„Manifestarea puterii lui Dumnezeu” – Meditație pentru Schimbarea la Față a Domnului nostru Isus Cristos

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente al ARCB propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii. 

SCHIMBAREA LA FAȚĂ A DOMNULUI NOSTRU ISUS CRISTOS

06 AUGUST 2023

MANIFESTAREA PUTERII LUI DUMNEZEU

Lecturile pentru sărbătoarea Schimbarea la Față a Domnului Nostru Isus Cristos, care în acest an are întâietate față de duminica a 18-a obișnuită, subliniază toate tema autorității. Prima lectură, luată din capitolul al șaptelea al cărții lui Daniel, prezintă o viziune exprimată într-un limbaj apocaliptic în care îl găsim pe Dumnezeu în rolul de judecător, reprezentat ca un bătrân și unul „ca Fiul Omului” care primește de la Dumnezeu puterea, gloria și împărăția. Această mărturie are rolul de a confirma credința comunității în revenirea Domnului, despre care se va vorbi mai târziu în a doua lectură, dar este și unul dintre foarte puținele cazuri de relatări de primă mână ale apostolilor referitoare la viața lui Isus din scrisorile apostolice. Evanghelia relatează episodul Schimbării la Față din Evanghelia după Matei, episod în care, pe de o parte, se manifestă divinitatea și autoritatea lui Isus, dar în același timp discipolii sunt invitați să reacționeze la tristețea provocată de anunțul patimilor.

SCHIMBAȚI DE PREZENȚA SA

de Roberto Laurita

Odată cu sărbătoarea Schimbării la Față, așa cum bine subliniază lecturile care însoțesc evanghelia, ne confruntăm cu o realitate care este deopotrivă misterioasă și palpabilă. Am devenit copii ai lui Dumnezeu. Am fost schimbați de prezența lui Isus, de Cuvântul pe care l-am primit, de sacramentele care ne-au transformat.

Nu este vorba doar de o realitate de registru, nici măcar de un simplu decret de apartenență. Este ceva mult mai mare și mai profund. Este sângele lui Dumnezeu care curge în viețile noastre, viața Lui în viețile noastre. Este lumina lui Dumnezeu care locuiește în inimile noastre pentru totdeauna, smulgându-ne odată pentru totdeauna din întunericul morții, din penuria unei rătăciri fără sens.

A fi copii ai lui Dumnezeu este o schimbare care trebuie să se manifeste tuturor celor care se apropie de creștini, pentru că slava lui Dumnezeu însuși trebuie să strălucească pe fețele noastre, în cuvintele și în acțiunile noastre.

Pentru că încrederea în Dumnezeu, certitudinea milostivirii sale, siguranța apropierii sale de Tată, sunt capabile să ne mântuiască de angoasă chiar și în cele mai grele momente ale vieții, nu prin magie, ci prin har, în virtutea unei relații cu Dumnezeu pe care Cristos a făcut-o posibilă și care se cere cultivată, hrănită și alimentată de la o zi la alta.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI 

DISCERNEREA MESAJULUI

de Salvatore Cumia

În acest an, sărbătoarea Schimbarea la Față a Domnului Nostru Isus Cristos cade într-o duminică, înlocuind duminica a 18-a din timpul obișnuit. Data de 6 august se datorează faptului că, potrivit unei tradiții, episodul relatat în Evanghelii a avut loc cu patruzeci de zile înainte de răstignirea lui Isus, a cărui sărbătoare, deja în Biserica Răsăriteană și mai târziu și în cea Apuseană, era celebrată la 14 septembrie, odată cu Înălțarea Sfintei Cruci. În 1457, Papa Calixt al III-lea a dispus ca această sărbătoare să fie generală pentru întreaga biserică. Pasajul Schimbării la Față este propus și pentru a doua duminică din Postul Mare. În Schimbarea sa la Față, de fapt, Isus anticipează gloria învierii sale, conștient, însă, că va trebui să treacă mai întâi prin durere, suferință și moarte. În liturgia latină, Schimbarea la Față a fost întotdeauna privită mai ales în dimensiunea sa, ca să spunem așa, pedagogică.

