„Mergând în întâmpinarea Domnului care vine” – Meditație în Duminica a XIX-a de peste an

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XIX-A DE PESTE AN

13 AUGUST 2023 

MERGÂND ÎN ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI CARE VINE

Prima lectură din această duminică se concentrează asupra figurii lui Ilie, care, fugind, speriat și deprimat, se refugiază într-o peșteră pentru a-și petrece noaptea, dar primește porunca Domnului de a se prezenta în fața lui. Doar în sunetul liniștit al unei adieri blânde, profetul îl recunoaște pe Dumnezeul care îi poate oferi pacea și siguranța pe care le dorește și iese din peșteră pentru a-l întâlni.

În cea de-a doua lectură, Paul, care se descrie pe sine ca fiind „israelit, din neamul lui Abraham, din seminția lui Beniamin” (Rom 11, 1), își exprimă suferința de a-i vedea pe frații săi israeliți respingând vestirea Evangheliei, atât de mult încât ar vrea, dacă ar putea, să-i salveze de pedeapsa pe cei care nu-l acceptă pe Domnul.

Evanghelia prezintă episodul umblării lui Isus pe apă, caracterizat, în versiunea mateiană, atât prin dialogul dintre Isus și Petru, acesta din urmă cerându-i să i se alăture mergând și el pe apă, cât și prin mărturisirea de credință care încheie pasajul, ambele elemente absente în pasajele celorlalți evangheliști sinoptici.

NU VĂ FIE TEAMĂ!

de Roberto Laurita

Nu e nevoie de prea mult pentru a ne simți pierduți… Când existența noastră decurge fără probleme, fără zvâcniri, și totul pare să se încadreze în parametrii de liniște, ne simțim aproape ca niște lei. Dar de îndată ce ne lovim de o problemă serioasă, de îndată ce sănătatea noastră trebuie să se confrunte cu unele dificultăți, de îndată ce curajul nostru cedează în fața unor rafale de vânt, curajul nostru se pierde imediat…

Și ce se întâmplă atunci când intrăm în adevărate turbulențe, când ne aflăm în mijlocul unei furtuni? Atunci se riscă să se cadă în cea mai neagră angoasă, să se scufunde în frică….

Ni se întâmplă fiecăruia dintre noi, în experiența noastră personală. Se întâmplă și comunității de creștini. Tentația este aceeași: să contezi doar pe tine însuți, pe propriile resurse, pe propriile capacități, și să nu te încredințezi lui, să nu te abandonezi lui cu aceeași încredere ca un copil.

Atâta timp cât Petru privește spre Isus, reușește să meargă pe apă, dar de îndată ce se lasă capturat de violența elementelor și își ia ochii de la Domnul, începe imediat să se scufunde.

Atâta timp cât ne ținem privirea fixată asupra Lui, reușim să pășim chiar și pe cărări cu grad mare de risc, dar de îndată ce ne lăsăm captivați de pericolele din jurul nostru, de îndată ce începem să ne gândim la ceea ce ni s-ar putea întâmpla, ne pierdem imediat puterea de a merge mai departe.

Atâta timp cât Biserica se lasă condusă doar de dorința de a fi fidelă Domnului său, este capabilă să treacă chiar și prin vremuri teribile cu luciditate și seninătate; dar de îndată ce începe să se gândească la ea însăși, la imaginea ei, la dificultățile pe care trebuie să le înfrunte, pierde imediat lejeritatea care vine din Evanghelie și devine stângace pentru că este încărcată cu balast.

„Eu sunt”, ne spune Isus. Contați pe mine, pe prezența mea. Și, într-adevăr, motivul încrederii noastre, sursa speranței noastre este el, numai el, Cuvântul său, mâna sa întinsă. Nu priceperea noastră desăvârșită de navigatori, capabili să depășim orice piedică. Nu experiența noastră de a înfrunta pericolele. Ci lumina și puterea care vin de la El.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

DE LA TEAMĂ LA FRICA DE DUMNEZEU.

CUM CREDINȚA NE POATE VENI ÎN AJUTOR ÎN MOMENTELE DE TEAMĂ

de Ezio Caretti

„Nu te teme: visează!”. Acestea sunt cuvintele Papei Francisc într-un film documentar despre intensitatea profetică a călătoriilor sale prin lume.

