„Grija lui Dumnezeu pentru om” – Meditație pentru Duminica a XIII-a de peste an
Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente al ARCB propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.
DUMINICA A XIII-A DE PESTE AN
2 IULIE 2023
GRIJA LUI DUMNEZEU PENTRU OM
Prima lectură și evanghelia acestei duminici au tematica ospitalității. Ospitalitatea străinului este o temă comună în Biblie, dar și mai relevantă este tema ospitalității „omului lui Dumnezeu” (2 Reg 4,10), așa cum îl numește femeia din Șunem pe profetul Elizeu. Dacă în prima lectură asistăm – ca într-un contact direct – la un schimb de atenții nesolicitate, dar totuși foarte binevenite, în evanghelie Isus este cel care le spune ucenicilor cum vor fi tratați cei care îi primesc, care îi susțin, în timpul misiunii lor. În pasajul din Evanghelia după Sf. Matei se subînțelege că simpla primire a discipolului este considerată ca o participare la discipolatul însuși și la recompensele acestuia. Cea de-a doua lectură vorbește, de asemenea, despre participare, dar de un tip de participare foarte diferit: la Paul este vorba de participarea la moartea lui Cristos și, în consecință, de accesul la speranța învierii.
DINCOLO DE RELAȚIILE DE SÂNGE
de Roberto Laurita
În Evanghelie nu lipsesc cuvintele exigente, greu de acceptat, aspre în caracterul lor peremptoriu. Dar cele de astăzi par să depășească orice limită. De ce să opunem iubirii pentru Dumnezeu ceea ce ne leagă de rudele noastre, de cei de la care am primit viața („tata și mama”) sau de cei cărora le-am transmis-o („fiul sau fiica”)? De ce ceea ce le dăm acestora apare ca și cum ar fi luat de la celălalt? De ce iubirea față de Isus este considerată exclusivă, incompatibilă cu iubirea față de ceilalți, până la punctul în care este imediat devalorizată? Faptul că iubirea față de familie, fie că este vorba de părinți sau de copii, nu trebuie să suplinească iubirea față de Dumnezeu este un dat. Dar de ce să o prezentăm pe prima ca pe o amenințare la adresa celei de-a doua? Isus ar fi cumva „gelos” pe ceea ce oferim celor dragi?
Isus nu pune în discuție atașamentul, afecțiunea față de membrii familiei, ci acapararea de către rude, solidaritatea limitată la legăturile de sânge. Isus, de fapt, nu vine după familie, ci înaintea ei, iar relația cu el este și mai fundamentală. El creează o solidaritate care depășește membrii propriului clan, interesele, avantajele lor. Afirmațiile sale, de altfel, sunt cu adevărat revoluționare pentru epoca sa, când apartenența la un trib avea o greutate specifică considerabilă. Isus a trebuit să experimenteze asta pe propria piele. El a cunoscut din proprie experiență neînțelegerea propriului său mediu, a propriului său sat, a propriei sale familii. Ai săi nu și-au dat seama că venise vremea lui, că era timpul să anunțe vestea cea bună și să facă voia Tatălui și că asta însemna să abandoneze locul și oamenii care îl văzuseră crescând și devenind om. În fond, nu vine oare vremea ca fiecare dintre noi, după „beția primei convertiri”, să ia apărarea lui Isus în fața lumii și în fața propriei familii? Familia este o realitate magnifică atunci când se înscrie în planul de iubire al lui Dumnezeu; în caz de conflict, Dumnezeu trebuie să fie preferat.
Familia nu este în slujba membrilor săi și numai a lor. Ea trebuie să se deschidă unei viziuni mai largi, celor care caută să trăiască Evanghelia și, mai ales, celor mai umili și mai săraci. Aceștia contează atât de puțin în ochii lumii! Noi, cei dragi și ceilalți: Isus rupe această graniță. Evanghelia sa este o școală a fraternității, o trecere progresivă de la solidaritatea limitată la fraternitatea universală.
ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –
CONDUȘI DE MÂNA LUI DUMNEZEU
de Paola Bignardi
Isus este un Maestru singular: învață ca unul care are autoritate, dar mai presus de toate îi invită pe oameni să îl urmeze, să învețe nu atât din cuvintele sale, cât din viața sa. Pe cei pe care îi voia mai aproape de el, Isus i-a invitat să rămână cu el, pentru ca ei să se bucure de prietenia sa și să învețe trăind alături de el ce înseamnă să nu ai unde să-ți pui capul sau nici măcar timp să mănânci, să înfrunți contraste și opoziții; și pentru ca ei să vadă cu ochii lor modul în care Isus și-a dat viața Tatălui și cu Tatăl pentru ca un nou orizont să se deschidă omenirii. Ucenicul este chemat să trăiască asemenea Maestrului său și să meargă după el, punându-și picioarele în spatele pașilor săi. Nu poate fi urmat în acest fel decât cel pe care îl iubește.
