„Răbdarea lui Dumnezeu” – meditație în Duminica a XVI-a de peste an

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente al ARCB propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii. 

DUMINICA A XVI-A DE PESTE AN

23 IULIE 2023

RĂBDAREA LUI DUMNEZEU

Prima lectură de astăzi se concentrează asupra dreptății lui Dumnezeu, o dreptate care este asociată în mod inseparabil cu îndurarea sa. Însăși puterea lui Dumnezeu este pusă în slujba dreptății sale, o dreptate care nu se concentrează pe propriile interese, ci mai degrabă pe binele umanității, amânând momentul judecății pentru a lăsa loc pentru „pocăință”. A doua lectură reia tema tranzitivității, dar se concentrează mai ales pe domeniul rugăciunii și pe slăbiciunea pe care o manifestăm prin faptul că nu știm ce să cerem, precum și pe ajutorul care ne vine de la Duhul lui Dumnezeu primit la botez pentru a depăși această dificultate. Evanghelia revine la tema răbdării lui Dumnezeu care, deși a stabilit deja soarta celor care acceptă și a celor care resping împărăția sa, nu se grăbește să judece și amână această judecată pentru ca niciunul dintre cei care pot fi salvați să nu fie dezrădăcinați împreună cu „copiii celui rău”, lăsând astfel mai mult timp pentru pocăință și avertizând în același timp că acest timp nu este infinit.

DUMNEZEU NU SE GRĂBEȘTE

de Roberto Laurita

Da, Dumnezeu nu se grăbește. Cerem pedepse exemplare, astfel încât cei care au greșit să fie pedepsiți aspru, iar toți cei care sunt tentați de rău să fie descurajați de la un comportament greșit. Suntem gata să dezrădăcinăm tot ceea ce considerăm a fi buruieni, chiar dacă ajungem să rupem o bucată de grâu bun.

Căutăm în permanență mijloace spectaculoase, pentru că ni se par mai eficiente și mai sigure. Ne lăsăm imediat atrași de răul pe care am vrea să-l stigmatizăm și să-l zdrobim imediat. În schimb, Dumnezeu se comportă cu totul altfel. E un Dumnezeu care știe să aștepte, nu pentru că este slab, ci pentru că iubește. Răbdarea sa, de fapt, izvorăște din inima sa mare, nemărginit de mare, dar și din privirea sinceră cu care ne privește pe fiecare dintre noi, o privire care îi permite să sesizeze imediat orice bine, chiar dacă pare ascuns și aproape invizibil. Blândețea sa provine din stima în care ține la fiecare dintre creaturile sale: nu obosește să ne ofere noi ocazii de convertire, de schimbare, tocmai pentru că știe că purtăm amprenta de neșters a chipului său.

Duioșia sa izvorăște din disponibilitatea sa de a vindeca și de a consola și ne permite fiecăruia dintre noi să pornim pe noi drumuri. Să nu ne lăsăm prinși de grabă, care este întotdeauna un prost sfătuitor. Va veni vremea adevărului, când tot ce este bun va apărea în lumina lui. Până atunci este bine să nu fim nesăbuiți: am putea risca să aruncăm ceea ce este util pentru Împărăția lui Dumnezeu.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

RĂBDAREA LUI DUMNEZEU, ȘI A NOASTRĂ,

FAȚĂ DE CEI CARE GREȘESC (Mt 13, 24-43)

de Maurizio Aliotta

Așteptarea coacerii grâului bun pentru a nu-l smulge împreună cu neghina nu înseamnă consimțământ, ci conștientizarea prezenței răului în lume și, prin urmare, vigilență și păzirea plantei bune. Vigilența, din partea omului, presupune capacitatea de a sta sub realitatea care în evanghelii este numită hipomonḗ.

Răbdarea la care este chemat credinciosul nu se bazează însă pe o calitate naturală care poate să nu existe, ci este ea însăși rodul imitării lui Dumnezeu la care cheamă Scriptura. Dumnezeu, de fapt, este răbdător cu noi, oamenii; El „gândește mare”, exercită macrotymía transformând istoria umană, marcată de păcat, în istoria mântuirii. Modelată pe răbdarea lui Dumnezeu, răbdarea noastră față de cei care comit răul poate căpăta și o valoare pedagogică, pornind tocmai de la pedagogia divină.