Într-un alt film istoric, Calea Lactee, L. Bunuel își încheie plimbarea prin lumea medievală, impregnată de imagini de actualitate, cu un episod care descrie plastic ce este credința. Isus tocmai a redat vederea la doi orbi. Apoi, arătând cu degetul arătător drept, le strigă aspru celor prezenți renunțarea radicală la toate legăturile prețioase de pe pământ și pornește pe iarba deasă a unei pajiști. Cei doi orbi miraculoși îl urmează și ei. Dar trebuie să treacă un șanț: primul trece peste și își continuă drumul ca un om văzător; cel de-al doilea ezită cu teamă și rămâne bâjbâind cu bastonul pe această parte a șanțului: ochii lui nu mai văd.

Credința este un salt în întuneric, necesită un curaj dincolo de orice frică rezonabilă și umană. Credința cere curajul de a-și asuma riscuri, de a nu se întoarce asupra propriilor pași, cere încredere și abandon. Ca întotdeauna când este vorba de iubire.

Omul se naște cu temerile de supraviețuire și conflictele existenței umane. Frica caracterizează lumea animală și animalitatea care se află în om.

Când există o amenințare de război sau de revoltă socială, ne facem provizii de sare, zahăr, făină, paste făinoase… Când se dă vestea că hoții au dat niște spargeri în cartier, ne gândim să înlocuim ușa exterioară a apartamentului cu o ușă de securitate. Cu puțin timp înainte de războiul de șase zile din Israel, am văzut elevi care mergeau la școală cu o armă agățată pe umăr, aproape ca o completare a ghiozdanului; se numește autoapărare, dar este un semn de mare teamă și slăbiciune.

Un preot în vârstă, care încă mai are luciditate și prezență de spirit (poate nu suficient realism și prudență), a spus într-o zi cu dezamăgire: „Aseară, un tânăr cu fața acoperită m-a confruntat pe stradă pentru a-mi extorca bani. Acesta era obiceiul lui ca autoapărare și depășire a fricii”.

Frica are origini și forme diferite.

Frica unui copil se datorează lipsei de experiență, întunericului, abandonului. Depășirea fricilor din copilărie ne face umani, pentru că nu ne naștem oameni, ci devenim oameni.

Frica de apă sau de aer depinde de faptul că aerul și apa nu susțin, ci înghit sau lasă să cadă. De aceea Petru se scufundă în ciuda invitației Domnului.

Frica Luciei Mondella din Promessi Sposi (Logodnicii) apare în fața ipotezei unei violențe iminente; angoasa ei (un nivel ridicat de frică: o frică de a muri pentru…) o face pe Lucia să facă un gest de renunțare radicală la viața pe care a visat-o: sacrificiul vieții de dragul vieții. Nu acesta este planul lui Dumnezeu, chiar dacă Isus pe cruce face un gest asemănător: oferirea Vieții pentru ca ei să aibă Viață.

Frica celui care fraudează și a celui care minte este aceea de a fi descoperit.

Frica celui care are posesiuni este aceea de a-și pierde averea.

Câinele îi atacă cu teamă pe cei din fața lui: poate pentru că el însuși se teme de evoluția incertă a celor care se apropie de el.

Branduardi cântă în poemul său franciscan că lupul este înspăimântător, dar iadul mai mult.

Frica de abandon, de singurătate în fața durerii l-a chinuit și pe Cristos, pe cruce și în Ghetsemani.

Marea teamă care cuprinde lumea dezvoltată a Occidentului este aceea a unui conflict nuclear sau a unei epidemii pandemice care să pună în pericol întreaga omenire; sau ca nivelul înalt de trai tehnologic atins să se transforme într-o capcană mortală cu efect de bumerang distructiv.

„Numai moartea nu are remediu”, spune un vechi adagiu necreștin. Astăzi, însă, este mai ușor să-i găsim pe cei care spun că se tem mai mult de boală și de durerea fizică decât de moarte.

Curajul învinge frica, nu o elimină, ci o înfruntă.

Ce ne va permite în cele din urmă victoria asupra fricii?