Credința creștină este iubire personală față de Isus, care se exprimă în dorința de a fi cu el și ca el: sărac, umil, smerit, și nu de dragul șovinismului, ci pentru a intra în misterul său de iubire. Discipolul este cel care se lasă modelat de Isus și de stilul său. Viața lui Isus trebuie să devină treptat amprenta propriei sale vieți, zi după zi, într-un crescendo care ajunge până la cruce. Acolo, pe Calvar, nu există compromisuri posibile: fie își dăruiește viața, fie o păstrează pentru sine.
Iată secretul trăirii după Isus: „Cine își va pierde viața, o va salva”. Cu siguranță, Isus nu vrea să exprime disprețul față de viață, ci iubirea față de ea în dimensiunea ei cea mai autentică. Ce înseamnă să trăiești? A stoarce din viață maximum de bogăție, de succes, de satisfacție? Și ce va rămâne după ce aceste bunuri materiale vor fi trecut? Sună ca în Evanghelia lui Luca: „Nebunule, în această noapte ți se va cere viața!” (Lc 12, 20). A-ți salva viața înseamnă a alege să trăiești pentru ceea ce contează. Înseamnă să te eliberezi de dorința de a poseda propria viață, să fii o persoană liberă de sine și, prin urmare, capabilă să îi ia pe ceilalți, mântuirea lumii, cauza Împărăției la inimă. Urmez și iar urmez pașii Domnului: asta îmi va da siguranță. Îl urmez și experimentez bucuria de a trăi cu el, pentru că am învățat să îl iubesc, la fel ca femeile, care nu au nevoie să fie cu el.
Îl urmez, și, cu puterea de a-mi pune pașii în urma pașilor lui, învăț de la el care este valoarea și secretul existenței. Îl urmez, și încetul cu încetul viața mea capătă fizionomia lui, până în ziua în care chipul meu va fi căpătat trăsăturile lui; gândurile mele se vor contopi cu ale lui; scara mea de valori va fi a lui.
Îl urmez, și rămân în urma Maestrului, chiar și atunci când aș vrea să fac ca Petru și să-i explic că greșește, pentru că crucea este eșec, este durere, este sfârșitul. Numai în curajul fidelității voi putea descoperi secretul vieții, potrivit lui Isus: cine își pierde viața, o găsește; cine a lăsat câmpurile, soția, copiii… primește deja aici, înmulțit cu procente, ceea ce a lăsat (cf. Mc 10, 28-30). Pentru unii, a fi ucenic înseamnă a vinde câmpul, pentru alții înseamnă a fi găsit comoara. De la Isus, ucenicii săi învață că viața nu le aparține. A fost valabil pentru ucenicii care au trăit cu Isus pe pământ acum 2000 de ani, este valabil și pentru noi, ucenicii de astăzi. Și astfel, trăim lăsându-i lui Dumnezeu direcția existenței noastre.
A-l pune pe el pe primul loc, în logica darului pe care l-a făcut pe cruce, înseamnă a repune totul la locul lui potrivit, conform ordinii Evangheliei și a uceniciei. A fi vrednic de Isus, așa cum citim în evanghelia acestei duminici, înseamnă a face ordine în propriile sentimente și a fi dispus să faci din propria viață o onoare, așa cum a făcut Isus. A se dărui pe sine nu este gestul eroic care poate să se întâmple sau nu, ci este angajamentul zilnic și concret al atenției față de ceilalți: o atenție simplă, delicată, făcută din lucruri mărunte, cum ar fi oferirea unui pahar cu apă. Câte „pahare de apă” ne pune Domnul în situația de a dărui în fiecare zi? Paharele de apă pe care le oferim celorlalți au demnitatea unui dar și merită o răsplată.
Tatăl nu este distras, vede chiar și părul de pe capul nostru! Este o perspectivă radicală și atotcuprinzătoare în care ne plasează calitatea de ucenic, dar ea nu este făcută din lucruri excepționale: este făcută din atenția continuă la ocaziile pe care Dumnezeu ni le pune în cale pentru a ne antrena la acel dar de sine care poate avea și momente și exigențe dramatice.
