„Cuvântul care dă viață” – Meditație pentru Duminica a XV-a de peste an
Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente al ARCB propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.
DUMINICA A XV-A DE PESTE AN
16 IULIE 2023
CUVÂNTUL CARE DĂ VIAȚĂ
Lecturile, precum și psalmul responsorial, care sunt propuse pentru această duminică obișnuită, prezintă imagini ale creației. Prima lectură folosește această imagine într-o comparație despre puterea lui Dumnezeu, a cărei eficacitate este asemănată cu cea a ploii care dă viață pe pământ și face ca totul să rodească; în cea de-a doua lectură puterea lui Dumnezeu este asociată cu speranța omului însuși care, devenit Fiul lui Dumnezeu prin revărsarea Duhului Sfânt, așteaptă realizarea deplină a acestui dar și, odată cu el, întreaga creație; În Evanghelie, imaginea semănătorului pune în fața omului o decizie morală cu privire la tipul de primire a cuvântului lui Dumnezeu, arătând foarte clar că însăși mântuirea sa depinde de tipul de primire a acestui cuvânt.
O RECOLTĂ NESPERATĂ
de Roberto Laurita
Parabola de astăzi este o parabolă care este deseori „deformată” prin cateheză și predică. Isus nu pare să vrea să atragă atenția asupra ascultării. Mai mult, potrivit povestirii, se pare că oamenii se înghesuiau în jurul lui tocmai pentru a-l asculta, atât de mult încât a fost nevoit să urce în barcă și să vorbească de acolo, la câțiva metri de țărm. A asculta, de fapt, nu este suficient. Cuvântul nu cere doar să fie acceptat și înțeles, ci cere mai mult decât atât.
Așa cum sămânța își atinge scopul doar atunci când dă roade, tot așa Cuvântul este menit să schimbe viața oamenilor și să-i facă roditori de bine. Cu alte cuvinte, punerea lui în practică este decisivă. În caz contrar, este irosit. Și nu prea contează dacă sămânța se pierde imediat sau dacă devine un răsad și apoi se ofilește, pentru că în ambele cazuri nu există un rod adevărat. Ca să spunem adevărul, de fapt, vicisitudinile seminței ar putea duce la un oarecare pesimism. Între cea care se pierde pentru că ajunge pe cărarea care formează granița dintre câmp și stradă, între cea care sfârșește pe stânci și cea care este sufocată de spini, tabloul nu este foarte consolator.
Finalul ne smulge din acest sentiment plăcut pentru că ne prezintă un deznodământ cu totul neașteptat: produce treizeci, șaizeci și chiar o sută de boabe! În acest moment, nimeni nu s-ar aștepta la un astfel de final, menit să consoleze și să ne determine să privim spre viitor cu speranță.
Semănatul este abundent, iar acest lucru ne spune cum Dumnezeu nu cruță sămânța bună pentru pământul nostru. Există în el o anvergură, o bunăvoință și o mărinimie care surprind întotdeauna. De altfel, nimeni nu știe mai bine decât el ce poate produce cuvântul său atunci când găsește un pământ bun: un rezultat pe care cu greu ni-l putem imagina!
ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI
ÎNCREDERE ÎN SĂMÂNȚA BUNĂ
de Luciano Monari
Cel mai tulburător aspect al parabolei seminței semănate sunt cuvintele cu care Isus își justifică vorbirea în parabole (Mt 13,10-15). Parabola, după cum știm, este un discurs care nu este adresat direct ascultătorului; îl surprinde, ajungând la el dintr-o direcție neașteptată și astfel îi face inutile apărările.
