„Mântuirea universală” – Meditație pentru Duminica a XX-a de peste an

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii. 

DUMINICA A XX-A DE PESTE AN

20 AUGUST 2023

MÂNTUIREA UNIVERSALĂ

Liturghia Cuvântului din această duminică propune pentru reflecția și rugăciunea creștinilor o problemă acută care însoțește întreaga istorie a Bisericii și, înainte de aceasta, a lui Israel. Ea poate fi etichetată drept problema ecumenică a relației Israel-popor și Evanghelie-lume. Această temă a mântuirii ecumenice este dezvoltată în cele trei lecturi din această duminică într-un mod destul de armonios. Profetul Isaia (prima lectură) amintește de împlinirea escatologică a celor care fac parte din unicul popor al lui Israel. Paul (a doua lectură) își reafirmă apartenența la Israel și caracterul etern al legământului sancționat de Dumnezeu. În cele din urmă, Evanghelia prezintă „convertirea” lui Isus la caracterul universal al misiunii sale, recunoscând credința celor din afara poporului lui Israel.

O SURPRIZĂ …

de Roberto Laurita

„Sunt Fabrizio și am ales să petrec o săptămână în Lourdes ca brancardier. La douăzeci și doi de ani, experiența de a fi aproape de cele mai ciudate lucruri din viața mea – boală, suferință, dizabilitate mentală, moarte – mă ajută să-mi pun în discuție identitatea, sensul tinereții mele și timpul pe care îl trăiesc, care nu trebuie aruncat la gunoi. Într-adevăr, zilele petrecute la Lourdes mi-au oferit cea mai eficientă mărturie a demnității pe care o păstrează încă o umanitate mutilată. O demnitate aparent absentă și, prin urmare, adesea lăsată la margine în societatea noastră eficientă. La acest lucru mă gândeam în timp ce vorbeam cu Maria Grazia, cu Olga, cu Dino și Raffaele, tineri „răniți” la minte și la trup, sau în timp ce însoțeam la baie un bărbat care are nevoie să fie în permanență urmărit și susținut de cineva. Mi-am cerut să imit spiritul de slujire al atâtor alți voluntari în gesturile simple de caritate tăcută, dar și în punctualitatea de dimineață, un semn de atenție pe care m-am străduit cu adevărat să îl respect. Cu ceilalți tineri voluntari, am trăit momente frumoase de prietenie, împărtășind adesea oboseala fizică și oboseala psihică, comparând experiențele noastre de credință și de viață, sau ieșind seara la o bere la bar. Și parcă îi simțeam prezența în dorul de El al bolnavilor și al pelerinilor, în lumânările anonime aprinse la picioarele Maicii Domnului”.

În viața credinciosului, surprizele nu lipsesc niciodată, pentru că Dumnezeu ne întâlnește adesea în locuri ciudate, neașteptate. Așa se întâmplă să găsești speranță acolo unde te-ai aștepta la disperare, sau încredere în inima ta acolo unde te-ai aștepta la amărăciune. În acea zi și Isus a fost surprins: surprins de credința acelei femei care nu renunță în fața primei încercări, a primei dificultăți. Și scoate la iveală adâncul inimii sale, dorința de a fi ascultată, încrederea în Isus… Câți „păgâni” continuă și astăzi să ne stârnească uimirea și să ne înveselească prin gesturile și cuvintele lor. Să descoperim atunci acțiunea misterioasă a Duhului în faldurile acestei istorii a noastră. Descoperim că Evanghelia nu este o carte destinată celor puțini, ci o vestire a bucuriei care ajunge la toți cei care așteaptă mântuirea.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

CEL CARE CREDE, ÎNTREABĂ.

CALITATEA ȘI IMPORTANȚA RUGĂCIUNII INTEROGATIVE

de Raffaele Maiolini

Cel care, în rugăciune, cere (și cere „ceva” concret și specific), are mai multă sau mai puțină credință decât cel care, în schimb, cere „doar” Duhul Sfânt (sau venirea Împărăției lui Dumnezeu), sau nu cere deloc, pentru că „îl lasă pe Dumnezeu”? Cu alte cuvinte, este rugăciunea de cerere un moment decisiv și veritabil al calității de credincios creștin, sau este un moment mai puțin demn/expresiv decât alte forme de rugăciune (cum ar fi mulțumirea sau adorația), dacă nu cumva este (chiar) o expresie/semn de „puțină credință” în bunătatea și providența lui Dumnezeu? Pentru a răspunde la aceste întrebări (decisive), propunem cinci puncte[1].