Ne angajăm la o atenție profundă și continuă la intuițiile pe care Duhul Sfânt le trezește în noi și, în acest fel, să îl lăsăm pe El să fie regizorul vieții noastre, într-o disponibilitate și o libertate care ne face să savurăm Evanghelia și care ne modelează viața după cea a Maestrului. Dacă Dumnezeu este regizorul vieții noastre, atunci ceea ce este bun în ea este tot opera lui. Este o perspectivă eliberatoare pe care Evanghelia ne-o pune înainte, chiar dacă este una solicitantă. Exigentă pentru că ne cere să renunțăm la pretenția că noi suntem regizorii, să respingem protagonismul spiritual pentru a trăi în încredere totală și în bucuria celor mici.
Atunci ne simțim conduși, asemenea orbului din Betsaida, pe care Isus îl ia de mână, îl duce la o parte și îi redă vederea după ce l-a lăsat să experimenteze dulceața unui moment de intimitate, în care a fi orb a încetat să mai fie o dramă, ci a devenit o experiență de viață.
COMENTARIU LA LECTURI
Prima lectură: Profetul Elizeu a experimentat acceptarea ca profet, care este acceptarea lui Dumnezeu, iar acesta răsplătește această generozitate cu cel mai prețios dar pentru o familie evreiască: un fiu.
Psalmul responsorial: Psalmul îi ajută pe credincioși să își mențină o profesiune fermă de credință și de laudă, chiar și în momentele în care o criză de credință, provocată de evenimente nefavorabile, i-ar putea determina să întoarcă spatele lui Dumnezeu.
A doua lectură: Apostolul Paul amintește cum suntem atât de prezenți în inima lui Dumnezeu încât suntem asociați cu moartea și învierea lui Cristos.
Evanghelia: Evanghelistul subliniază valoarea gestului simplu de a oferi un pahar cu apă unui copil, niciodată uitat de Dumnezeu. Oferirea vieții lui Cristos depășește chiar și legăturile de familie și dă întâietate legăturilor de credință.
PRIMA LECTURĂ
Capitolul al patrulea din Cartea a doua a Regilor prezintă patru minuni săvârșite de profetul Elizeu pentru a-i ajuta pe oamenii aflați în mare dificultate: În 4,1-7, Elizeu ajută o femeie, în ceea ce s-ar putea numi o înmulțire a uleiului, să-și plătească o datorie și să-și hrănească familia. În 4, 8-37, din care este preluat pasajul nostru, Elizeu îi dă mai întâi unei femei copilul pe care și-l dorește, iar după ce aceasta moare, îi dă viață. Episoadele sunt legate între ele destul de strâns: multe dintre ele se referă la mâncare, în v. 8 se vorbește practic de „înmulțire”. Pasajul nostru, în special, ne prezintă exclusiv introducerea care se încheie cu promisiunea Fiului („Anul viitor, în același anotimp, vei pune în brațele tale un fiu”). Este ușor de observat în text cum povestea este mișcată de un schimb de „atenții”: la început, femeia este cea care este prezentată că „îl împiedică pe Elizeu să mănânce” când trece prin Șunem, o invitație insistentă a cărei motivație nu este explicită și pe care Elizeu o acceptă cu plăcere, întrucât naratorul ne spune că oprirea la casa sa devine o obișnuință, atât de mult încât femeia îi propune să-i construiască o cameră. A doua solicitare este cea a lui Elizeu, care, recunoscând insitența femeii („a fost atât de grijuliu cu noi” 2Reg 4, 13), se întreabă ce poate face pentru ea ca să răsplătească această ospitalitate. Fără această reciprocitate, pasajul nu ar avea sens; de aici pornește întreaga narațiune și în ea își găsește motivația. Elizeu, așa cum am menționat deja, nu cere ospitalitate, ci este „ținut” de femeie să mănânce în casa ei (deși este adevărat că unele traduceri ale Bibliei traduc verbul ebraic cu un delicat „a invita”, altele redau forța verbului ebraic traducându-l cu verbul „a constrânge”). Chiar dacă femeia nu cere nimic, Elizeu este cel care decide să o răsplătească, mai întâi trimițându-l pe servitorul său Ghehazi la ea pentru a o întreba de ce ar putea avea nevoie, dar fără a obține un răspuns care să-i permită să o ajute; apoi întrebându-l direct pe servitorul său ce-i lipsește, de unde și promisiunea unui fiu (acel fiu pe care, în partea a doua, care lipsește din pasajul nostru, Elizeu îl va readuce la viață după ce a murit).