Ioan Crisostomul, comentând Matei 13, consideră că stăpânul parabolei interzice smulgerea neghinei, nu numai pentru a nu smulge și grâul bun, dată fiind asemănarea dintre cele două, ci și „pentru a preveni războaiele, uciderile, vărsările de sânge. Ereticul nu trebuie omorât, căci aceasta ar însemna să aducă pe pământ o luptă neîncetată”[1]. Mai mult, smulgerea neghinei înainte de coacerea grâului împiedică pocăința „celor cărora Domnul vrea să le dea timp să se convertească și să devină mai buni”[2]. De fapt, în răbdarea evanghelică putem vedea și conștientizarea dimensiunii gratuității în viața noastră: întrebarea corectă nu este „de ce eu?”, ci „de ce nu eu?”.

Răbdarea înseamnă a adopta un alt punct de vedere, care mă ajută să mă văd așa cum sunt. Decizia de a face ordine în „această lume” este una puternică pentru credincios, care resimte dezordinea morală și spirituală.

Stăpânul decide altfel: neghina și grâul bun trebuie să crească împreună, chiar dacă există pericolul ca neghina să sufoce grâul. Deși judecata, chiar foarte severă, nu este exclusă, scopul lui Dumnezeu este mântuirea.

În acest caz, cum să repunem ordine în această lume? Prin mărturia unei vieți bune în fața greșelii. Adevărul iubirii este cel care învinge eroarea. Aceasta nu înseamnă consimțământ în fața răului. Cu Augustin am putea spune: „Nu iubiți eroarea, ci omul. Omul vine de la Dumnezeu, eroarea de la om. Iubiți ceea ce a făcut Dumnezeu, nu ceea ce a făcut omul”[3]. Tocmai această iubire îl împinge pe cel care greșește să îl corecteze pe cel care greșește, ar mai spune Augustin. Cu toate acestea, discipolul lui Isus, dacă vrea să-l urmeze pe Maestrul său, trebuie să urmeze întotdeauna metoda de corecție fraternă sugerată de Matei: există o progresie care vizează binele celui care greșește (cf. 18,15-18).

Poate că sugestia lui Isus de a fi „prudenți ca șerpii și simpli ca porumbeii” ne poate ghida pașii. S-ar putea spune că la bine, cu siguranță, creștinul răspunde întotdeauna cu bine, iar la rău niciodată cu mai mult rău, ci cu dreptate (înțeleasă biblic). Altfel cum se poate înțelege invitația lui Paul de a fi „fără vină și curați, copii ai lui Dumnezeu, nevinovați în mijlocul unui neam rău și pervers. În mijlocul lor străluciți ca niște stele în lume” (Fil 2,15). A „străluci ca niște stele în lume” este un alt mod de a spune a rămâne fermi în credință în mijlocul furtunilor vieții; înseamnă a construi casa pe stâncă, cu o temelie solidă; înseamnă a arunca plasele pe Cuvântul lui Isus.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Puterea Domnului se arată în blândețea lui. Domnul, mult mai mare decât oamenii, poate judeca totul, dar îl ajută pe păcătos cu iertarea sa.

Psalmul responsorial: Psalmul arată chipul Domnului „milostiv și binevoitor, încet la mânie și bogat în iubire și fidelitate”.

Lectura a doua: În fața incapacității de a se ruga, Duhul Sfânt vine în ajutorul nostru prezentându-i Domnului nevoile noastre și îndrumând viața credincioșilor „după planurile lui Dumnezeu”.

Evanghelia: Parabola seminței bune și a neghinei ne învață despre răbdarea Domnului, dar și despre gravitatea judecății finale, în care Domnul evaluează cu asprime „pe toți cei care săvârșesc nelegiuiri” și „pe cei drepți”.

PRIMA LECTURĂ

După ce autorul cărții Înțelepciunii, în versetele care preced pasajul nostru, se întreabă cine ar putea sta împotriva lui Dumnezeu într-o judecată ipotetică alcătuită din întrebări teoretice („Cine va întreba: Ce ai făcut?, sau cine va sta la judecată împotriva ta? Cine te va da în judecată pentru că au pierit popoarele pe care le-ai creat? Cine se va ridica împotriva ta ca apărător al oamenilor nedrepți?” (Înț 12,12), el răspunde reafirmând un punct central al credinței lui Israel (ca și al credinței creștine), cel al monoteismului: „Nu există Dumnezeu în afară de tine” (expresii similare se găsesc și în Ex 8,6; 20,3; Is 44,6).

Potrivit autorului cărții sfinte, Dumnezeu este mai presus de orice judecată din două motive: imposibilitatea de a găsi un „egal” al Dumnezeului lui Israel care să poată judeca opera sa; numai el are „grijă de toate lucrurile”, fără excepție, și deci – prin definiție – nu poate fi parțial sau nedrept. Nu există deci niciun motiv pentru care Dumnezeu ar trebui să fie preocupat de vreo acuzație.

