„Noutatea Paștelui” – meditație pentru Duminica a III-a din Timpul Pascal

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal 2023.

Mesajul acestei a treia duminici de Paști poate fi rezumat astfel: să-l primim și să-l recunoaștem pe Isus, răstignit și înviat. Învierea nu este un obiect de văzut sau un nou model de viață de propus, ci este deschiderea ochilor inimii și a minții către un nou mod de a percepe realitatea, de a se vedea pe sine, de a relua istoria, de a putea scruta Scripturile (Evanghelia). Viața Celui Înviat este pecetea pusă de Dumnezeu pe viața lui Isus din Nazaret (prima lectură), cel care a știut să împărtășească totul din el, cu spirit de recunoștință, gratuitate și libertate, conștient că a primit totul de la Tatăl. Viața creștină nu este deci doar participarea la ritul Liturghiei, ci viața împărtășită și oferită continuu, pentru ca Dumnezeu să-și poată împlini promisiunile pentru umanitate.

DE-A LUNGUL DRUMULUI

de Roberto Laurita

Pe drum, în timp ce se aflau pe drum, cei doi ucenici au parte de o experiență care îi marchează. Nu în incinta unui loc intim; nu într-o cameră secretă, făcută special pentru o revelație personală. Nu, este pe drum că totul se petrece, chiar dacă abia la masă li se vor deschide ochii. Ei pleacă pe drum cu inima plină de tristețe, pentru că au suferit o dezamăgire amară. Se îndepărtează de Ierusalim pentru că acolo a fost ucisă speranța lor. Ei au crezut în Isus, în mesajul său, în lumea nouă despre care vorbea. Dar acum Isus se află în mormânt de trei zile: capturat de poliția templului, judecat într-un proces scurt de către Sinedriu, condamnat la moarte de către procurator, a sfârșit pe cruce. Durerea lor a căpătat acum tonurile deziluziei. Nimic nu pare să-i poată smulge din această stare de spirit, nici măcar anunțul adus de femei în zorii acelei zile.

Și tocmai de acolo pornește totul, conducându-i spre Emaus. O altă călătorie, de data aceasta în Scripturi. Confruntarea cu Vechiul Testament izvorăște din întrebarea pe care o poartă în ei înșiși: de ce s-au întâmplat toate acestea? Pe măsură ce parcurg Biblia, ceea ce pentru ei era o certitudine se prăbușește: nu poate veni la Dumnezeu cel care și-a încheiat zilele bătut în cuie pe o cruce; nu poate fi Mesia cel care a fost călcat în picioare, lovit, umilit în acest fel… „Nu era oare necesar ca Cristos să îndure aceste suferințe pentru a intra în slava Sa?” Patimile și moartea lui Isus sunt transformate dintr-un eveniment teribil și neprevăzut într-un punct obligatoriu de trecere spre glorie. Cel care pare a fi fost învins ia trăsăturile învingătorului, ale celui care realizează un proiect de iubire oferindu-și viața.

Aceste cuvinte au puterea de a le încălzi inimile: privind cu alți ochi evenimentele dureroase ale ultimelor zile, ei redescoperă speranța și încrederea în Isus. Astfel, când se oprește și frânge pâinea, ochii lor se deschid în sfârșit: acea pâine este existența sa, frântă pentru viața lumii, pentru ca răul și păcatul să fie înfrânte în mod decisiv și pentru ca tuturor să li se ofere posibilitatea unei vieți noi. Dar nu este exact ceea ce se poate întâmpla cu fiecare dintre noi când participăm la Sf. Liturghie de duminică?

COMENTARIU LA LECTURI

Ca descendent al lui David, Isus este împlinirea promisiunii de viață făcută marelui rege al lui Israel, extinsă la tot poporul său și la toată omenirea, din orice timp și loc (prima lectură). În Domnul vieții, chiar și moartea devine doar un popas. Așa cum noaptea inima îl îndreaptă pe cel credincios spre o mai mare înțelepciune, tot așa moartea îl însoțește spre o viață fără sfârșit (Psalmul responsorial). Nu există bani sau putere pământească care să ne dea viață veșnică: doar prin sângele lui Cristos ni se oferă o nouă existență, o viață deplină care începe deja astăzi (lectura a doua). Cei doi ucenici din Emaus îi reprezintă pe toți credincioșii dezamăgiți. Atunci când deziluzia ne lovește credința, ne putem opri, putem rătăci fără țintă sau ne putem lăsa însoțiți, pentru a descoperi că acea deziluzie a purificat imaginea lui Dumnezeu în inima și în mintea noastră(Evanghelia).

