„Isus, temelia Bisericii” – meditație pentru Duminica a V-a din Timpul Pascal

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal 2023.

Recunoașterea de către ucenici a lui Cristos ca fiind calea, adevărul și viața, construiește biserica. Misterul morții și învierii lui Isus este prezentat în această duminică prin evidențierea realității umanității sale depline, din care putem extrage trăsăturile chipului Tatălui (evanghelia) și toate căile de a rămâne în contact cu el. Credința credinciosului în umanitatea reală a lui Isus implică faptul că modul său de a fi om, alegerile sale de viață și stilul său sunt acceptate ca modalități de cunoaștere a lui Dumnezeu. Într-adevăr, învierea nu face decât să confirme că Isus este piatra de temelie care permite clădirii bisericii să crească și să rămână solidă (prima lectură). Alegerea umană a lui Isus, prezentată în Cina cea de Taină, ne amintește că adevărata jertfă plăcută lui Dumnezeu este jertfa de sine trăită în spirit de încredere în Dumnezeu și în aproapele. Aceasta este preoția sfântă de care sunt capabili toți credincioșii (a doua lectură).

CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA

de Roberto Laurita

Sentimentul – care generează apoi tulburarea și chiar teama – este acela de a-l pierde, de a nu mai putea conta pe el, de a se afla în cea mai completă nedumerire și dezorientare. Cum să ieși din asta? Dacă Mesia se îndreaptă spre patima și moartea sa, ce se va întâmpla cu discipolii săi? Dacă Cel Înviat trăiește în felul lui Dumnezeu și nu ne mai oferă o prezență fizică, cum poate interveni în viețile noastre care se agață atât de teribil de pământ? Dar lucrurile nu sunt așa cum par.  Cel Răstignit este viu, devine un punct de trecere crucial pentru mântuirea noastră. Numai prin El, care strălucește acum dincolo de o rază de contact fizic, putem găsi libertatea și plinătatea pe care le dorim, după care tânjim.

El este, de fapt, calea. Mergând pe urmele lui, trecem prin trăiri dureroase și teribile, dar este singurul drum care duce la o existență complet transfigurată de slava lui Dumnezeu. Nu există nicio scurtătură spre ziua învierii fără a trece prin Calvar. Nu există nicio posibilitate de a fi scutit de muncă și de sacrificiu, nici de a găsi un drum ușor spre fericire. Isus este calea. El nu doar arată calea, ci o parcurge primul.

El nu este doar cel care ne precede, ci ne face să trecem „prin” el. Pelerini în această lume, fără o locuință stabilă, datorită lui putem ajunge la linia de sosire, la casa Tatălui.

Isus este adevărul. El este cel care ne descoperă adevăratul chip al lui Dumnezeu și înlătură atâtea reprezentări înșelătoare, opera omului, a imaginației sale, a proiecțiilor și nevoilor sale. Datorită lui, atâtea măști pe care oamenii le-au atașat la fața lui Dumnezeu cad și putem în sfârșit să contemplăm frumusețea și iubirea sa. Prin el suntem eliberați de idoli, a căror insubstanțialitate și ineficiență o recunoaștem, și îl întâlnim pe cel care este singurul care ne poate împlini dorințele cele mai profunde. De la această manifestare, se schimbă și viziunea noastră despre noi înșine, despre lume, despre istorie. Dacă Dumnezeu este Tatăl și noi suntem copiii săi, apar demnitatea și destinul nostru profund. În același timp, ceilalți capătă aspectul nu de adversari sau concurenți, ci de frați și surori. Această istorie a noastră nu mai este abandonată la voia întâmplării, pentru că Dumnezeu este cel care o conduce, care o îndrumă spre împlinire.

Isus este viața. Nu o viață oarecare, condusă într-un fel sau altul, pe traseele previzibile ale unei mediocrități considerate ineluctabile. Ceea ce ni se oferă este mult dincolo de orice imaginație. Este însăși viața lui Dumnezeu care străbate experiența noastră umană: lumina și forța sa care transformă felul în care facem față evenimentelor dificile, înfruntăm obstacolele, rănile și lacerațiile. Locuiți de această plinătate, discipolii se lasă conduși de o încredere și o speranță necunoscute.