A DOUA LECTURĂ
După ce a discutat în capitolul cinci despre legătura dintre păcat și har, Paul merge în cele din urmă mai departe încât aproape că manifestă o necesitate a păcatului în istorie (Rom 5, 20-21). După o astfel de premisă, riscul de a justifica păcatul nu era foarte îndepărtat și, din acest motiv, Paul pune șuruburile în roate întrebând: „Ce vom spune atunci? Să rămânem în păcat pentru ca harul să abunde?” (6, 1) și răspunzând că o astfel de idee este pur și simplu absurdă. Păcatul, ca și legea, și-a îndeplinit sarcina în istorie, dar creștinul este mort față de păcat, pentru că trăiește ceva mai mare. În această secvență de întrebări apare cea cu care începe pasajul nostru, o întrebare retorică. Inițial „nu știi că…?” capătă valoarea lui „știi foarte bine că…” sau „dacă nu știi, să știi că…”, căruia expresia în formă interogativă îi dă o forță mai mare. Iată răspunsul la prima întrebare a capitolului („Să rămânem în păcat, ca să abunde harul?” Rom 6,1): omul nu poate rămâne „în păcat”, pentru că este botezat, scufundat, „în Cristos Isus”. Dacă este în Cristos (un termen foarte drag lui Paul), nu poate fi în păcat, pentru că Cristos este antiteza păcatului. După ce vorbește despre botezul în Cristos, Paul precizează că este vorba de un botez în moartea sa, iar aici lucrurile se complică, deoarece adesea în Noul Testament, atât în evanghelii, cât și în Faptele Apostolilor, se vorbește despre botez în legătură cu iertarea păcatelor (o temă absentă aici), dar niciodată în altă parte nu se vorbește despre botez ca despre o scufundare în moartea lui Cristos. Aceasta nu era învățătura obișnuită despre botez, dar pentru Paul devine fundamentală și așa va fi în continuarea scrisorii. Pentru Paul, a fi botezat înseamnă a fi devenit părtaș la moartea lui Cristos. Această afirmație cu privire la faptul de a fi scufundat în moartea lui Cristos nu este, evident, un scop în sine, ci îi servește lui Paul pentru a deschide speranța învierii. Înmormântarea celui botezat este exprimată la trecut, în timp ce învierea sa, spre deosebire de cea a lui Isus, este plasată la viitor, este scopul „călătoriei”). Paul ar fi putut răspunde la întrebarea din primul verset cu argumente morale și probabil că nu ne-ar fi surprins, dar aici el spune ceva nou și întemeiază acțiunea creștină nu pe morală, ci pe însăși moartea lui Cristos. În a doua parte a pasajului, în v. 8, el schimbă prepoziția fundamentală de la „în” („în Cristos”, „în moartea lui”) la „cu” („cu Cristos”), o variație începută de fapt în v. 5, unde Paul vorbise despre o „unire intimă” a celui botezat cu Cristos. Doar la începutul și la sfârșitul pasajului nostru, Paul se adresează direct interlocutorilor săi: la început pentru a introduce învățătura despre botez, iar în v. 11 pentru a vorbi despre consecințele pentru botezul lui Cristos. Pentru creștin, scufundat în moartea lui Cristos (v. 3), călătoria în viața nouă (v. 4) nu poate duce decât la Cristos, înviat din morți (v. 10), deoarece acum, scufundat în Cristos, a devenit „viu pentru Dumnezeu” (v. 11).
EVANGHELIA
Pasajul evanghelic din această duminică este extras din discursul din capitolul al zecelea, în care Isus le dă celor Doisprezece instrucțiunile pe care trebuie să le urmeze pentru misiunea pentru care îi trimite. După ce le spune la cine să meargă (v. 5-6), ce să spună (v. 7), ce să facă (v. 8), cum să se pregătească (v. 9-10) și cum să se comporte (v. 11-15), începe o lungă secțiune începând cu v. 16 în care Isus îi avertizează asupra pericolelor de a fi discipolii săi. Această ultimă secțiune vorbește despre acuzații, ură, persecuție, biciuire și ucidere a ucenicilor, iar acest lucru ne arată cum este construit pasajul într-o perspectivă post pascală. Instrucțiunile lui Isus depășesc cu mult mandatul precis pe care discipolii îl primesc în acel moment. Ceea ce reiese în mod deosebit din această ultimă secțiune a capitolului este legătura strânsă dintre învățător și discipol. Isus știe că apostolii, fiind adevărați discipoli, vor atrage aceleași reacții pe care le-a provocat Isus, dar discursul nu capătă un caracter sumbru, ci se deschide spre speranță. Însăși legătura dintre Isus și discipoli este motivul pentru care aceștia pot fi salvați, pentru că, la fel ca Isus, sunt iubiți de Tatăl și vor fi recunoscuți de Isus în fața lui.