Pentru predică

▶ Haina Lui era albă ca zăpada. În cartea Daniel citim pentru prima dată aceste cuvinte: „fiul omului”. Expresia capătă valoarea unui titlu în sine. Fiul omului desemnează umanitatea sau o ființă umană individuală, ca în cazul lui Isus. Fiul omului este prezentat de Dumnezeu lumii ca model, ghid, conducător și reprezentant al noii umanități. El este înconjurat de nori, un element tipic al aparițiilor divine, primește puterea eternă și universală, este venerat de toate popoarele. El este Mesia care a depășit logica umană și care aparține sferei lui Dumnezeu însuși. În evanghelie, Isus, numindu-se „Fiul Omului”, va evoca această demnitate foarte înaltă, inserând atât aspectul uman al suferinței, cât și pe cel divin al puterii de a ierta păcatele, precum și pe cel împărtășit de istorie al judecății finale. Cu această figură biblică, Isus se va identifica adesea în predicile sale și, în special, în momentul decisiv al procesului în fața Sinedriului care îl va condamna la moartea pe cruce.

▶ Acest glas l-am auzit coborând din cer. Autorul celei de-a doua scrisori a lui Petru vrea să prezinte Schimbarea la Față ca fiind revelația Cuvântului, un Cuvânt superior celui al profeților. Cristos, în Schimbarea sa, „a primit onoarea și gloria de la Tatăl” și prin aceasta se subliniază că în el maiestatea ascunsă, divinitatea a fost revelată și în exterior. Pe muntele Tabor, apostolii au fost contemplatori, spectatori și martori oculari ai măreției lui Isus. Pornind de aici, noi, credincioșii, putem fi asigurați de ceea ce primim de la apostoli ca mărturie de credință. Petru și tovarășii săi au văzut măreția lui Isus, au auzit glasul ceresc care îl proclama ca Fiu iubit și, de aceea, apostolii se recunosc cu un har mai mare decât profeții. Viziunea lui Isus ne susține credința și ne aprinde speranța cu dor: „steaua dimineții” răsare deja în inimile celor care așteaptă.

▶ Fața Lui strălucea ca soarele. În Matei, Schimbarea la Față devine punctul culminant și de cotitură al vieții lui Isus, povestită în capitolele anterioare. Isus se întreține cu Moise și Ilie, dar este mai presus de ei, pentru că se află în centrul Sfintelor Scripturi. Isus le cere celor care vor să-l urmeze să participe la suferințele sale, știind însă că rezultatul călătoriei este totuși glorios. Deși cei trei apostoli au înțeles că maiestatea lui Dumnezeu se afla în Isus, ei nu erau încă conștienți de puterea trupului său, din care divinitatea era ca și voalată. Isus însuși îi liniștește pe ucenici, spunându-le că ceea ce au văzut este o anticipare a gloriei pascale, nu poate fi înțeles decât în lumina Paștelui, care include moartea pe cruce. Acum și Biserica vede în umanitate prezența lui Dumnezeu, care se realizează și se revelează în comunitatea credincioșilor. Lumina lui Dumnezeu, lumină inaccesibilă, investește umanitatea pentru a o lumina cu lumina transfigurării. Astfel, misterul lui Cristos devine misterul omului. Relatarea culminează cu vocea cerească care îl declară pe Isus, Fiul iubit. Aceasta are două funcții: îl împuternicește în rolul său mântuitor și îl individualizează în destinul său viitor. Cuvântul său are acum o semnificație unică pentru comunitatea discipolilor, împlinind experiențele anterioare ale legii și ale profeților. Isus este confirmat în calitatea sa de Mesia care vine să-și dea viața pentru noi.

▶ Schimbarea lui Isus este a noastră. La sărbătoarea Schimbării la Față, biserica celebrează nu numai transfigurarea lui Cristos, ci și propria schimbare. Fiecare dintre noi, ca persoană botezată, trebuie să se vadă pe sine în transfigurarea lui Cristos. Cum putem, așadar, să trăim misterul transfigurării? Contemplându-l pe Cristos, devenim asemenea lui, ne conformăm cu el și permitem ca gândurile lui să fie gândurile noastre, ca sentimentele lui să fie sentimentele noastre. Acest episod ne învață că, în rugăciunile noastre, trebuie să îi cerem mai întâi de toate lui Dumnezeu puterea de a suporta suferința și de a ști să purtăm greutatea crucii pe umerii noștri.

Fericirea nu poate precede momentul suferinței. Lumina lui Isus de pe Tabor ne face să înțelegem că durerea nu este ultimul cuvânt. Există un Tabor pe care putem urca cu toții pentru a contempla în el chipul radiant al lui Cristos. Isus se schimbă acum și în fața noastră, încât sub vălul alb al schimbării putem să-l recunoaștem pe cel care a apărut în acea zi pe munte în toată gloria sa. Să alergăm și noi cu încredere și bucurie acolo unde ne cheamă Domnul, să ne lăsăm transformați de această transfigurare glorioasă.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: În această viziune apocaliptică, Dumnezeu îl prezintă lumii transfigurate și credincioșilor pe Fiul Omului, conducător, model și călăuză a noii umanități.