Ei ajung la o pace care vine din certitudinea de a fi în mâinile lui Dumnezeu, indiferent de situație. Această viață curge spre veșnicie. Ea traversează dimensiunile timpului și ale spațiului pentru a căpăta conotațiile unei noi existențe, complet scufundată în iubirea lui Dumnezeu.

Cale, adevăr și viață: o trecere indispensabilă pentru a intra în noutatea cutremurătoare a unei noi existențe, care nu este rodul voinței sau al inteligenței umane, ci darul pur, harul pur, oferta generoasă a bunătății sale.

COMENTARIU LA LECTURI

Comunitatea ucenicilor, edificiul spiritual și trupul lui Cristos, este manifestarea vizibilă a prezenței lui Dumnezeu în mijlocul umanității. O prezență spirituală care, departe de a fi abstractă și intangibilă, este, în schimb, foarte concretă în slujirea celor fragili. Un pic ca frunzele: mereu îndreptate spre cer, de la care primesc lumina pentru a trăi, și capabile doar împreună să facă puțină umbră pentru cei care caută răcoare.

Biserica primară începe să capete o structură care să recunoască, prin apostoli, noile carisme pe care le dă Duhul Sfânt: unii sunt chemați la rugăciune și la slujirea Cuvântului, alții la slujirea lui Cristos în sărăcie (prima lectură).

Înțelepciunea și fidelitatea lui Dumnezeu dau naștere unui cântec de laudă: poporul care crede în iubirea Domnului îl va vedea la lucru în momentele cele mai critice (psalmul responsorial).

Din nou revine imaginea pietrei aruncate, care acum este piatra de temelie: Domnul Isus, răstignit și înviat, este temelia Bisericii; el este piatra de temelie pentru toți ceilalți copii ai lui Dumnezeu, pietrele vii ale unei noi clădiri spirituale (a doua lectură).

Să ne întoarcem pentru o clipă la Cina cea de Taină, la lungul dialog dintre Isus și ucenici. Isus se duce să pregătească un loc pentru discipoli, un loc la care nu se poate ajunge decât prin Isus însuși, calea, adevărul și viața; Isus este cel care revelează chipul Tatălui, căci toată existența sa a rămas în el și a făcut lucrările sale (evanghelia).

PRIMA LECTURĂ

Această scurtă relatare reflectă în parte tensiunile din comunitate între creștinii de culturi diferite. Tonul de armonie și de unanimitate care domnea în rezumatele anterioare ale cărții Faptele Apostolilor este acum rupt de conflictul dintre creștinii de origine iudaică și neamuri (eleniști). Divergențele merg dincolo de chestiuni administrative, sunt adevărate dezacorduri cu privire la modul de înțelegere a noii credințe și a noii vieți. Pe de altă parte, ne aflăm în fața unei relatări credibile a modului în care s-a desfășurat prima misiune. Acești șapte bărbați plini de Duhul Sfânt vor fi cei care vor duce Vestea cea Bună celor care nu sunt evrei, deschizând Evanghelia către alte culturi. Mântuirea lui Dumnezeu are o matrice evreiască indispensabilă: ea se naște în poporul lui Israel și citește Sfintele Scripturi ale acestuia ca fiind ale sale. Dar ea nu se limitează la evreii de rasă; Evanghelia nu permite cusururi înguste; tensiunea despre care ne vorbește Faptele Apostolilor este un exemplu fidel despre cum noi moduri de a citi Scripturile și de a trăi în fidelitate față de Cel Înviat, dincolo de matrice și de cultura ebraică, presupun noi pași. Ștefan, unul dintre cei șapte, va fi unul dintre personajele cele mai relevante în acest prim moment, iar Biserica a văzut în acest text instituirea diaconilor. Biserica are un simț al slujirii care este inerent trăirii Evangheliei și misiunii printre cei mai săraci.