Numai frica de Dumnezeu șterge orice teamă. Frica de Dumnezeu este virtutea credincioșilor, a adevăraților adoratori, conștienți și responsabili de darurile primite, a celor care recunosc frumusețea care este stupefiantă, dar fragilă și casantă. Așa cum ne temem de căderea la pământ a unui vas prețios, tot așa ne temem de planul lui Dumnezeu pentru om și natură.

Credința transformă teama în frică de Dumnezeu, în respect, în descoperire, în glorificare.

Frica este întotdeauna însoțită de iubire. Trecerea de la teamă la frica de Dumnezeu este itinerarul oricărei vieți în Cristos. Atracția Muntelui Sion dizolvă frica de Muntele Sinai; prezența lui Dumnezeu nu mai ține departe, ci atrage.

Vom fi capabili să transformăm teama (și chiar indiferența) în admirație față de Domnul cel Preaînalt al universului? Atunci vom fi pregătiți să trăim în pace pe pământ și să înfruntăm sfârșitul lumii.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Dumnezeul cel puternic, care-și manifestă întotdeauna puterea, întâmpină angoasa profetului și, în șoapta unei brize blânde, îl scoate din întunericul tristeții sale.

Psalmul responsorial: Dorința omului de a locui în ceruri primește răspuns prin aplecarea lui Dumnezeu, care se face prezent pe pământ și împlinește orice promisiune de dreptate și de bine. Să reînnoim invocarea noastră.

A doua lectură: Pasiunea apostolului Paul pentru Evanghelie se manifestă printr-o tristețe profundă. Îndeplinirea promisiunilor nu este acceptată de toți oamenii legământului și Paul însuși este gata să dea totul, să se despartă de Cristos, cu condiția ca Cristos să fie recunoscut.

Evanghelia: Împreună cu ucenicii, abandonați în furtună și zdrobiți de frică, suntem conduși să-l recunoaștem pe Isus care vine spre noi și ne întinde mâna: prezența sa reînnoiește în noi mărturisirea credinței noastre.

PRIMA LECTURĂ

 Contextul. Tranziția dintre capitolele 18 și 19 din Cartea întâi a Regilor este destul de drastică: manifestarea credinței, încrederii și puterii lui Ilie în episodul de pe Muntele Carmel (18,16 și urm. ), care s-a încheiat cu moartea, la ordinul lui Ilie, a tuturor profeților lui Baal (18,40), este pusă în contrast cu un Ilie speriat, „înfricoșat” (19,3) după ce un mesager îi transmite amenințarea cu moartea pe care i-o adresează regina Izabela (19,1-2), atât de speriat și deprimat încât „dorește să moară” (19,4).

Cititorul pasajului ar merita să se întrebe ce s-a întâmplat cu Ilie cel încrezător în sine și mai ales plin de credință în Dumnezeul lui Israel, arătat în capitolul precedent. Acesta nu este singurul caz din Biblie în care un personaj principal, dat ca exemplu, puternic în credință în cea mai mare parte a vieții sale, este înfățișat și ca slab în fața dificultăților: Moise a uitat și el promisiunea solemnă a Domnului „Eu voi fi cu tine” (Ex 3,12) și i-a cerut și el lui Dumnezeu să-i dea moartea: „Dacă vrei să mă tratezi așa, lasă-mă să mor mai degrabă, lasă-mă să mor, dacă am găsit bunăvoință în ochii tăi” (Num 11,15).

Prezența Domnului alături de credincioșii săi cu funcție „defensivă” este o temă frecventă, dar foarte adesea uitată, în Biblie: să ne gândim, de exemplu, la Psalmul 46 („Domnul oștirilor este cu noi, fortăreața noastră este Dumnezeul lui Iacob” vv. 8.12), precum și la promisiunea de la sfârșitul primei evanghelii: „”Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt 28, 20). Această schimbare a profetului Ilie este funcțională din punct de vedere teologic pentru a arăta cum, atunci când îi lipsește siguranța (1Regi 18), puterea lui Dumnezeu apare pentru a suplini slăbiciunile umane ale profetului său.