De la v. 15 (absent în pasajul nostru liturgic) se introduce tema relației dintre dreptate și forță/putere, care continuă în toată partea a doua a pasajului nostru.

În v. 16 se afirmă că puterea lui Dumnezeu este „principiul dreptății”. Pentru a înțelege ce vrea să spună autorul, este necesar să recitim v.15: „Tu, care ești drept, guvernezi toate lucrurile cu dreptate; consideri că este incompatibil cu puterea ta să-i condamni pe cei care nu merită pedeapsa”. Dumnezeu guvernează, își folosește puterea, pentru dreptate (și nici nu putea fi altfel, potrivit autorului biblic), care devine apoi „scopul” puterii lui Dumnezeu (puterea este, invers, principiului dreptății). Afirmația „faptul că ești stăpânul tuturor, te face să fii îngăduitor cu toți” nu este argumentată în pasajul nostru și nu este neapărat adevărată (un stăpân își poate urî și servitorii). Pentru a o înțelege, este necesar să ne întoarcem la ultimul verset al capitolului anterior: „Tu ești îngăduitor cu toate, căci sunt ale tale, Doamne, iubitorule de viață” (Înț 11, 26). Între acest verset și al nostru găsim trei termeni comuni: „îngăduitor”, „toate” și „stăpân/domn”. Dumnezeu este astfel îngăduitor pentru că este într-adevăr un stăpân, dar nu ca alții, ci este de un tip foarte specific: al celor care iubesc viața.

Versetul 17 începe cu o trimitere la cartea Exodului, unde aceeași expresie „pentru a arăta puterea lui Dumnezeu” este folosită în combinație cu indulgența sa: „Pentru aceasta v-am lăsat să stați în picioare, ca să vă arăt puterea mea și să răspândesc numele meu pe tot pământul” (Ex 9,16; cf. și Rom 9,17). Acolo, Dumnezeu își manifestase puterea în fața faraonului, dar în același timp îl împiedicase să piară, în ciuda suferințelor la care supusese poporul său ales.

Dumnezeu își manifestă întotdeauna puterea sa în numele dreptății, chiar și față de cei care nu cred sau care au experimentat deja iertarea sa, deci trebuie să fie bine conștienți de acest lucru și să prețuiască recunoștința în inima lor („cei care o cunosc”).

În v. 18-19, după o lungă discuție despre caracteristicile dreptății lui Dumnezeu, sunt prezentate efectele pentru om: puterea, blândețea și îngăduința lui Dumnezeu sunt folosite în beneficiul omului, care, pe de o parte, beneficiază de „multă” îngăduință din partea lui Dumnezeu (manifestată și prin posibilitatea de a se pocăi); pe de altă parte, are un exemplu de la Dumnezeu despre cum ar trebui să se comporte. Nu întâmplător intră aici în discurs și tema iubirii, care, așa cum am spus mai sus, a fost menționată implicit în Înț 11,26  și în v. 16. Poate fi util, în încheiere, să subliniem cum temele acestui pasaj (universalitatea, iubirea, blândețea, puterea lui Dumnezeu, exemplul de urmat al lui Dumnezeu) se regăsesc într-o învățătură a lui Isus din Predica de pe munte (Mt 5,44-45.48).

A DOUA LECTURĂ

Comentând lectura a doua de duminica trecută, ne-am oprit asupra temei „tranzitivității”, pe care am redat-o și ca o privare de împlinirea proprie, care trebuie deci sperată și așteptată de Dumnezeu. Am mai spus că această lipsă nu este totală, întrucât încă de pe acum „Duhul mărturisește că suntem copii ai lui Dumnezeu” (v. 16). Această „decădere” este exprimată acum ca slăbiciune (schimbarea termenului se datorează faptului că Paul nu mai vorbește despre ceea ce suntem sau nu suntem, ci despre ceea ce știm sau nu știm să facem). Față de pasajul precedent, în care decăderea nu era pe deplin definită în sfera ei de cuprindere, slăbiciunea prezentată aici este legată de rugăciune, mai precis de rugăciunea de implorare. Accentul pus pe ignoranța cu privire la ceea ce trebuie cerut în rugăciune (omul nu știe „ce” să ceară), faptul că subiectul se mută de la om la Duhul („însuși Duhul mijlocește”, „ceea ce dorește Duhul”), precum și necesitatea ca rugăciunea să fie „după planul lui Dumnezeu”, sunt elemente care ne arată că problema nu constă atât în „modul” de a se ruga, cât în ignoranța a ceea ce înseamnă a cere, ignoranță pe care am putea-o numi „aproape invincibilă” pentru om. Fiind vorba de o slăbiciune morală, cu atât mai puțin de credință, nu este ceva ce omul poate depăși prin propriile forțe; ea trebuie suplinită de Duhul Sfânt care este chemat să acționeze ca un avocat și să pledeze în favoarea sa (se observă o anumită asonanță cu autorul celei de-a patra Evanghelii și folosirea de către acesta a substantivului paráklētos, avocat, pentru a-l indica pe Duhul Sfânt). Această necunoaștere a ceea ce trebuie să cerem în mod specific în rugăciune este aceea de a nu ști ce cereri sunt conforme cu voia lui Dumnezeu, astfel încât rugăciunile noastre, în sine, ar trebui să se încheie întotdeauna ca cea a lui Isus în Grădina Ghetsemani: „Tată, nu voia mea, ci voia Ta să se facă” (Lc 22,42).