A DOUA LECTURĂ

Teologia petrină îi vede pe creștini nu ca simpli asociați ai unei noi religii sau ca membri ai unei grupări de cult, ca multe altele care existau atunci, ci ca „pietre vii” ale unei noi construcții. Creștinii sunt o parte activă a Bisericii, care este „Templul Duhului”. Isus Cristos este o piatră de încercare pentru toți; pentru cei care îl acceptă și pentru cei care îl resping. Credincioșii, membri ai acestei noi comunități de pietre vii, primesc o serie de titluri inedite, nemai întâlnite până acum: „preoție regală”, „națiune sfântă”, „popor dobândit de Dumnezeu”. Pe scurt, Petru proclamă noua demnitate a copiilor lui Dumnezeu obținută de Isus Cristos, prin moartea și învierea sa, și zidită de Duhul Sfânt.

EVANGHELIA

Evanghelia lui Ioan îl prezintă pe Isus în spatele titlului „Eu sunt”, care amintește de prezența lui Dumnezeu pe muntele Horeb când i se manifestă lui Moise. Isus dezvăluie cine este de-a lungul evangheliei printr-o serie de „Eu sunt”: „Eu sunt pâinea vieții; lumina lumii; ușa oilor; bunul păstor; învierea și viața; adevărata viță”, și așa mai departe. În Evanghelia de astăzi, prezentarea este triplă: „Eu sunt calea, adevărul și viața”. Calea indică drumul pe care trebuie să mergi cu direcție, pentru a nu te rătăci; adevărul este opusul minciunii; viața este antagonistul eșecului și al morții. Dar Isus nu vorbește de imagini simbolice fără să se mai lungească, nici nu se referă la el însuși, ci se referă la Dumnezeu: „nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine”. El îl dezvăluie pe Tatăl; aceasta este misiunea sa. Filip îl reprezintă pe discipolul care nu prea înțelege; Isus îi răspunde făcând apel la „cunoaștere”: cine îl vede pe Isus îl vede pe Tatăl. Poate părea un joc de cuvinte, dar de fapt este vorba de întrebarea care se repetă în mod repetat: care este relația lui Isus cu Dumnezeu? Pentru Ioan, Isus îl revelează pe Tatăl, de la care vine și la care se întoarce. Lucrările lui Isus sunt lucrările lui Dumnezeu.

REFLECȚIE PENTRU TIMPUL PASCAL

SĂ NE REUMANIZĂM PENTRU A REUMANIZA VIAȚA:

CRIZĂ ANTROPOLOGICĂ?

de Francisco José Pérez

„Dumnezeu, Mântuitorul nostru, vrea ca toți oamenii să fie mântuiți și să ajungă la cunoașterea adevărului” (1Tim2, 3-4). Aceasta a fost misiunea lui Isus: „Eu am venit ca să aibă viață și să o aibă din belșug” (In10, 10). „Biserica nu-l poate abandona pe om, iar acest om este primul drum pe care Biserica trebuie să-l urmeze în îndeplinirea misiunii sale…, drum trasat de Cristos însuși” (Sf. Ioan Paul al II-lea, Centesimus annus, 53).

Pentru a urma acest drum și pentru a fi martori și semne ale Evangheliei pentru bărbații și femeile de astăzi, primul pas este să le cunoaștem situația. Această reflecție își propune să sublinieze necesitatea de a ne reconstrui ca ființe umane pentru a putea face față multitudinii de crize care ne amenință și pentru a putea construi o lume mai bună.

Termenul de „policriză” este folosit pentru a exprima faptul că nu este vorba doar de criza economică din anii 1970, care nu a fost încă rezolvată, ci că aceasta încorporează noi adjective care exprimă gravitatea și complexitatea ei: financiară, de sănătate, ecologică, energetică… dar și politică, culturală, etică, spirituală, religioasă… Recent, a avut loc o criză de război în inima Europei care – așa cum a făcut deja COVID – ne reamintește fragilitatea și vulnerabilitatea noastră și reînvie teama de amenințarea nucleară.