Când cel care ascultă s-a pus într-o atitudine de suspiciune, nu prea are rost să-l provocăm frontal: la fiecare manevră va răspunde cu un blocaj mai mare; va deveni mai surd, va închide ochii pentru a nu vedea. El le vorbește deschis discipolilor despre Împărăție; discipolii sunt încrezători, dispuși să primească revelația, să creadă în cuvintele lui Isus. Nu este nevoie, la ei, de o tactică specială de comunicare: ei văd, aud, cred. Proclamarea Împărăției, a suveranității lui Dumnezeu, este valabilă și pentru ei, desigur; dar pentru ei există o închidere subiacentă care este greu de deslușit. Duhul lumii le umple inimile atât de mult încât spațiul disponibil pentru cuvântul Împărăției este nul; sunt atât de obișnuiți cu rutina zilnică și atât de speriați de orice schimbare încât calea spre convertire le este barată.
Să mergem pe teren neutru, unde diferite cunoștințe și experiențe pot fi comparate, corectate, îmbogățite fără prea multe suspiciuni. Ne punem în locul ascultătorului care ascultă povestirea parabolei (vv. 3-9). Ce înțelege el? Că merită să semeni, chiar dacă o parte considerabilă din sămânță este destinată să rămână sterilă, nefolositoare: păsările vorace, soarele arzător, tufișurile spinoase spun că obstacolele în calea creșterii vieții sunt acolo, sunt numeroase, sunt periculoase și agresive. Îl admirăm pe Isus care continuă să predice: cărturarii îl critică, fariseii îl acuză, cei puternici îl privesc cu suspiciune; chiar și unii care l-au urmat au fost dezamăgiți și l-au abandonat (cf. Ioan 6); și el continuă să predice. Nimic nu sugerează o revoluție iminentă, dar el continuă să spună că împărăția lui Dumnezeu, revoluția prin excelență, este aproape.
Obstinat? Înșelat și condamnat la dezamăgire? Un învățător prost care se distanțează de realitate? „Iată, semănătorul a ieșit să semene…”. Cine ar fi surprins de acest lucru? Riscurile pe care le presupune această muncă nu i-au obosit încă pe țărani; nici măcar anii de foamete, zgârciți, sterpi, cu un buget în roșu, nu i-au făcut să renunțe la repetarea actului laborios și riscant al semănatului. „Plecând, mergeau şi plângeau aruncând în pământ sămânţa”, spune Ps 126, 6. Acea sămânță este hrană, este viață, se poate hrăni din ea; și este aruncată, pe câmp, cu încredere într-un viitor pe care nu-l poate controla, pe care poate doar spera că este bun.
Un singur lucru este cert: că sămânța este făcută pentru pământ și pământul este făcut pentru sămânță; că întâlnirea lor poate (nu „trebuie”) să producă o viață mai abundentă, mai bună. Și se riscă acest lucru. A face contrariul – a nu risca – ar însemna să te hrănești bine o vreme, dar să declanșezi un declin progresiv, de neoprit, care este sigur, nu ipotetic.
Celorlalți, Isus le vorbește în parabole. Ei au făcut deja alegerea (aceea de a nu vedea și de a nu auzi), și-au împietrit inima (pentru a nu fi nevoiți să înțeleagă și pentru a nu risca să se implice). Atunci de ce să mai continue să le predice, are vreun rost? În viitorul imediat se pare că nu: ei nu văd și vor continua să nu vadă; nu înțeleg și cuvântul nu va trece prin viața lor. Ei își vor continua viața lor „lumească”, imperturbabili în fața unui cuvânt „străin”, diferit.
Trebuie să privim mai departe, în viitorul îndepărtat. Rezultatul închiderii în fața Cuvântului nu poate fi decât dezastruos: lumea pământească, despărțită (violent) de Dumnezeul Creator, nu poate decât să se întoarcă împotriva ei însăși într-un narcisism steril; va sfârși prin a produce spini. Iar când acest lucru se va întâmpla, va fi prețios să ne putem aminti că a existat, în lume, un alt Cuvânt, un Cuvânt care te-a obligat să privești în sus. Și atunci se va redeschide posibilitatea convertirii (întoarcerii) și a vieții (mântuirii). Dacă acest Cuvânt nu ar fi existat, dacă nu ar fi fost proclamat și nu ar fi fost păstrat într-un colțișor al conștiinței comune, frigul ar fi fost insuportabil și invincibil. La urma urmei, o singură flacără vie este suficientă pentru a aprinde nenumărate altele – cu condiția ca și celelalte să fie tot din material „inflamabil”.