 Textul. Pasajul liturgic pentru prima lectură din această duminică elimină orice mențiune a slăbiciunii lui Ilie și a motivului pentru care acesta se află pe muntele Horeb (lipsesc vv. 9b-10.13b-14), precum și dubla întrebare a lui Dumnezeu: „Ce faci aici, Ilie?” (v. 9.13). Acesta de contextualizează complet pasajul, concentrându-se pe fenomenele naturale (vânt, cutremur, foc, briză), probabil pentru a face o legătură mai evidentă cu vântul puternic menționat în Evanghelie. Cu toate acestea, pare relevant să observăm că discuția despre slăbiciunea manifestată de Ilie, pe care am discutat-o pe larg în secțiunea anterioară, poate ajuta la înțelegerea și explicarea slăbiciunii lui Petru prezentată în Evanghelie.

Textul, în formularea sa liturgică, nu prezintă dificultăți deosebite, dar putem observa că, deși se afirmă explicit că „Domnul nu era [în ele]”, elementele naturale enumerate nu sunt alese la întâmplare, întrucât toate sunt folosite în Biblie pentru a exprima o teofanie sau cel puțin o manifestare a puterii divine: Ne gândim la focul din tufișul aprins (Ex 3), la vântul care despart apele Mării Roșii (Ex 10,19) și mai ales la vântul impetuos de la Rusalii (Fap 2), la cutremurul amenințat de Dumnezeu (Ez 38,19), la cutremurul din ceasul morții lui Cristos (Mt 27, 54) și la cel care însoțește coborârea îngerului pentru a anunța învierea sa (Mt 28, 2). Interpretarea foarte răspândită potrivit căreia Ilie iese doar când aude „șoapta unei adieri ușoare” (v. 12b-13) pentru că Domnul era prezent în ea și a acționat, nu cu putere (așa cum ar fi explicitat celelalte trei elemente naturale), ci „cu blândețe”, convertind inima lui Ilie, este în prezent pusă la îndoială de numeroși exegeți, din mai multe motive. Este mai probabil ca contrastul dintre liniștea brizei și celelalte evenimente „violente” să exprime răspunsul la căutarea de pace a lui Ilie și să contrasteze astfel cu „zgomotul”, climatul de teamă provocat în profet de amenințările și tulburările împotriva persoanei sale, despre care el însuși vorbește în vv. 10-13. Ilie, după ce a ieșit din peșteră, nu s-a convertit, dimpotrivă, naratorul ne arată extrem de clar că nimic nu s-a schimbat pentru profet; vedem acest lucru din faptul că răspunsul lui Ilie la dubla întrebare a lui Dumnezeu (v. 9.13) este exact același: „Sunt plin de zel pentru Domnul, Dumnezeul oștirilor […]. Am rămas singur și ei caută să-mi ia viața” (vv. 10.14). Acest lucru ne spune că problema nu este rezolvată și că el se simte încă singur. Dumnezeu este cel care trebuie să intervină, așa cum am spus mai sus, pentru a compensa slăbiciunea lui Ilie, și o face trimițându-l să îi ungă pe Cazael, pe Jeu și mai ales pe succesorul său Elizeu. Numai atunci Ilie nu va mai fi singur.

A DOUA LECTURĂ

Afirmația solemnă de la sfârșitul capitolului al optulea al Scrisoarei către Romani, că „[nimic] nu va putea vreodată să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (8, 39), ar fi fost o bună încheiere a epistolei, sau cel puțin a părții sale teologice, care ar fi putut fi urmată de o secțiune cu conținut moral consecvent învățăturii dogmatice, conținut moral pe care îl găsim în epistolă, dar numai începând cu capitolul 12.

Capitolele 9-11 par, la prima vedere, să întrerupă organizarea scrierii, încât au fost considerate de unii ca o lungă paranteză, un excursus. Este însă o ipoteză greu de împărtășit, având în vedere că aceste capitole constituie aproape o cincime din scrisoare (împărțită în șaisprezece capitole). Probabil că funcția acestor capitole în economia scrisorii este aceea de a explica cum Evanghelia anunțată de apostol este cea „pe care el [Dumnezeu] o promisese prin profeții săi în Sfintele Scripturi” (Rom 1, 2), o revelație făcută lui Israel, poporul ales, care nu poate fi deci pur și simplu exclus din vestire. Aceste capitole au rolul de a arăta realizarea în Cristos a revelației Vechiului Testament, iar acest lucru pentru Paul este o necesitate din cel puțin două motive.

