Calvar are un chip umilit și îndurerat, dar povestea sa este făcută și de bucuria întâlnirilor, de o privire care poate vedea și admira crinii de pe câmp și recoltele care se leagănă, care se bucură alături de prieteni… Întreaga umanitate a lui Isus, prezentată în adevărul ei, ar putea să-i fascineze și pe tinerii de astăzi.

Dar Isus a fost victima nu doar a lui Irod, a fariseilor, a lui Pilat… ci și a culturii dureroase care, de-a lungul timpului, a învăluit creștinismul în vălul negru al pesimismului, al mortificării și al sacrificiului. Este clar că imaginile despre Dumnezeu și Isus pe care noile generații le poartă în ele reflectă cultura răspândită și educația pe care au primit-o. Cultura comunităților creștine și a mediilor lor educative este și cea care se poate citi în sensibilitatea multor adulți. Câți dintre ei ar da răspunsul lui Petru? Și câți ar da răspunsuri care se referă la o altă idee despre Dumnezeu. Chiar și pentru adulți, referința la Dumnezeu este mai puternică decât referința la Isus. Pe Dumnezeu, în invizibilitatea sa, fiecare și-l poate imagina în voie, mai ales dacă se cunoaște acțiunea sa în istoria umană.

Și Isus este o expresie a prezenței și a apropierii lui Dumnezeu, dar mulți oameni sunt obișnuiți să se gândească la Dumnezeu ca la o Ființă care, mai degrabă decât să fie aproape, servește la rezolvarea problemelor vieții noastre dificile; mai ales, dacă este posibil, pentru a îndepărta răul din existența noastră și pentru a ne elibera de el atunci când ne lovește cu boala sau cu o altă nenorocire.

Există o asemenea proliferare de devoțiuni și de imagini religioase în lumea adulților, încât figura lui Isus este întunecată și uitată. Mulți adulți au nevoie de un Dumnezeu care să le rezolve problemele, și astfel se creează idoli. Isus nu se poate încadra în această schemă. Cu toate acestea, nu putem să nu menționăm că există și mulți adulți pentru care Isus este important tocmai datorită umanității sale, a Evangheliei sale, a apropierii sale misterioase de viața lor.

Mulți dintre noi, deși recunosc în Isus pe Fiul lui Dumnezeu, ar reacționa ca Petru la perspectiva patimii sale, ar încerca să-l convingă să se răzgândească, să parcurgă drumul Calvarului pentru a ne oferi darul acelei mântuiri de care avem nevoie. Povestea relației dintre Isus pe care l-am iubi și Isus care este de fapt, este la fel de lungă ca și creștinismul și la fel de lungă ca și istoria personală a fiecăruia dintre noi, în contrastul dintre Dumnezeul victorios și protector pe care l-am dori și Dumnezeul care ne salvează prin crucea trăită din iubire. Așa cum ne este ușor să considerăm povestea lui Isus până la Calvar, tot așa ne este ușor să identificăm crucea doar cu durerea. Dar povestea umană a lui Isus merge până la înviere; Calvarul este iubire chiar înainte de durere. Viața primilor discipoli, entuziasmul și trădările lor, ne spun că este nevoie de o viață întreagă pentru a face aceste treceri, care, de altfel, nu se fac niciodată o dată pentru totdeauna. Nu degeaba evanghelistul Marcu, relatând același episod în evanghelia acestei duminici, îl aude pe Isus spunându-i lui Petru să îl urmeze, să se întoarcă și să învețe de la el. Toată viața, până în ziua de apoi, când adevărata identitate a lui Isus ne va fi dezvăluită la lumină.

COMENTARIU LA LECTURI

 Prima lectură: Profetul Isaia este martorul unei schimbări de putere în regatul lui Iuda. Semnele de autoritate sunt încredințate lui Eliachim calificat ca „slujitor”. Exercitarea puterii nu poate fi încredințată decât celui umil, celui care rămâne în relație cu Dumnezeu.

Psalmul responsorial: La mișcarea lui Dumnezeu care privește la cei umili și ascultă rugăciunea celor care îl invocă, corespunde mișcarea de mulțumire a psalmistului la care se alătură cântecul nostru.

A doua lectură: Paul cântă despre profunzimea înțelepciunii lui Dumnezeu, care nu poate fi închisă în logica și gândurile omenești. Omul nu poate decât să se facă ucenic al misterului mântuirii și să-l primească în laudă.

Evanghelia: Isus ne adresează întrebările ucenicilor pentru ca noi să fim conduși să recunoaștem în el „pe Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu” și în această profesiune de credință, ca și apostolul Petru, ne acceptăm vocația și ne dispunem pentru slujirea Bisericii.