Să ne întoarcem, așadar, la convingerea care pare să susțină întreaga argumentație: că sămânța și pământul sunt făcute una pentru cealaltă; că sămânța fără sol rămâne inutilă, iar solul fără sămânță infertil. Ferice de acel semănător care nu a obosit să semene; care a continuat să semene sămânță bună, care nu a pierdut timpul să semene sămânță bună, care nu s-a lăsat obosit de eșecuri. Parabola este pentru mulțime, ca să învețe să asculte; este pentru ucenici, ca să nu înceteze să predice. Este pentru prezent, pentru a-l deschide la Cuvânt; este pentru viitor, pentru ca el sămânța și pământul, Cuvântul lui Dumnezeu și inima umană, și mizează pe întâlnirea lor. Vrea să golească din interior amenințarea lui Amos: „Iată, vor veni zile – oracolul Domnului Dumnezeu – când voi trimite foamete în țară; nu foame de pâine și nici sete de apă, ci pentru a asculta cuvintele Domnului. Atunci vor rătăci de la o mare la alta și vor umbla de la nord la est, căutând cuvântul Domnului, dar nu-l vor găsi” (Am 8, 11-12).
Binecuvântat ești tu, Doamne, Dumnezeule, care semeni Cuvântul tău pe câmpul lumii. Fă să rodească de o sută de ori ceea ce ai semănat, pentru ca niciunul dintre darurile tale, chiar și cel mai mic, să nu se piardă. Așa te rugăm prin Cristos, Domnul nostru, care trăiește și domnește în vecii vecilor. Amin.
COMENTARIU LA LECTURI
Prima lectură: Cuvântul este ca ploaia și ca zăpada, garanție de rodnicie. Noi suntem pământul pe care Domnul îl fertilizează și îl face să încolțească. Credința în Dumnezeu care vorbește este sursa speranței unei recolte înfloritoare.
Psalmul responsorial: Psalmul celebrează vizita lui Dumnezeu, care nu este niciodată un turist distrat, ci un mire îndrăgostit de poporul său și care are grijă atât de pământul fertil, cât și de zonele deșertice.
Lectura a doua: Nu putem decât să primim darul lui Dumnezeu ca pe un balsam, așteptând ca această rodnicie să se coacă în rodul unei noi creații.
Evanghelia: Parabola semănătorului surprinde capacitatea noastră, sau mai bine zis, disponibilitatea noastră de a asculta, de a păzi și de a face să rodească ceea ce este pus continuu în conștiința noastră.
PRIMA LECTURĂ
Acest pasaj din profetul Isaia face parte din ceea ce am putea numi „profeții ale speranței”, în sensul cel mai biblic al termenului, acela de speranță sigură, certă, pentru că se întemeiază pe credința și puterea lui Dumnezeu. Întregul capitol 55 al cărții, care constituie un fel de punte de legătură între al doilea și al treilea Isaia, se învârte în jurul unor teme foarte precise: harul lui Dumnezeu, împlinirea promisiunilor făcute lui Israel, îndurarea lui Dumnezeu, puterea sa și anunțarea întoarcerii în țara promisă într-un climat de bucurie „universală”. Referința la cer are o dublă valoare: atât ca loc al norilor, cât și ca loc al lui Dumnezeu.
Ploaia și zăpada sunt mai întâi de toate un dar, harul lui Dumnezeu. Acest dar este pentru pământul care este irigat, fertilizat și făcut să încolțească; dar el se adresează și omului care primește sămânța și pâinea. În acest prim verset vedem cum creația a fost finalizată de Dumnezeu pentru om, pentru viața lui.