1. Dacă este adevărat că credința nu se epuizează în rugăciune, rugăciunea, totuși, nu este o acțiune ca oricare alta în viața de credință, pentru că ea este cea mai bună expresie a acesteia, în măsura în care manifestă rădăcina și fundamentul credinței ca itinerar al harului unei întâlniri cu Dumnezeu acceptat cu recunoștință și încredere. Pe scurt: spune-mi cum te rogi și îți voi spune ce fel de credincios ești.
2. Evident, în experiența religioasă creștină totul este specificat de o referință cristologică fundamentală și de neînlocuit. Atât de mulți se roagă, dar creștinii se roagă lui Dumnezeu, care este Tatăl pentru, cu, în Cristos, adică, ca și copii în Fiul în virtutea darului Duhului Sfânt: Duhul lui Isus este cel care dă harul de a fi copii „ca și Cristos”, deci de a putea trăi, și chiar de a ne ruga, „ca și el”. Din acest motiv, omenirii îi este dată și posibilitatea de a se ruga într-un mod unic rugăciunea de cerere, care – în primul rând – poate fi descrisă ca fiind o cerere în rugăciunea lui Isus (Mt 6,9-13). Tocmai în acel spațiu precis de relație pe care domnia lui Dumnezeu-Care-este-Abba îl deschide, îl permite și îl autorizează (este prima parte a rugăciunii Tatăl nostru), există (și trebuie să existe) spațiu pentru rugăciunea de a cere (este a doua parte a rugăciunii Tatăl nostru).
3. Cum se configurează în mod concret o rugăciune creștină de cerere? În lumina revelației cristologice, o viziune a rugăciunii de cerere este contradictorie dacă se preocupă de a-i face cunoscute lui Dumnezeu nevoile concrete ale vieții umane (imaginându-și că El nu știe și că este rândul omului să îl facă să știe) sau de a trebui/a putea să meriți împlinirea cererii prin practici insistente (imaginându-și că El nu vrea să se ocupe de ea și că este rândul omului să îi atragă atenția). La fel de contradictorie este și o viziune a rugăciunii de cerere care nu se preocupă de a aduce în concret situațiile vieții (imaginând că aceasta nu merită atenția lui Dumnezeu și că omului îi este suficientă o cerere „generală”, neînsuflețită, atemporală). În această corelație delicată dintre Dumnezeu ca Tată (care cunoaște și care vrea binele omului în circumstanțele concrete ale vieții) și omul ca fiu (care se află în mâinile Tatălui și care știe că nu știe întotdeauna exact care este binele său, chiar dacă este chemat să îl identifice și să îl urmărească în mod responsabil în circumstanțele concrete ale vieții) se află miza calității creștine a rugăciunii de cerere.
4. Rugăciunea creștină de cerere presupune să acceptăm și să dorim voința lui Dumnezeu pentru viață, adică să fim/să existăm noi înșine în Cristos, cerând în cele din urmă, prin toate momentele concrete ale vieții, ca Dumnezeu să ne dea să trăim ceea ce avem de trăit. Creștinul trebuie (nu doar poate) să se întrebe, în situația concretă, ce ar putea însemna toate acestea: tocmai pentru că este copilul unui Tată, omul, care rămâne liber și nu o marionetă la mila cuiva care decide/face lucrurile în locul lui, trăiește frumusețea/provocarea de a identifica „ce” ar putea însemna toate acestea în situația respectivă. Isus, de fapt, în timp ce cere în mod concret și explicit ceea ce (re)cunoaște ca fiind în concordanță cu misiunea sa de a fi Fiul care primește totul în mod gratuit și se dăruiește Tatălui („îndepărtează de la mine paharul acesta!” Mc 14,36b), nu numai că își subordonează în mod liber propria persoană (cunoaștere și voință) persoanei (cunoașterii și voinței) Tatălui („Dar nu ce vreau eu, ci ce vrei tu”, Mc 14,36c), dar trăiește (și își trăiește și întrebarea) într-o relație precisă cu Dumnezeu care este (re)cunoscut ca Tată („Abba! Tată! Toate îți sunt cu putință”, Mc 14,36a).
5. De aceea, rugăciunea creștină de cerere se face cu încredere și insistență:

(a) curajoasă, pentru că știe că se adresează unui Tată care este întotdeauna în favoarea omului și care poate interveni (și intervine) în viața și în istoria omenirii;

(b) umilă și responsabilă, pentru că știe că se poate încrede într-un Dumnezeu de încredere mântuitor, fără a aștepta ca acesta să se substituie omului sau să intervină „magic” pentru a face ceea ce ține de responsabilitatea umană;

(c) „rezervată”, pentru că nu numai că știe că Dumnezeu este mai mare decât noi, dar și că nu putem cunoaște/gestiona totul așa cum ne place, nici nu știm exact care este adevăratul bine pentru noi înșine și pentru lume.