Unul subiectiv, afectiv: Paul, care este israelit și mândru de aceasta (Rom 11,1b; Fil 3,4b-6), suferă (Rom 9,2) văzând cum frații săi resping evanghelia.

Unul obiectiv, teologic: Paul trebuie să afirme că „cuvântul lui Dumnezeu nu a eșuat” (9,6), că Dumnezeu nu și-a încălcat promisiunea și nu și-a respins poporul (11,1a). Afirmația pe care Paul o oferă (v. 2) este introdusă într-un mod foarte solemn, cu patru afirmații care servesc la afirmarea veridicității a ceea ce spune: cu expresiile sinonime „spun adevărul” și „nu mint”, cu mărturia conștiinței sale și cu referirea la Cristos și la Duhul Sfânt, limbajul este foarte apropiat de cel al unui jurământ. „Problema” acestei afirmații este că Paul, explicând conținutul suferinței sale, afirmă printre rânduri că, cel puțin după părerea sa, Israel este anatema, adică excomunicat, sau cel puțin vede un risc foarte mare ca acest lucru să se întâmple. De fapt, Paul își exprimă dorința de a lua asupra sa vina pe care o recunoaște în mod evident în Israel, nu mai puțin decât Moise, recunoscând în fața lui Dumnezeu păcatul lui Israel pentru că a turnat și s-a închinat la vițelul de aur, deși el nu luase parte la aceasta, îi cere lui Dumnezeu să facă pocăință pentru el (Ex 32,32). Chiar și referirea la termenul de „israeliți” (care trimite, mult mai mult decât cel de „evrei”, la definiția de popor ales), precum și enumerarea prerogativelor lor („adopția ca fii, gloria, legămintele, legislația, cultul, promisiunile”), pe de o parte exprimă caracterul lor special, ales, pe de altă parte subliniază gravitatea faptului de a nu-l fi recunoscut și acceptat pe Cristos. Iată de ce Paul, în continuarea capitolului, lărgește de fapt conceptul de israeliți, dincolo de limitele poporului ales în sens strict, pentru a-i include și pe neamuri.

EVANGHELIA

Problema identității lui Isus străbate întreaga Evanghelie după Matei. În special, capitolul 13 se încheiase cu uimirea și scandalul iudeilor care întrebau: „De unde vine această înțelepciune și aceste minuni? Nu cumva acesta este fiul tâmplarului?” (13,54b-55), în timp ce capitolul din pasajul nostru se deschidea cu afirmația lui Irod: „Acesta este Ioan Botezătorul” (14,2). Chiar și pasajul imediat anterior pasajului nostru, cel al înmulțirii pâinilor și a peștilor (14,13-21), deși nu în mod explicit, pune în discuție identitatea lui Isus. Ulterior, întrebarea revine în capitolul 16: „Cine spune lumea că este Fiul Omului? […] Cine ziceți voi că sunt Eu?” (16,13.15) și în capitolul 17, așa cum am văzut duminica trecută, în episodul Schimbării la Față.

 Identitatea lui Isus pusă în discuție. În pasajul nostru, tema identității lui Isus este centrală și constituie firul conducător, începând cu nerecunoașterea lui Isus, confundat cu o fantomă, și continuând cu un dialog între Isus și Petru despre identitatea sa (v. 27.28) pentru a ajunge la afirmația solemnă: „Tu ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu”, care încheie episodul. În ambele cazuri, ucenicii se află într-o barcă; o dificultate este evidențiată: furtuna în Matei 8 și vântul din față în pasajul nostru; în ambele pasaje, ucenicii se tem, iar în cel de-al doilea pasaj, Petru este cel care se teme în mod deosebit (v. 30).

În ambele pasaje ucenicii se tem, iar în cel de-al doilea pasaj este Petru cel care o trăiește în mod deosebit (v. 30); frica dă naștere unei cereri de salvare din partea Domnului: „Salvează-ne, Doamne!” (8,25), „Doamne, salvează-mă!” (14,30); Isus mustră frica și lipsa de credință a ucenicilor cu două expresii aproape identice: „De ce vă temeți, oameni cu puțină credință?” (8,26), „Om cu puțină credință, de ce ai ezitat?” (14,31).