Vorbim, de asemenea, de „colaps civilizațional”, pentru a exprima modul în care civilizația noastră provoacă probleme din ce în ce mai grave, pe care nu este capabilă să le rezolve, conducându-ne la o degradare progresivă; sau de „futurofobie”, care indică teama de viitor și lipsa de referințe alternative sau utopice pentru o lume mai bună, deoarece nu mai credem că redresarea economică este soluția; în schimb, promisiunile de fericire oferite de publicitatea consumeristă sunt din ce în ce mai numeroase. Știam acest lucru cu mult timp în urmă, dar am decis să ne uităm în altă parte; poate pentru că eram încrezători că tehnologia ne va scoate din impas; poate pentru că nu am fost dispuși să ne schimbăm nivelul de consum și modul de viață…

Acum este timpul să realizăm că, printre toate aceste crize, există una centrală, la care trebuie să răspundem pentru a reconstrui situația: cea antropologică, cea a modelului de bărbat și femeie pe care este construită civilizația noastră prăbușită. Trebuie să devenim conștienți de faptul că nu doar lumea noastră este în criză, ci și, în mod esențial, prezența noastră umană, modul în care ne facem prezentă umanitatea în lume, o criză antropologică care nu este la fel ca celelalte, deoarece aceste crize afectează finanțele, economia…, ceva care este în afara ființei noastre. Criza antropologică ne afectează interiorul nostru, centrul ființei și al existenței noastre, și are repercusiuni asupra celorlalte crize, deoarece ea implică un proces de dezumanizare a persoanei din care nu pot scăpa societățile, instituțiile, organizațiile, culturile, mediul…; doar reumanizându-ne pe noi înșine putem depăși crizele și putem construi o lume mai bună.

Vidul existențial

Dezumanizarea face dificilă găsirea esenței noastre vitale și realizarea noastră ca ființe umane și care are legătură cu vidul existențial sau lipsa de sens a existenței, a cărei cauză principală este necunoașterea misiunii noastre în viață, așa cum subliniază V. Frankl, un neurolog și psihiatru care a supraviețuit mai multor lagăre de concentrare: „nu există nimic în lume care să permită unei persoane să depășească dificultățile externe și limitările interne mai mult decât conștientizarea faptului că are o misiune în viață”. Pierderea acestei misiuni duce la o dezamăgire generală față de viață, care se poate încheia cu o depresie. Este suficient să vedem cum angoasa, lipsa stimei de sine, incapacitatea de a-și imagina viitorul într-un mod încurajator, depresia și sinuciderile sunt în creștere, chiar și în rândul celor mai tineri, pentru a percepe dimensiunile acestui gol existențial.

Oboseala de viață

Golul existențial care dă naștere la oboseala de viață și se termină prin frustrare sau dezamăgire este una dintre caracteristicile persoanei de astăzi. Vidul derivat din sărăcia de valori etice, când mentalitatea tehnică și performanța devin valori determinante și slăbesc capacitatea de reflecție și de interiorizare, lăsându-ne fără energia necesară pentru a face față situațiilor dificile, ceea ce ne determină să trăim un sentiment de neputință pentru a rezolva problemele și a schimba situațiile. Astfel, în lipsa unui proiect de viață global, se instalează oboseala existențială sau vitală, iar noi ne pierdem entuziasmul și pofta de viață.

Frustrare, deziluzie

Această oboseală a vieții duce la o criză de credință și de speranță în viitor și provoacă sentimentul că nimic nu este important și, în consecință, respingerea utopiilor, a ideologiilor… pentru a ne lăsa purtați de plăcerea imediată, de căutarea unor experiențe mereu noi. … un mod de viață care, în mod inevitabil, lasă dorințele și nevoile de viață nesatisfăcute, sporind frustrarea și dezamăgirea. Pentru a duce o viață sănătoasă, oamenii au nevoie de căutarea unui sens, de dorința unei vieți cât mai semnificative și mai creative. Dorințe de sens și de creativitate care, dacă sunt reprimate și oprimate, ne conduc la o senzație dureroasă de plictiseală, de plictiseală existențială, care este unul dintre cele mai răspândite fenomene în societatea tehnologică de astăzi și, deși se încearcă atenuarea ei prin creșterea constantă a industriei de petrecere a timpului liber, nu se reușește evitarea ei. Consecințele acestei plictiseli existențiale sunt foarte variate, printre care se numără conformismul; totalitarismul, adică a face ceea ce vor alții; activismul și căutarea permanentă de stimuli; violența…