Psalmul responsorial: Ca răspuns la lectură, să cântăm sau să recităm împreună cu psalmistul, el este cel care trebuie să domnească în inimile noastre: „Domnul domnește, Dumnezeul întregului pământ”.

A doua lectură: Să ascultăm acest pasaj, în care Petru mărturisește că a auzit acest glas coborând din cer. Această voce devine un cuvânt, un cuvânt superior celui al profeților.

Evanghelia: Poziția centrală în narațiune este ocupată de proclamarea divină care dezvăluie identitatea lui Isus ca „Fiul meu, cel iubit”. Toate celelalte elemente ale narațiunii converg în mod ideal spre această revelare.

PRIMA LECTURĂ

Prima lectură, luată din cartea Daniel, constă în două viziuni extrase din visul lui Daniel prezentat în capitolul al șaptelea, trecând astfel la genul apocaliptic. Una dintre caracteristicile genului apocaliptic, deosebit de relevantă pentru pasajul nostru (în special în ultimul verset), este accentul pus pe faptul că Dumnezeu este învingătorul suprem, cel care nu poate fi învins. Din păcate, așa cum știm din cartea mai cunoscută Apocalipsa, principala dificultate a textelor apocaliptice este simbolismul lor exagerat care, și din cauza decalajului cultural dintre contextul original în care a fost scris textul și cel al nostru, trebuie „descifrat”.

 Viziunea tronurilor (vv. 9-10). Nu este neobișnuit în Biblie (și în textele apocrife) ca Dumnezeu să fie înfățișat ca stând pe un tron, ceea ce este în mod clar un simbol al stăpânirii și al puterii, dar aceasta este și o viziune teribilă pentru vizionar, care primește autoritate prin ea, întrucât supraviețuiește viziunii lui Dumnezeu și judecății sale și devine în același timp profetul acestuia. Dacă tronul lui Dumnezeu exprimă puterea, focul exprimă caracterul său divin (de fapt, este un semn clasic al teofaniilor, gândiți-vă la tufișul care arde sau la norul de foc din Exod).

Imaginile hainei albe ca zăpada și a părului, de asemenea alb, fac ca scena să fie mult mai puțin dramatică decât cea din viziunea lui Isaia (Is 6). Deși Dumnezeu își asumă rolul de judecător în ambele viziuni, judecata sa se adresează doar fiarei care va fi ucisă și al cărei trup va fi distrus (Dan 7,11), deci nu există niciun motiv de teamă pentru Daniel, spre deosebire de Isaia (Is 6,5). Scena introductivă la judecată se încheie cu o declarație solemnă: „toți au stat jos și cărțile au fost deschise”.

Până acum, nu se precizase în mod explicit că era vorba de o instanță de judecată, abia acum este clarificat prin expresia „instanța s-a așezat”. Dumnezeu este un judecător, iar acest lucru nu este o noutate (cf. Ps 94,2; Ps 96,13). Ceea ce îi poate surprinde pe unii este faptul că Dumnezeu nu judecă ca un judecător monocratic, ci o face împreună cu un „tribunal”, o imagine pe care o găsim și în Psalmi („Dumnezeu prezidează adunarea divină, el judecă în mijlocul dumnezeilor” Ps 82,1), dar acest lucru nu subminează în niciun fel nici monoteismul biblic, nici autoritatea lui Dumnezeu care nu este un „primul între egali”. Chiar și în Noul Testament găsim exemple de judecată comună: în cartea Apocalipsei, unde cei care veghează își asumă un rol similar în raport cu Mielul (Ap 4,4), dar și în evanghelii, unde Isus însuși le promite celor Doisprezece că ei vor judeca Israelul (Lc 22,30). Imaginea deschiderii cărților (și implicit a citirii lor) exprimă aducerea la cunoștința instanței a acuzatului (fiara) și este o expresie pe care o regăsim, aproape literal, în cartea Apocalipsei (20,12).

 Viziunea unuia care seamănă cu un fiu al omului (vv. 13-14). În a doua parte a pasajului nostru, după judecata fiarei, este prezentat „unul care seamănă cu un fiu al omului” care vine pe norii cerului și se prezintă în fața vizionarului căruia îi este prezentat. Textul este extrem de obscur, atât de obscur încât au fost formulate mai multe ipoteze cu privire la identitatea acestei ființe. Ipoteza cea mai frecventă este că el îl reprezintă pe Mesia, dar, potrivit altora, el reprezintă poporul evreu în ansamblul său sau, mai puțin probabil, un înger (Gabriel sau Mihail: Dan 8, 16; 9, 21; 10, 13.21). Acestui „ca un fiu al omului” i se atribuie o putere de origine în mod clar divină, după cum reiese din folosirea pasivului divin, precum și din accentul pus pe veșnicia și indestructibilitatea sa. Găsim formule similare în cartea Apocalipsei adresate lui Dumnezeu (4, 11) sau mielului (5, 9-13).