Cei care nu sunt vrednici. În pasajul din această duminică vedem câteva caracteristici ale acestei legături. Prima („Cine iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine”) merge la rădăcina relației umane fundamentale pentru orice persoană, cea cu părinții, care nu este greu de definit ca fiind „instinctivă”. Isus, încă de la început, postulează iubirea față de sine ca fiind în mod necesar mai mare decât iubirea față de cei de la care se primește viață, îngrijire, protecție, hrană și cea mai mare afecțiune umană. Părăsirea cuibului familial, la un moment dat în viață, este normală (Gen 2,23-24), dar aici este vorba de altceva și anume de a pune iubirea față de părinți „pe plan secundar”, cel puțin în comparație cu iubirea față de Isus. Deși prioritizarea iubirii pentru Isus nu anulează porunca a patra și nici nu poate fi interpretată câtuși de puțin ca o banalizare a iubirii pentru părinți, este evident că Isus nu se mulțumește cu o iubire „împărtășită”.
Cea de-a doua („cine iubește pe fiul sau pe fiica sa mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine”) este complementară celei dintâi: dragostea pentru copii este, de asemenea, instinctivă și, probabil, chiar mai cuprinzătoare decât dragostea pentru părinți, întrucât părinții își investesc, în mod normal, o mare parte a energiilor în bunăstarea copiilor, mai degrabă decât în propria lor bunăstare. Imaginea iubirii de mamă este folosită, de exemplu, în mod retoric, tocmai pentru a indica iubirea lui Dumnezeu și în Biblia însăși (cf. Is 49,14-15).
Cea de-a treia („cine nu-și ia crucea și nu mă urmează pe mine nu este vrednic de mine”) va fi reluată mai târziu, imediat după mărturisirea lui Petru și primul anunț al patimilor. Aceasta este probabil cea mai greu de îndeplinit dintre cele trei condiții, pentru că a lua crucea înseamnă a accepta logica unei iubiri pentru Dumnezeu, a unei ascultări față de Dumnezeu, atât de mari încât să accepte chiar și pericolul de a suferi pentru sine, în loc să caute propriile scopuri, propria cale spre fericire, și aceasta este pusă ca o condiție pentru a fi vrednic de Cristos. Toate aceste condiții merg de fapt până la temeliile omului: legătura cu părinții, cu copiii și căutarea propriilor scopuri și a fericirii pe pământ sunt dimensiuni umane greu de pus pe plan secundar, ba chiar nu de puține ori ele constituie aproape un scop absolut în viață. V. 39, în construcția sa paralelă (cu singura adăugare a lui „de dragul meu” pentru a rupe paralelismul), continuă pe linia celei de-a treia afirmații: traducerea, prin redarea verbului eurṓn ca „păstrat pentru sine”, în loc de „găsit”, face explicit modul în care atitudinea autoreferențială nu este calea mântuirii, ci calea este cea a iubirii necondiționate față de Dumnezeu, așa cum am spus mai sus.
Primire și misiune. A doua parte a cărții noastre, începând cu v. 40, reia tema primirii ucenicilor de către comunitățile în care aceștia merg, tratată deja în vv. 11-15 ale capitolului. V. 40 extinde tema adeziunii la Maestru și la misiunea sa, care a găsit un spațiu amplu în acest capitol: aici se spune că discipolii, care nu acționează din proprie inițiativă, ci așa cum au fost trimiși de Isus (v. 5), sunt, de fapt, ambasadorii săi, așa cum el este ambasador al Tatălui care l-a trimis. A-i primi pe discipoli înseamnă a-l primi pe Isus și, prin urmare, pe Dumnezeu însuși. Tema întâmpinării a fost (și este încă) foarte importantă în viața primelor comunități creștine (Mt 25, 35; Evr 13, 2), mai ales în legătură cu discipolii rătăcitori. Primirea ucenicului aduce cu sine răsplata promisă ucenicului însuși, pentru că primirea devine, de fapt, o colaborare cu misiunea sa.