PRIMA LECTURĂ

Prima lectură din profetul Isaia ne prezintă un oracol profetic de amenințare și promisiune: o amenințare împotriva superintendentului palatului Șebna și o promisiune sau anunțarea unei acuzații în favoarea lui Eliachim. Textul se referă la un moment istoric al activității profetice a lui Isaia din vremea regelui Ezechia, secolele VIII-VII î.Cr. În cazul lui Șebna, este vorba despre un consilier al regelui care susținea o politică antiasiriană, pe care Isaia o critică. Polemica profetului vizează însă megalomania acestuia, care se exprimă prin etalarea de care și prin gestul său cel mai grandios: construirea unui mausoleu în vecinătatea orașului. Textul propus în adunarea liturgică pune accentul pe aspectul pozitiv în ceea ce-l privește pe Eliachim, căruia i se vestește în numele lui Dumnezeu promovarea la rangul de stăpân de palat, folosind simbolurile rolului său: tunica, eșarfa, cheile de pe umăr. Acest ultim detaliu subliniază autoritatea noului ministru, după cum precizează clar oracolul: „Voi pune pe umărul lui cheia casei lui David: când va deschide, nimeni nu va închide; când va închide, nimeni nu va putea deschide”. Este vorba de puterea funcționarului de la curte de a admite sau de a exclude în audiența regelui. Aceste cuvinte ale textului profetic sunt cele care au sugerat juxtapunerea cu pasajul din textul lui Matei, în care se vorbește despre cheile împărăției cerurilor, promise lui Petru. Referirea la casa lui David din textul lui Isaia poate sublinia asocierea funcționarului regal cu puterea mesianică.

A DOUA LECTURĂ

Pasajul din Scrisoarea către Romani este concluzia micului tratat teologic despre istoria lui Israel, pe care îl găsim în capitolele 9-11. Privirea noastră, la finalul acestui parcurs, se îndreaptă în sus, spre cel care este la originea acestei istorii, un „adânc” insondabil, cu totul altul. Fragmentul paulin poate însă integra mesajul evanghelic dintr-un alt unghi. Logica acțiunii lui Dumnezeu pentru mântuire rămâne misterioasă sau dincolo de controlul uman. Forma imnică și doxologică a textului paulin este o invitație la depășirea tentației ideologice a credinței. Dumnezeu rămâne dincolo de imaginile noastre, de conceptele noastre. Acțiunea mântuitoare a lui Dumnezeu, deși face apel la o credință umilă și perseverentă, este înaintea și dincolo de toate slujirile și instituțiile umane.

EVANGHELIA

Textul lui Matei relatează mărturisirea de credință a lui Petru la Cezareea lui Filip și promisiunea lui Isus adresată direct lui Petru. Textul este construit pe baza unei tradiții evanghelice, cunoscută și din evangheliile lui Marcu și Luca, dar fără cuvântul promisiunii lui Isus către Petru.

  Contextul. Pasajul din Matei reprezintă o unitate literară compactă. După o punere în scenă rapidă, urmează dialogul lui Isus cu ucenicii, care culminează cu declarația solemnă a lui Petru: „Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu”. Urmează cuvântul lui Isus, mai întâi cu o formulă binecuvântată și apoi cu o declarație privind rolul eclezial al lui Petru și învestirea sa ca autor. Dialogul are loc în regiunea nord-estică a Galileii, la poalele Hermonului, unde se afla cetatea Cezareea lui Filip, numită astfel în cinstea împăratului și pentru a o deosebi de Cezareea Maritimă, deoarece fusese reconstruită de unul dintre fiii lui Irod, care la rândul său o primise în dar de la împărat. Acest mediu, în afara mulțimii care îl urmează de obicei, îi oferă lui Isus ocazia de a face bilanțul împreună cu discipolii săi al misiunii din Galileea.

 Întrebare și răspuns. Dubla întrebare a lui Isus reprezintă o sondare a identității sale atât față de popor, cât și față de discipolii săi. Spre deosebire de Marcu și Luca, doar primul evanghelist pune în mod explicit întrebarea referitoare la identitatea lui Isus ca Fiu al Omului. În acest fel, el îi pregătește pe cititori să perceapă noutatea răspunsului lui Simon Petru. Opinia publică, la care se face referire prin intervenția corală a discipolilor, se bazează pe modele biblice. Isus este pus în relație cu figura profetului reformator al Iordanului, Ioan Botezătorul; cu Ilie, care în tradiția lui Matei este asociat cu Ioan; numai că Matei adaugă detaliul lui Ieremia, profetul contestat și persecutat în propria țară, care prefigurează misiunea și destinul lui Isus. Soarta comună a tuturor acestor figuri profetice, de la Ilie, la Ieremia și la Ioan Botezătorul, este că sunt contestate și respinse de cei la care sunt trimiși. În acest sens, ele anticipează soarta lui Isus, care, ca toți profeții, nu este acceptat în patria sa. Cu toate acestea, modelul profetic rămâne inadecvat pentru a exprima identitatea misterioasă a Fiului Omului. Odată cu răspunsul lui Petru, se produce un punct de cotitură în micul dialog al lui Isus cu discipolii. Petru, în calitate de purtător de cuvânt al grupului, proclamă credința în Isus cu o formulă completă: „Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu”. Aceste cuvinte sunt un ecou al mărturisirii de credință a ucenicilor, care îl recunosc pe Isus în întâlnirea nocturnă de lângă lac (Mt 14, 33). Solemnitatea și caracterul complet al mărturisirii lui Petru sunt subliniate de faptul că cele două titluri care exprimă credința comunității sunt alăturate: Mesia și Fiul lui Dumnezeu, Cel viu, care intervine efectiv în istorie.