Oricât de mult s-ar strădui omul (și ar trebui să se străduiască) să discearnă voința lui Dumnezeu, ea nu poate fi pe deplin înțeleasă, deoarece, așa cum spune însuși Domnul: „Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, căile voastre nu sunt căile Mele” (Is 55,8). Numai dialogul dintre Dumnezeu Tatăl („Cel care cercetează inimile”) și Duhul Sfânt (care „mijlocește după planurile lui Dumnezeu”) este imun la această slăbiciune. Omul poate să se roage și să vadă că unele dintre rugăciunile sale nu sunt ascultate, se poate întreba dacă este din cauză că nu sunt după planurile lui Dumnezeu sau pentru că nu a venit încă momentul potrivit, dar un lucru nu are voie să se gândească: că Duhul a încetat să se roage pentru ca el să primească ceea ce are nevoie (ceea ce îi este „convenabil”, necesar). De fapt, continuând cu câteva versete mai departe, vedem că fiii lui Dumnezeu au doi mijlocitori: Duhul Sfânt (așa cum se spune în pasajul nostru) și Domnul Isus: „Cristos Isus a murit și a înviat și este la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi” (Rom 8,33-34).

EVANGHELIA

Pasajul evanghelic din această duminică, care, în textul mateian, urmează imediat după cel de duminica trecută, are câteva elemente comune: contextul agricol (în afară de v.33) și faptul că una dintre parabole este explicată ucenicilor. Chiar și la o citire rapidă, se observă cum cele două parabole foarte scurte despre sămânța de muștar și despre drojdie sunt incluse între parabola grâului și a neghinei și explicația acesteia și, prin urmare, acestea trebuie citite în lumina celei din urmă.

Parabola grâului și a neghinei (vv. 24-30). În v. 24 găsim o trimitere destul de evidentă la parabola pe care Isus tocmai a terminat de povestit-o, cea a semănătorului; și aici găsim un semănător care seamănă sămânță în câmpul său, dar aici se precizează că este vorba de „sămânță bună”. În acest moment, naratorul oferă cititorului o informație pe care personajele nu o cunosc, și anume intervenția dușmanului care sădește neghina (un astfel de act de „vandalism” nu trebuie să fi fost rar din punct de vedere istoric, dacă ținem cont de faptul că în dreptul roman găsim referiri la el). Insidiosul constă în faptul că o astfel de acțiune nu producea efecte „imediat evidente”, întrucât nu se putea distinge grâul de neghină decât după ce tulpinile creșteau, deci într-un moment în care rădăcinile spicului și ale neghinei erau deja întrepătrunse, ceea ce făcea imposibilă smulgerea neghinei fără riscul probabil de a smulge și o parte din tulpinile de grâu.

Interesant în parabolă este rolul slujitorilor care la început par aproape să-l acuze pe stăpân, interogându-l înainte chiar de a-i spune că există neghină („Nu cumva ai semănat sămânță bună în câmpul tău? De unde vine neghina?”), fără să țină cont de faptul că nimeni nu le-ar strica recolta; apoi se oferă ca secerători. Din punct de vedere istoric, este puțin probabil ca secerătorii despre care se vorbește în v. 30 să fie diferiți de slujitorii care îl interoghează pe stăpân în v. 26-27, dar din punctul de vedere al sensului parabolei este ușor de recunoscut în slujitori pe ucenicii care îl interoghează pe stăpân, în timp ce secerătorii vor fi identificați mai târziu cu îngerii. Acest lucru se datorează faptului că stăpânul nu este atât de interesat de neghină (singura preocupare a slujitorilor), ci doar de faptul că grâul nu trebuie să fie stricat. Neghina, spre deosebire de grâu, va fi distrusă, stăpânul este clar și ferm în privința acestui aspect, doar că nu a venit încă momentul să separe grâul de neghină.