COMENTARIU LA LECTURI 

Prima lectură: Profetul Isaia deschide larg orizonturile mântuirii dincolo de limitele poporului legământului. Respectarea dreptății, practicile rituale și manifestarea iubirii față de Domnul trasează calea spre acea casă de rugăciune pregătită pentru umanitate ca o comuniune deplină cu Dumnezeu.

Psalmul responsorial: Contemplarea promisiunii Domnului dă naștere la cântecul de laudă. O laudă care devine proclamare și mărturie a luminii feței Dumnezeului îndurării.

A doua lectură: Respingerea poporului lui Israel devine prilej de mântuire pentru păgâni: chemați de neascultarea păcatului la o viață nouă în Cristos, ei sunt la rândul lor o mărturie a împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu și o invitație la reconciliere.

Evanghelia: Dialogul dintre femeia cananeancă și Isus trasează itinerariul credinței care aparține fiecărui om. Strigătul rugăciunii dezvăluie inima în căutarea adevăratului chip al lui Dumnezeu, iar răspunsul lui Dumnezeu este eliberarea de rău și viața autentică.

PRIMA LECTURĂ

Prima lectură, preluată dintr-un text din Isaia, anunță mântuirea universală care îi cuprinde și pe străini. Textul se înscrie în tradiția lui Isaia, dezvoltată în perioada post-exilului. Această deschidere ecumenică este remarcabilă dacă ținem cont de climatul care domină comunitatea evreiască post-exilică, axată pe recuperarea identității sale religioase, centrată pe respectarea Sabatului și pe accentuarea purității etnice. Această experiență mântuitoare, și deci implicit și îndemnul la practică religioasă, se extinde și asupra străinilor. Nu este vorba doar de rezidenți, de oaspeți, asimilați la statutul de membri ai poporului lui Dumnezeu, ci și de „străinii” care trăiesc în afara pământului Palestinei. Pentru aceștia, se anunță posibilitatea de a fi primiți cu drepturi depline în comunitatea sfântă a Israelului, participând la cultul din Templu. Promisiunea mântuitoare extinsă păgânilor se încheie cu o proclamație care anticipează viziunea evanghelică: templul „va fi numit casă de rugăciune pentru toate popoarele”. Această expansiune ecumenică, maturizată în tradiția lui Isaia, poate fi recunoscută ca fiind începutul și baza acelui angajament misionar care se va dezvolta mai ales în diaspora iudaică de după exil și care va cunoaște un moment maxim de expansiune în secolul I înainte și după Cristos. Pe acest val și impuls misionar ecumenic se va declanșa vestirea creștină și misiunea predicatorilor Evangheliei.

A DOUA LECTURĂ

Tema mântuirii universale și a relației dintre Israel și popoare este subiectul reflecției lui Paul în Scrisoarea către Romani, în special în capitolele 9-11, din care citim un mic fragment în lectura a doua a acestei duminici. Văzând convertirea păgânilor, și membrii lui Israel vor fi mișcați să accepte propunerea mântuitoare a Evangheliei. El își justifică această afirmație printr-o reflecție istorică și teologică, care stă la baza speranței sale în mântuirea finală a lui Israel. În primul rând, Paul observă că respingerea Evangheliei de către majoritatea evreilor a favorizat, din punct de vedere istoric, misiunea către popoare și intrarea lor în Biserică. Cu un argument a fortiori, Paul se întreabă: „Dacă îndepărtarea lor a dus la împăcarea lumii, ce va fi reprimirea lor, dacă nu o înviere din morți?”. Apostolul poate formula speranța sa în mântuirea „escatologică” a lui Israel pe baza unui principiu teologic: „Darurile și chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile!” Apoi, el poate încheia cu o reflecție care se bazează pe viziunea sa despre mântuirea prin credință, deschisă la inițiativa gratuită și binevoitoare a lui Dumnezeu: „Căci Dumnezeu i-a închis pe toți în neascultare, pentru a fi milostiv cu toți!”. Pe de o parte, inițiativa gratuită și suverană a lui Dumnezeu, pe de altă parte, ascultarea credinței care exclude toate drepturile și privilegiile umane.