 Fericirile lui Petru. Cuvintele lui Petru se potrivesc perfect cu răspunsul lui Isus: „Binecuvântat ești tu, Simon, fiul lui Iona, pentru că nici carnea și nici sângele nu te-au descoperit, ci Tatăl meu care este în ceruri”. Această atitudine adresată lui Petru evidențiază statutul său de credincios, conform perspectivei teologice a lui Matei. Tatăl este cel care dezvăluie planul său de mântuire celor mici (Mt 11, 25); tot Dumnezeu este cel care îi alege pe ucenici ca destinatari ai misterelor Împărăției cerurilor (Mt 13, 10); de aceea sunt numiți „fericiți”, pentru că participă la mântuirea mesianică așteptată de drepții și profeții primului legământ (Mt 13, 16-17). În acest caz, Petru îl reprezintă pe credinciosul care, datorită inițiativei gratuite a lui Dumnezeu, recunoaște și proclamă identitatea misterioasă a lui Isus. Pentru cititorii Evangheliei lui Matei, care cunosc scena „credinței mici” a lui Petru în întâlnirea nocturnă cu Isus pe lac, este evident că actuala sa mărturisire explicită a credinței cristologice este un dar radical din partea Tatălui ceresc. Totuși, evanghelistul atrage atenția asupra contrastului dintre cuvintele lui Petru către Isus și cuvintele lui Isus către Petru. Petru îl proclamă „Fiul lui Dumnezeu cel viu”; Isus îi spune că în condiția de om fragil și muritor („carne fără sânge”) nu este în măsură să treacă pragul credinței.

 Petru și Biserica lui Cristos. Legat de acest statut special al lui Petru este promisiunea lui Isus cu privire la rolul său viitor în comunitatea mesianică: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu vor birui împotriva ei”. Cuvântul profetic al lui Isus se bazează pe numele-titlu dat lui „Petru”, o transcriere a grecescului Pétros, o traducere a ebraicului-aramaic Kepha’, „piatră-rocă”. Pe această temelie solidă și sigură, Isus va construi ekklēsía, adunarea sfântă a credincioșilor în el. Cuvântul lui Isus poate fi înțeles în semnificația sa religioasă dacă se ține cont de faptul că în tradiția biblică imaginea stâncii se referă la Dumnezeu și la Mesia. În special, textul din Is 28, 16 anunță edificarea viitoarei comunități, întemeiată pe stânca așezată de Dumnezeu în Sion. Acestei comunități, întemeiată pe stânca-Petru, Isus îi promite constanță și indefectibilitate: „Porțile iadului nu vor birui”. „Porțile” sunt simbolul puterii; „lumea interlopă” amintește atât moartea, cât și puterea adversarului care se opune acțiunii mântuitoare a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, comunitatea mesianică, întemeiată pe stânca mărturisitorului Petru, este asociată cu statutul lui Mesia, care a învins răul și moartea, Fiul lui Dumnezeu înviat și victorios.

 Simbolul cheilor. Al doilea cuvânt-promisiune privește învestirea lui Petru, constituit ca plenipotențiar autoritar în comunitatea mesianică: „Ție îți voi da cheile împărăției cerurilor”, cu puterea relativă de a lega și a dezlega. Formularea frazei în stilul legii sacre subliniază dimensiunea religioasă a puterii lui Petru. „A lega și a dezlega” este un binom care amintește în tradiția biblică, dar și în cea iudeo-creștină, de autorizația de a interpreta în mod obligatoriu voința lui Dumnezeu.

În cazul tradiției lui Matei, voința lui Dumnezeu este dezvăluită pe deplin prin cuvintele și faptele lui Isus. Sarcina lui Petru este să interpreteze și să aplice în mod autoritar această revelație istorică. Pe de altă parte, condiția de intrare în Împărăție este punerea în aplicare fidelă și integrală a voinței lui Dumnezeu revelate de Isus. De aceea, expresia „a lega și a dezlega” se referă nu numai la rolul magistral al lui Petru, ci și la cel de a exclude sau de a admite în Împărăția Cerurilor. Din perspectiva primului evanghelist, figura lui Petru, care apare în prim-plan în dialogul din Cezareea lui Filip, are rolul de a ne reaminti statutul credinței: o credință care recunoaște în Isus pe Mesia și pe Fiul lui Dumnezeu, pentru a face parte din comunitatea sa mesianică.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 548/iulie-august 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Giovanni Battista Castello – Cristos dându-i cheile Sfântului Petru 

Hits: 73