Al doilea verset introduce tema Cuvântului care, prin simplul fapt că este de la Dumnezeu, este eficace: nu mai puțin de trei expresii (nu se va întoarce la mine fără efect / fără să fi făcut ceea ce doresc / fără să fi realizat ceea ce l-am trimis) repetă același concept și îl întăresc. Ambele teme, cea a ciclului naturii și cea a Cuvântului, sunt prezente și la începutul textului celui de-al doilea Isaia, deși în termeni parțial opuși, întrucât în acest caz cuvântul lui Dumnezeu este prezentat ca fiind veșnic, în contrast cu viața omului, reprezentată de iarba care se ofilește (Is 40, 6b-8). Dacă la începutul celei de-a doua cărți, în capitolul 40, deși într-un context de speranță (capitolul începe cu imperativul „mângâie” 40,1), se subliniază că valoarea cuvântului lui Dumnezeu este mult mai mare decât viața omului, la sfârșit se vede cum același cuvânt este „trimis” de Dumnezeu în beneficiul omului.
A DOUA LECTURĂ
Pasajul nostru începe cu afirmarea de către Paul a unei certitudini („Mă gândesc la suferințele timpului prezent”), o certitudine care nu este dovedită, dar care este fundamentul raționamentului care urmează. Această afirmație, oricât de puternică, este ca și cum ar fi „impusă” ca un adevăr absolut. Paul se bazează pe autoritatea ei pentru a fundamenta discursul escatologic pe care îl începe. A abordat deja această temă a opoziției dintre suferința prezentă și gloria viitoare atunci când le-a scris corintenilor și, prin urmare, tema îi este dragă (2Cor 4,16-18). 21) a fiilor lui Dumnezeu, pentru că în prezent este supusă trecerii, deșertăciunii (ceea ce găsim tradus prin „trecătoare” este același termen care în traducerea greacă a Septuagintei este folosit în Qo 1,2 pentru a traduce ebraicul hebhel: „deșertăciunea deșertăciunilor”). Creația, deși bună, este încă „efemeră” prin voia lui Dumnezeu, nu este încă pe deplin realizată, probabil din cauza păcatului lui Adam, și așteaptă ca fiii lui Dumnezeu să se manifeste pentru a putea fi și ea readusă la măreția care i-a fost rezervată în planul inițial al lui Dumnezeu.
În contrast cu această caducitate se află speranța, care este prezentată ca o consecință deliberată a aceleiași caducități; lipsa („libertății”) este o condiție necesară pentru speranță, așa cum Paul va reitera în următoarele versete care nu se găsesc în fragmentul nostru (Rom 8, 24-25). Această privare nu este deci o pedeapsă și nici un scop în sine, ci vizează dorința, străduința, speranța în acea glorie promisă: gloria viitoare nu este încă completă, în ciuda faptului că, în virtutea botezului nostru, suntem deja copii, așa cum se afirmă în v. 16: „Duhul însuși, împreună cu duhul nostru, mărturisește că suntem copii ai lui Dumnezeu”; lipsește un element pentru ca această glorie, această adopție să fie completă: răscumpărarea, învierea trupului.
EVANGHELIA
Capitolul al 13-lea din Evanghelia după Matei cuprinde mai multe epistole (pe care le citim în această duminică și următoarele două), dintre care, probabil cea mai cunoscută este cea a semănătorului cu care începe capitolul. Importanța învățăturii pe care Isus urmează să o ofere este exprimată, plastic, și prin sublinierea prezenței unei „mulțimi mari”, care provoacă necesitatea ca Isus să se urce într-o barcă pentru a putea preda dintr-o poziție în care să poată fi auzit de toți. Este una dintre foarte puținele parabole care au primit deja un „titlu” în evanghelie (majoritatea titlurilor pe care le folosim pentru a ne referi la parabole au de fapt o origine tradițională sau editorială): în v. 18 citim: „Ascultați deci parabola semănătorului”. Este una dintre foarte puținele parabole care este însoțită de o explicație, sau mai degrabă de o premisă (vv. 10-17) și de o explicație (vv. 18-23).