A DOUA LECTURĂ

În primele versete ale scrisorii, Petru îi invită pe destinatari să păzească și să îngrijească darurile primite de la Dumnezeu prin întărirea chemării lor.

În vv. 12-15, imediat înaintea pasajului nostru, Petru afirmă că îndemnurile anterioare sunt pentru el o datorie pe care trebuie să o îndeplinească cât timp trăiește, dar că importanța lor nu va înceta odată cu moartea sa și că trebuie păstrate.

În centrul anunțului apostolului se află „puterea și venirea Domnului nostru Isus Cristos”. Dacă puterea este legată de începutul scrisorii (cf. 2Pt 1,3), subiectul venirii devine important în ultimul capitol, din care aceste versete sunt o premisă necesară. În capitolul al treilea, apostolul vorbește despre înșelătorii care neagă revenirea Domnului (3, 3-4), dar răspunsul care le este dat este că ei, spre deosebire de apostol, nu au fost „martori oculari ai măreției sale” (1, 16). Petru poate vorbi și respinge cuvântul acestor falși învățători pentru că a văzut măreția Domnului și nu pentru că „a mers după fabule inventate în mod artificial” (v. 16).

De asemenea, este semnificativ să observăm cum Petru trece, în limbajul nostru, de la persoana întâi singular din versetele anterioare („cred că așa este corect” – 1, 13) la persoana întâi plural („v-am făcut cunoscut […] am fost martori oculari”). Acest lucru este funcțional pentru a afirma subliniind forța acestei mărturii, întrucât este vorba de mărturia mai multor persoane (în lumina Evangheliei, este licit să credem că „noi” îi include și pe Iacob și Ioan) și nu doar a lui Petru. Întărește și mai mult mărturia sa faptul că este atât ocular, cât și auditiv (întrucât redă cuvintele vocii lui Dumnezeu).

După ce redă propria sa mărturie directă cu privire la Schimbarea la Față, Petru pune sub semnul întrebării autoritatea profeților, care au vorbit nu prin voința lor, ci pentru că au fost „mișcați de Duhul Sfânt” (1, 21). Petru nu menționează în mod explicit niciunul dintre profeți în textul nostru, dar se referă la faptul că profeții au vorbit despre Isus. Aceeași juxtapunere între mărturia directă a apostolului și referirea la autoritatea profetică este prezentă în discursul lui Petru în ziua de Rusalii (Fap 2, 14-36) și, în special, în v. 32 referitor la mărturia apostolului și în vv. 30-31 referitor la profeția regelui David.

EVANGHELIA

 Contextul. Episodul Schimbării la Față își păstrează aceeași poziție în toate evangheliile sinoptice, situat între primele două așa-numite „anunțuri ale pasiunii”. Este, prin urmare, o secțiune delicată a evangheliilor, în care ucenicii încep să se obișnuiască, prin cuvintele lui Isus, cu ceea ce urmează să se întâmple. Este evident și ușor de înțeles cum discipolii, în aceste anunțuri, înțeleg doar conținutul patimii și nu și pe cel al învierii, deși prezent în toate trei, iar reacțiile lor sunt o demonstrație clară a acestui lucru.

În acest context, registrul evanghelic al acestei sărbători are rolul de a sublinia aspectul greu de sesizat al învierii; acest scop devine deosebit de evident în referința explicită la înviere cu care se încheie pasajul nostru: „să nu spuneți nimănui despre aceasta, până când Fiul omului nu va învia din morți” (Mt 17,9).

 Teofaniile evanghelice. Deși Evangheliile vorbesc despre Fiul lui Dumnezeu întrupat, ele nu conțin multe teofanii explicite; doar în trei episoade sunt menționate intervenții directe ale Tatălui în scena evanghelică:

1. Primul este cel al botezului lui Isus (Mt 3,13-17; Mc 1,9-11; Lc 3,21-22), despre care sinopticii relatează cuvintele Tatălui: „Acesta este Fiul meu cel iubit; în el mi-am pus plăcerea mea” (Mt 3,17).
2. Al doilea este episodul Schimbării la Față, pe care îl analizăm.
3. Al treilea este cel al întâlnirii lui Isus cu niște greci, consemnat în Evanghelia lui Ioan în contextul Paștelui (In 12,20 și urm.).
4. Principala teofanie a evangheliilor este și rămâne Isus însuși, iar el însuși afirmă acest lucru în Evanghelia a patra: „De mult sunt cu tine și nu m-ai cunoscut, Filip? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl” (In 14, 9).