EVANGHELIA

Lecturile din această duminică, în special cea din Vechiul Testament, ne pregătesc pentru interpretarea corectă a textului evanghelic al lui Matei. Acest pasaj relatează episodul vindecării fiicei femeii cananeence sau păgâne. Cu toate acestea, accentul nu este pus atât pe evenimentul taumaturgic, cât pe rolul credinței ca o condiție de acces la mântuire.

 Distincție și rezistență. Relatarea lui Matei, chiar dacă reproduce structura episodului cunoscut și în tradiția lui Marcu, accentuează dialogul dintre Isus și femeia care cere vindecarea fiicei sale. Ceea ce frapează este duritatea cuvintelor lui Isus. Elementul narativ se reduce la cadrul inițial și la câteva coordonate între intervențiile interlocutorilor. Isus se află în zona Tirului și a Sidonului, orașe care în tradiția biblică, și în special în tradiția profetică, reprezintă lumea păgânilor. Chiar și apelativul dat femeii „cananeancă” amintește de această relație dintre Israel și popoarele idolatre, care în textele istorice biblice sunt cananeenii. Femeia îl imploră pe Isus cu insistența tipică credinței pentru a obține vindecarea fetiței sale: „Ai milă de mine, Doamne”. Tăcerea lui Isus îi obligă pe ucenici să intervină. El răspunde apoi cu un prim cuvânt care marchează granița istorică și geografică a misiunii sale: „Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Această frază programatică, care se regăsește și în instrucțiunile adresate discipolilor trimiși în misiune (Mt 10,5), reflectă bine ceea ce este viziunea istorico-teologică a lui Matei despre Biserică. Misiunea istorică a lui Isus se limitează, în calitate de păstor mesianic, la a aduna în unitate oile rătăcite ale lui Israel. Fraza lui Isus nu o descurajează pe femeia care „s-a prosternat înaintea lui” – un gest tipic credinciosului în perspectiva lui Matei – și continuă să invoce cu o formulă liturgică: „Doamne, ajută-mă!”. Al doilea cuvânt al lui Isus este din nou o confirmare a liniei programatice, tocmai exprimată cu imaginea păstorului și a oilor: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și să o arunci la câini”. Juxtapunerea „copiilor” și „câinilor” folosește limbajul și imaginile tradiționale din mediul biblic și iudaic pentru a o relua pe cea anterioară dintre Israel și păgâni. Mântuirea mesianică este rezervată copiilor alianței, în timp ce cei din afară, păgânii, sunt asimilați unor animale la fel de murdare ca și câinii vagabonzi.

 Întoarcerea ecumenică. Femeia se folosește de acest cuvânt al lui Isus pentru a-și reînnoi cererea cu umilă insistență: „Da, Doamne, dar și cățeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Abia în acest moment, cuvântul lui Isus anunță programul mântuitor care îi include și pe păgâni.

Elogiul credinței femeii amintește de cel al credinței funcționarului păgân din Cafarnaum. În ultimele cuvinte ale lui Isus, se pot întrevedea rădăcinile dimensiunii ecumenice a mântuirii și a misiunii către popoare. Înainte de toate, trebuie spus că pentru Matei misiunea către popoare începe cu Paștele și cu însărcinarea autoritară a lui Isus de a-i trimite pe cei unsprezece să facă ucenici din toate popoarele.

În al doilea rând, deschiderea potențială a Evangheliei către popoare se află în misiunea istorică a lui Isus. În sfârșit, singura condiție sau cale de mântuire este credința care îl recunoaște în Isus pe cel trimis de Dumnezeu, care dezvăluie împărăția lui Dumnezeu ca har și iertare pentru cei mici și păcătoși.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 548/iulie-august 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

[1] Am dezvoltat și argumentat ceea ce propun aici în R. MAIOLINI, Chi crede, cere. Per una teologia della correllazione tra fede e preghiera alla luce della proposta di G. Moioli, în G. CANOBBIO – F. DALLA VECCHIA – R.MAIOLINI (edd.), Pregare nella prova, Morcelliana, Brescia 2021, 211-251.

Imagine: Jean Germain Drouais, Cristos și femeia cananeancă

Hits: 234