În comparație cu versiunea din Evanghelia după Luca, Matei alege să concentreze centrul de greutate al narațiunii asupra semănătorului (Isus însuși), spre deosebire de sămânță (Cuvântul, tema principală a întregii prime părți a capitolului 8 din Luca, unde se găsește parabola).
Parabola (vv. 3-9). Parabola în sine este simplă și complicată în același timp: simplă prin structura sa, constând în destinul seminței căzute în cele patru soluri, complicată prin imaginile folosite, care nu sunt imediat inteligibile. În plus, cititorului modern i-ar putea fi greu să înțeleagă rațiunea semănatului fără a lua în considerare locul în care este semănată sămânța. Acest ultim element se pretează totuși la două explicații: prima este că în Orient, în antichitate, era obișnuit să se are după semănat (și, prin urmare, nu era întotdeauna evident ce se afla sub sol în acel moment); a doua este de natură teologică și poate sublinia abundența cuvântului lui Dumnezeu și universalitatea acestui dar. Pe drum, sămânța devine hrană pentru păsări, ea nu-și poate îndeplini funcția de a deveni plantă deoarece, datorită unei acțiuni efectuate de o terță parte (păsările), funcția sa se schimbă. Soarta seminței căzute în cel de-al doilea tip de sol este descrisă mai detaliat, dar capacitatea de a da rod este la fel de zădărnicită. Caracterul puțin adânc al solului este motivul pentru care poate germina imediat, dar îi devine fatală atunci când același caracter puțin adânc nu permite creșterea rădăcinilor care i-ar fi permis să continue să se hrănească chiar și în perioade dificile (secetă). Descrierea scopului seminței căzute în cel de-al treilea sol este din nou deosebit de concisă și aproape brutală: creșterea spinilor este fatală pentru sămânță, care nu poate germina liber și se vede „sufocată”.
A patra parte a seminței cade în „pământul bun” și din acest motiv poate da roade care pot varia între bune (treizeci) și excepționale (o sută). Expresia cu care se încheie parabola („Cine are urechi de auzit, să audă”, v. 9) este o exclamație, un strigăt, aproape o invitație peremptorie de a asculta cu adevărat, în profunzime, ca preambul la o schimbare de viață.
Această formulă (care se regăsește în parabola noastră în toate cele trei evanghelii sinoptice) nu este unică în Noul Testament, ea apare (cu mici variații) în Matei 11,15; 13,43 (aceasta din urmă nu întâmplător în același discurs cu parabola noastră) și mai ales în cartea Apocalipsei care încheie scrisorile către Biserici în 2,7.11.17.29; 3,6.13.22 („Cine are urechi, să asculte ce spune Duhul Bisericilor”) și din nou în Ap 13, 9. Este evident cum această expresie are două funcții: de a invita oamenii să asculte și de a sublinia universalitatea mesajului (toți cei care au urechi sunt chemați să asculte, deci implicit toți).