În sfârșit, episoadele se încheie cu tema identității lui Isus: „Cine este acesta, de care până și vânturile și marea îl ascultă?” (8,27); „Cu adevărat tu ești Fiul lui Dumnezeu!” (14,33). Principalele diferențe sunt constituite de rolul lui Petru și de afirmația finală de credință din cartea noastră, care ia locul întrebării finale din episodul furtunii („Cine este omul acesta?”). În mod semnificativ, aceste două elemente constituie, de asemenea, principalele adăugiri ale primei evanghelii în comparație cu Evanghelia lui Marcu.

 Frică și puțină credință. Reacția ucenicilor la vederea lui Isus este de înțeles; ei cred că au halucinații sau că văd un spirit. Umblarea pe apă a lui Isus este repetată de două ori, ca și cum ar sublinia veridicitatea ei: ucenicii văd scena (v. 26), dar naratorul îl informase deja mai devreme pe cititor despre ceea ce se întâmplă (v. 25). Accentul pus pe „a vedea”, „șocul” provocat în rândul ucenicilor, invitația de a nu se teme, precum și utilizarea expresiei „Eu sunt” (v. 27) și concluzia constituită de o revelație a identității lui Isus, toate acestea sunt elemente tipice mai degrabă ale teofaniei decât ale povestirii miraculoase, și tocmai în acest fel trebuie interpretat pasajul nostru. Foarte important este și caracterul dinamic al textului: este presărat cu verbe de mișcare sau, mai precis, de apropiere: Isus se îndreaptă spre ucenici și Petru se îndreaptă spre Isus, cu diferența că Isus reușește să ajungă la ucenici în finalul textului și restabilește liniștea, în timp ce Petru, din cauza lipsei sale de credință, nu reușește în intenția sa și trebuie să fie ridicat de Isus. Vântul, capabil să miște lucrurile și să facă marea să se miște, este cauza și simbolul a ceea ce zdruncină credința lui Petru, stabilitatea sa, iar acesta începe să se scufunde în mare. Din această situație de pericol fizic, dar simbolic și spiritual, Isus trebuie să-l salveze, dar nu-l scutește de o mustrare pentru lipsa sa de credință. Credința lui Petru, așa cum va deveni și mai evident mai târziu, nu este încă la nivelul resurselor, nu este încă de natură să îndure dificultățile și să învingă temerile (Mt 16,22-23; 26,69-75): credința este puțină pentru că este fragilă, un mic vânt, frica de suferință (a lui sau a Maestrului său) este suficientă pentru ca ea să cedeze. Același cuvânt ebraic „amin”, pe care în Evanghelii îl găsim tradus prin „în adevăr”, are și el valoarea de afirmare a credinței și a încrederii în Dumnezeu, dar conține și sensul de „a rezista”: credința este astfel dacă este capabilă să reziste la intemperiile vieții. Iată de ce Petru este mustrat: credința lui era slabă și de aceea frica și îndoiala au putut să se instaleze.

 Recunoașterea mântuitoare. Afirmația finală a credinței este pe cât de surprinzătoare în contextul pasajului (în măsura în care este total opusă reproșului adresat lui Petru ca om cu puțină credință), pe atât de lipsită de o motivație explicită: dacă înainte motivul fricii era clar exprimat („văzându-l cum umbla pe mare”, „văzând că vântul era puternic”), acum nu este explicitat ce a declanșat afirmația de credință, dacă a fost mersul pe apă, văzându-l pe Petru făcând același lucru, sau încetarea vântului. Această lipsă de explicații are rolul de a concentra atenția asupra conținutului în sine, identitatea lui Isus, și reprezintă răspunsul la întrebarea pe care și-o puseseră la sfârșitul episodului amintit mai sus, al potolirii furtunii: „Cine este acesta, încât până și vânturile și marea îl ascultă?”. Răspunsul este dat chiar de discipoli, dar după mult timp petrecut cu Isus.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 548/iulie-august 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Julius von Klever, Isus mergând pe ape

Hits: 99