Parabolele despre bobul de muștar și despre drojdie (vv. 31-33). Cele două parabole foarte scurte ale bobului de muștar și ale drojdiei au în comun tema „creșterii” de la nesemnificativ la enorm și sunt amândouă exagerate în mod deliberat în limbajul „hiperbolic” al parabolelor. Deși asemănătoare, prezintă o diferență substanțială: în timp ce bobul de muștar „crește”, drojdia „face să crească” aluatul: astfel, bobul reprezintă manifestarea „în sine” a Împărăției, în timp ce drojdia reprezintă efectele acesteia „asupra oamenilor”, asupra creației. Tot semnificativă în parabola drojdiei este folosirea verbului enkrýptō („a ascunde”, în textul nostru tradus prin „a amesteca”): femeia ascunde drojdia în aluat. Verbul krýptō („a ascunde”), cu compușii săi, este foarte frecvent în capitolul nostru (vv. 33, 35 și din nou de două ori în v. 44), iar la ceea ce este ascuns se face referire și în vv. 11.13.15.

Manifestarea Împărăției va fi, de asemenea, revelarea a ceea ce este ascuns în prezent. Cele două parabole, ca și în parte cea a grâului și a neghinei, răspund la două perspective opuse: pe de o parte, cei care nu cred și se opun Împărăției (se pot citi diatribele cu cărturarii și fariseii din capitolele precedente), împotriva cărora Isus afirmă manifestarea sigură și mare a Împărăției; pe de altă parte, cei care așteaptă manifestarea ei „rapidă”, cărora le oferă speranța: Împărăția se va manifesta, este deja aici, prezentă, dar trebuie să așteptăm.

Pentru că Isus vorbește în parabole (vv. 34-35). Ca și în textul de duminica trecută, ni se explică din nou de ce Isus vorbește în parabole, numai că – spre deosebire de acel pasaj – nu Isus, ci naratorul este cel care ne informează despre aceasta printr-un citat din Psalmul 78 (v. 2). Spre deosebire de textul din Is 6 citat în evanghelia de duminica trecută, aici este clar că scopul parabolelor este de a ne ghida spre înțelegerea mesajului transmis, chiar dacă explicația lui Isus este prezentată doar ucenicilor.

Explicația parabolei grâului și a neghinei (vv. 36-43). Explicația parabolei este împărțită în două părți: prima constă într-un fel de legendă sau cheie de lectură în care Isus explică cui corespunde fiecare dintre pericope (semănătorul = Fiul Omului; vrăjmașul = diavolul; secerătorii = îngerii) și lucrurile (câmpul = lumea; sămânța = copiii Împărăției; neghina = copiii Celui Rău; secerișul = sfârșitul lumii) reprezentate în parabolă; a doua în care Isus face o lectură escatologică. Și aici, ca și în explicația parabolei semănătorului, reapare diavolul, împreună, însă, cu fiii săi, adică cei care resping Împărăția lui Dumnezeu (ei se opun în mod clar fiilor Împărăției). Cititorul Evangheliei nu are nicio dificultate în a vedea cum, în explicație, Isus folosește imagini care amintesc de profeția lui Ioan Botezătorul („El va ține lopata și va curăța aria sa și va aduna grâul în hambar, dar va arde paiele cu un foc nestins”, Mt 3,12).

La fel ca în parabola semănătorului, cititorul este chemat să își recitească viața și mai ales prezentul pentru a nu risca să sfârșească precum neghina arsă în cuptor. Tentației de a ne plânge pentru că există răul, pentru că Dumnezeu permite răul, sau de a crede că Dumnezeu suportă răul altora pentru a le permite să se pocăiască, trebuie să-i opunem recunoștința pentru răbdarea cu care Dumnezeu așteaptă și acceptă pocăința noastră sinceră. Așadar, deși Împărăția lui Dumnezeu se va manifesta în toată puterea și vizibilitatea ei într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, ni se cere să ne trăim prezentul ca niște copii ai Împărăției.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 548/iulie-august 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

[1] GIOVANNI CRISOSTOMO, Commento al Vangelo di S. Matteo, XLVI, vol. 2, Città Nuova, Roma 1968, 271.

[2] Ibidem.

[3] AGOSTINO, Trattato sulla prima lettera di san Giovanni, VII, 1, 9.

Imagine: Basano-Schuler, Parabola grâului și a neghinei

Hits: 241