Frica și singurătatea

Modelul de persoană pe care l-am descris prezintă o altă trăsătură: pierderea încrederii în sine și în ceilalți. Bărbații și femeile de astăzi, deși trăiesc înconjurați de lucruri și de oameni, se simt invadați de un gol teribil, de izolare, de singurătate și de lipsă de comunicare. Trăim într-o epocă în care, în ciuda creșterii spectaculoase a mass-media și a rețelelor de comunicare socială, aceste mijloace virtuale nu reușesc încă să îi facă pe oameni să trăiască în propriul „eu” închis și izolat, într-un mod obișnuit. Celălalt nu mai este fratele, tovarășul, ci rivalul, concurentul, dușmanul. Neajunsurile și amenințările vieții cotidiene îi determină pe oameni să se refugieze tot mai mult în intimitatea lor ca formă de apărare împotriva lumii ostile.

Pe scurt, pierderea sensului vieții (vidul existențial) este principala cauză a dezumanizării și, prin urmare, numai dacă ne recuperăm sensul vieții noastre în fața lipsei de sens care ne domină; dacă ne redescoperim sinele personal, putem ieși din această stare existențială nesănătoasă în care ne-am scufundat și putem recupera energia necesară pentru a construi un viitor pentru întreaga umanitate.

PENTRU REFLECȚIE PERSONALĂ

Având în minte textele citate la început, care ne reamintesc că Dumnezeu vrea ca toți bărbații și femeile să fie mântuiți și să cunoască adevărul; că Isus s-a întrupat pentru ca toți bărbații și femeile să aibă viață din belșug și că, dacă Biserica și creștinii vor să fie fideli misiunii, calea noastră este să cunoaștem situația lor și să-i însoțim…

• Ce părere aveți despre trăsăturile persoanei indicate?
• V-ați identificat cu vreuna dintre aceste trăsături? Care crezi că sunt cele mai importante? Ce alte trăsături ai adăuga?
• Ați văzut aceste trăsături în unele dintre persoanele pe care le cunoașteți în mediul dumneavoastră (în cartier, la locul de muncă, în familie, în parohie…)?
• Considerați că este necesar să ne reumanizăm pentru a putea răspunde la diferitele crize care ne amenință? De ce?

RUGĂCIUNE

Doamne, mărește-ne credința. Aceasta este rugămintea noastră acum: sporește-ne credința. Suntem copleșiți de dificultăți pe acest drum al vieții, de îndoieli și neînțelegeri. Tensiunile și îndoielile noastre vor să ocupe mai mult spațiu în grupurile noastre, dar Tu ne spui: să mergem uniți, fără rivalități; să fim atenți la toate, fără a neglija viața care se naște din Cuvântul tău; să trăim deschiși față de oamenii acestei lumi în schimbare, dificile, dar și pline de posibilități.

Doamne, sporește-ne credința. Fie ca aceasta să fie rugăciunea noastră de astăzi: sporește încrederea și abandonarea noastră în tine. Acesta va fi cel mai mare test al dăruirii noastre față de frații și surorile noastre. Nu există iubire față de Dumnezeu fără iubire față de fratele nostru, și așa vrem să simțim și să trăim. Fie ca credința să ne miște să fim pietre solide, unite unele cu altele, asamblate doar în tine, piatra de temelie. Și fie ca noi, uniți și în comunitate, să trăim măreția de copii ai lui Dumnezeu, ca neam ales și popor al său.

Doamne, mărește-ne credința. Fie ca aceasta să fie mereu rugăciunea noastră. Vrem să credem în Dumnezeu Tatăl și în tine, Isuse. Tu ești calea spre plinătatea în Dumnezeu; tu ești adevărul de care avem nevoie și viața deplină, dăruită și înviată. Fă-ne loc la tine, Doamne, vrem ca destinul tău să fie destinul nostru. Amin.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 546/aprilie-mai 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: El Greco, Mântuitorul, Museo del Prado

Hits: 93