NATURA ÎN TIMPUL VERII.
EPAVA ȘI CREDINCIOSUL CONSTRUCTIV
de Alberto Carrara
Vara nu înseamnă doar soare și căldură. Este mult mai mult. Iar soarele, căldura și mult mai multul confirmă faptul că sintonizarea noastră cu lumea este pusă sub semnul întrebării, ca în cazul crizelor alimentare. Nu este doar de această parte a relației, noi devenind distonici față de lume, ci și de cealaltă parte, lumea devenind distonică față de noi.
Soare, căldură, secetă, furtuni. Sosesc căldura și seceta, cele obișnuite, inevitabile în fiecare vară, și cele de temut pentru marile bulversări climatice în curs. Și noi continuăm să vorbim despre asta. Așa că la prea cald și prea uscat se adaugă prea multă anxietate, care vine din faptul că vorbim prea mult despre asta. Sentimentul general este cel al unei naturi ostile, în care nu ești binevenit și de care trebuie să te aperi.
Trebuie să se stea acolo unde nu se poate sta. Imaginea visătoare a unei naturi primăvăratice, blânde, primitoare, aproape o prelungire naturală a corpului, este înlocuită de cea a unei naturi încruntate, neprietenoase, ostile. Paradisul pământesc este pur și simplu pierdut. Apoi, este o ciocnire dură cu natura, un fel de război care amintește de războaiele pe care oamenii le poartă între ei. Este un topos al literaturii să vadă violența omului sau asupra omului reflectată în natură și viceversa. Sau bolile devin ciocniri sociale sau, din nou, invers.
Nu există limite liniștitoare și violența se revarsă. Este – de asemenea – violența care este pusă în scenă cu furtunile violente care sunt evenimente tipice verii. Frica în fața fenomenelor violente care ne atacă se amestecă cu plăcerea subtilă, indefinibilă, pe care o simțim atunci când suntem capabili să ne apărăm și să ne protejăm. El se bucură nu pentru că cineva se scufundă, ci pentru că el nu se scufundă. Pe baza acestei imagini, un autor modern, Hans Blumenberg, a scris Naufragiu cu spectator. Paradigma unei metafore a existenței. Nu pot cita decât titlurile capitolelor, care sunt semnificative și stimulante: „Navigarea ca o încălcare a limitelor”, „Ce rămâne pentru naufragiat”, „Estetica și moralitatea spectatorului”, „Arta supraviețuirii”, „Spectatorul își pierde poziția”, „Confecționarea unei nave din resturile naufragiului”. Când văd râuri umflate, case inundate, mașini inundate și aud la televizor știri despre oameni dispăruți, intru, chiar fără să vreau, în psihologia spectatorului naufragiului. Și, de asemenea, în riscuri. Îmi pot pierde poziția, cel puțin pentru că îi văd pe alții pierzându-și-o. Și trebuie să mă preocup.
Spectatorul are și el o morală proprie. Credinciosul este (sau ar trebui să fie) un Robinson Crusoe constructiv, care nu se mulțumește să privească naufragiul altora, nici măcar să ia în posesie bucata de pământ pe care a naufragiat. Dimpotrivă, el își amintește că și alții, ca și el, au naufragiat și că pământul aparține tuturor. Marea se ridică, iar apa dulce a râurilor devine sărată. Aceasta este una dintre multele relatări care apar în perioadele de secetă și de nivel scăzut al apelor râurilor. În unele ocazii, s-a raportat că, în Po, apa sărată din mare a urcat treizeci de kilometri. Marea care urcă în râu și apa dulce care devine sărată sunt imagini tulburătoare, un fel de creație în sens invers. Creația povestită în Geneză este, după cum știm, o trecere progresivă de la haosul inițial la kosmosul final, o mare punere în ordine prin gesturi succesive prin care Creatorul împarte și distinge: lumina de întuneric, apele “de sus”, firmamentul, de apele „de jos”, mările de uscat… Chiar și animalele sunt create în mod ordonat, „după specia lor” (Gen 1,21ss). Vestea intrării mării în Po este, tocmai, o cale inversă, un amestec, o regresie de la kosmos la haos, o creație în sens invers. Po-ul nu-și mai varsă apa în mare, ci marea este cea care își varsă apa în Po. (va urma)
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 547/mai-iunie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
Imagine: Cosimo Rosselli, Predica de pe munte, Capela Sixtină
Hits: 134