Întrebarea ucenicilor (v. 10-17). Întrebarea discipolilor nu se referă direct la parabola pe care tocmai au auzit-o, ci la motivul pentru care Isus vorbește în parabole mulțimilor. Acest pasaj este destul de complicat: la o primă lectură superficială, pare că Isus se referă la un fel de creștinism ezoteric (limitat la câțiva și din care ceilalți sunt excluși), ceea ce ar fi deosebit de problematic de înțeles în contextul întregii proclamări a lui Isus (probabil și din acest motiv, în versiunea evanghelică a lui Luca nu găsim majoritatea acestor versete, iar întrebarea discipolilor se referă la cererea de explicație a parabolei). Expresia „celui care are, i se va da și va avea din belșug; dar celui care nu are, i se va lua chiar și ceea ce are” (v. 12) nu este unică în evanghelie. O regăsim, de exemplu, cu mici variații, în parabola talanților (Mt 25,29) și exprimă modul în care, din acceptarea împărăției lui Dumnezeu, rezultă o abundență mereu crescândă de har. Astfel, în parabola noastră, acceptarea Domnului de către ucenici le permite acestora să nu crească în fiecare zi în înțelegere. Dubla împărțire exprimată prin „voi (ucenicii) – ei (mulțimea)”, precum și prin „cel care are – cel care nu are” exprimă o alegere „vitală” a câmpului care nu lasă prea multe posibilități de situații intermediare și este întărită de folosirea citatului din Isaia (6,9-10), un text fundamental, deoarece este preluat din relatarea vocației profetului și în care Dumnezeu explicitează care va fi misiunea sa, deci întreaga sa viață din acel moment încolo. În textul profetului, misiunea încredințată de Dumnezeu lui Isaia este: „Fă inima acestui popor insensibilă, fă-l tare de urechi și orbește-i ochii”. Ruina este aproape din cauza păcatului poporului, iar poporul nu este încă conștient de acest lucru. Isaia este trimis să anunțe pedeapsa lui Dumnezeu, un mod foarte puternic de a „trezi” poporul copleșit de păcat și înstrăinat de Dumnezeu. În textul evangheliei noastre, pasajul din Isaia are funcția de a arăta necesitatea de a înțelege bine și repede învățătura lui Isus pentru a deveni „ucenicii săi” și a nu mai face parte dintr-o mulțime indistinctă pentru a „cunoaște tainele împărăției cerurilor” (v. 11) și a face parte din ea. Așa cum duminica trecută am regăsit rugăciunea lui Isus („Te laud, Tată, Domnul cerului și al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și de cei învățați și le-ai descoperit celor mici”, Mt 11,25), tot așa în pasajul de astăzi găsim un fel de preferință din partea lui Dumnezeu pentru anumite categorii de persoane: cei care ascultă și acceptă cuvântul Împărăției. Este vorba de o preferință, nu de o exclusivitate datorată unui „capriciu” al lui Dumnezeu Tatăl.
De asemenea, este important să subliniem că distincția depinde de comportamentul, de voința oamenilor, și nu de o voință de excludere din partea lui Isus sau a Tatălui.
Explicația parabolei (v. 18-23). Explicarea parabolei (care, după cum ne amintim, nu a fost cerută de ucenici în Evanghelia după Matei) nu prezintă dificultăți deosebite, chiar dacă unele sublinieri pot fi utile. Expresia „ascultați parabola semănătorului” cu care Isus introduce explicația amintește aspectul activ și vital al verbului biblic „a asculta”: Isus explică parabola, dar în același timp îi invită cu putere pe ucenici să pună în aplicare învățătura. Nu este o coincidență faptul că verbul akûo („a asculta”) apare de 15 ori numai în vv. 9-23. Sămânța care cade în pământ bun reprezintă „cel care ascultă Cuvântul și îl înțelege”; și aici, așa cum am menționat deja, se poate recunoaște o asonanță cu pasajul de duminică, în care „Dumnezeu s-a revelat” celor mici (care, implicit, au putut și ei să le „înțeleagă”). Celor care au fost deja capabili să accepte darurile lui Dumnezeu, li se va da din ce în ce mai mult (gândiți-vă și la parabola judecății finale Mt 25,31-46). Sămânța semănată de semănător (Cuvântul Împărăției) este atât o sursă de viață (în pământ bun), cât și un avertisment în vederea unei judecăți, întrucât de acceptarea ei într-un context „fertil și roditor” depinde mântuirea omului.
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 547/mai-iunie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
Imagine: James Tissot, Parabola semănătorului
Hits: 149