 Schimbarea la Față. Există trei elemente prodigioase în pasajul nostru care exprimă particularitățile lui Isus:

– transfigurarea în sens strict (chipul strălucitor și veșmintele) arată că Isus nu este doar ceea ce pare a fi, nu este „un om ca oricare altul”;

– apariția lui Moise și a lui Ilie evidențiază, printre altele, autoritatea mesianică a lui Isus, care este cel puțin egală cu cea a celor două personaje din Vechiul Testament, dar de fapt mai presus de ea;

– vocea din cer și norul (un alt semn teofanic: Ex 19,16) fac explicită natura divină a lui Isus.

Teofania are destinatari foarte preciși, care în textul nostru sunt identificați pe nume: Petru, Iacob și Ioan. Prezența lor este puternic subliniată („i-a luat cu el pe Petru, Iacob și Ioan”; „i-a condus”, „și s-a schimbat în fața lor”…), dar mai ales porunca Tatălui („ascultați-l”) se adresează în mod clar celor trei discipoli. Ei sunt trei dintre cei care vor deveni martorii privilegiați ai învierii, dar sunt mai ales aceiași pe care Isus îi va dori alături de el în Ghetsemani pentru ca ei să se roage împreună cu el (Mt 26, 37-38). Acest element, împreună cu ceea ce s-a spus deja în secțiunea de „context” a comentariului, subliniază legătura strânsă a pasajului nostru cu perspectiva misterului pătimirii și învierii lui Isus.

Un alt element care leagă pasajul nostru de tema învierii este faptul că Moise și Ilie sunt cele două persoane care, împreună cu Enoh, se presupune că nu au murit, ci că au fost ridicați la cer: în cazul lui Ilie acest lucru este descris clar în textul biblic canonic (2Reg 2, 11); în cazul lui Moise chestiunea este puțin mai complicată, deoarece Biblia relatează moartea și înmormântarea sa (Dt 34, 5-6), dar există tradiții din timpul lui Isus, inclusiv cea relatată de Iosif Flavius în Războaiele iudaice, potrivit căreia Moise a fost învăluit de un nor și a dispărut după ce și-a scris singur moartea, și cea cuprinsă în textul apocrif cu titlul sugestiv de Adormirea lui Moise, tot din secolul I d.Cr. Este probabil ca aceste tradiții să fi fost cunoscute de discipoli și să fi constituit o cheie hermeneutică a episodului, precum și faptul că atât Moise cât și Ilie au suferit respingeri (cf., de exemplu, Ex 16, 2-3 și 1Regi 19,1 și urm.), ca și Isus însuși.

O altă posibilă cheie de interpretare este faptul că Moise și Ilie sunt amândoi strâns legați de așteptările mesianice ale lui Israel:

– în cazul lui Ilie acest lucru este evident în profeția lui Malahia (3, 23) care, după cum este important de remarcat, este citată explicit în versetul care urmează imediat după ieslea noastră (Mt 17, 10);

– pentru Moise, pe de altă parte, poate fi citată profeția din Dt 18, 15-22.

Toate aceste interpretări nu ar trebui să fie privite ca excluzându-se reciproc, de fapt, toate pot fi luate în considerare împreună.

Sentința pronunțată de Dumnezeu este literalmente identică cu cea din episodul Botezului lui Isus (Mt 3,17), cu excepția poruncii finale: „ascultați-l”. Probabil că această poruncă, pe de o parte, își are motivația în dificultatea menționată mai sus pentru ucenici de a accepta anunțurile patimilor și învierii; pe de altă parte, pare să fie un ecou al poruncii din cartea Deuteronomului („Să-l ascultați” – Dt 18, 15). Isus este vocea lui Dumnezeu, care rostește cuvintele lui Dumnezeu.

Dacă promisiunea unui profet egal cu Moise și-a găsit motivația în textul citat în reacția poporului care era pe cale să moară pentru că nu putea să audă vocea lui Dumnezeu („Să nu mai aud glasul Domnului, Dumnezeul meu, și să nu mai văd focul acesta mare, ca să nu mor”- Dt 18, 16), acum este vocea celui care împlinește acea profeție cea care îi liniștește pe cei trei ucenici (v. 8) după ce, în momentul profeției, li s-a spus că nu vor muri, după ce, la auzul glasului Tatălui, ei „s-au umplut de o mare frică” (v. 7).

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 548/iulie-august 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Rafael, Schimbarea la Față

Hits: 363