PRIMA LECTURĂ

Astăzi citim prima parte a discursului lui Petru adresat evreilor din Ierusalim. Pescarul din Galileea anunță mântuirea pe care o aduce Isus, acolo unde a avut loc condamnarea la moarte și învierea sa. Nu o face cu propriile forțe, ci împins de Duhul Sfânt care este adevăratul motor și arhitect al misiunii Bisericii. Petru argumentează cu Scriptura că se împlinește ceea ce a fost anunțat de profeți și de marile figuri biblice, cum ar fi David. Dinamica „promisiune-împlinire” este necesară nu numai pentru a înțelege predica primilor apostoli, ci și pentru a înțelege Scripturile de astăzi. Mai mult, Luca afirmă că ceea ce i s-a întâmplat lui Isus nu a fost întâmplător sau izolat, ci a făcut parte din „planul prevăzut și trasat de Dumnezeu”.

Deși dificil de înțeles pentru fundamentalismul nostru care plasează libertatea la vârful persoanei și respinge orice lucru impus din exterior, este necesar să contemplăm că planul lui Dumnezeu este unul de mântuire. Moartea lui Cristos nu este răzbunarea unui Dumnezeu crud, ci excesul de iubire al unui Dumnezeu care ni-l dă pe propriul său Fiu pentru ca noi să devenim, prin Înviere, fii prin Fiul său. Învierea lui Isus dă sensul ultim al vieții sale, al misiunii sale și reprezintă punctul culminant al planului de iubire al lui Dumnezeu.

A DOUA LECTURĂ

Folosind genul exortației, apostolul ne cere „să ne luăm viața în serios”. Printr-o puternică contrapunere, el îl obligă pe destinatar să facă o alegere între bunurile pe care lumea le consideră „nobile” (aurul și argintul), dar pe care creștinul le consideră „prețioase”, și ceea ce este cu adevărat valoros: Mielul fără pată care se dă pe sine pentru noi. Mântuirea nu poate fi cumpărată cu bunuri materiale; nu este vorba de a oferi sume mari sau de a satisface un preț cu bogății care ne sunt exterioare și care nu pot cumpăra ceea ce contează cu adevărat. Mântuirea ne-a fost dăruită în persoana lui Cristos, adevăratul Miel pascal care aduce la îndeplinire jertfele care erau oferite în mod continuu și ineficient în Templul din Ierusalim. Credința creștină nu poate deci repeta jertfe goale și ineficiente; credința creștină este adeziunea personală, existențială a omului liber și credincios la persoana lui Cristos, mort și înviat, mijlocitor și artizan al mântuirii lui Dumnezeu. O credință care susține și garantează speranța noastră.

EVANGHELIA

În ultimul capitol al evangheliei sale, Luca pare să reia firul principal al narațiunii sale cu dorința clară de a transmite comunității sale și celor viitoare trăsăturile esențiale ale vieții creștine. Punctul de plecare este experiența ucenicilor cu Isus înviat. Întrebarea, care stă la baza întregii narațiuni din acest ultim și lung capitol, ar putea fi: cum să trăim și să experimentăm în viața de zi cu zi întâlnirea cu Cel Înviat din morți, Isus din Nazaret? Textul lui Luca este o cateheză perfectă a „întâlnirii cu Cel Înviat”, temelia oricărei experiențe personale de credință, și astăzi. Ochii ucenicilor nu-l recunosc pentru că, deși „trăiseră” cu el, nu-l „întâlniseră” încă pe Înviat, pe Isus cel viu. Ei spun despre el „că era un profet” (mărturisire insuficientă) și că „au crezut că va aduce mântuirea” (semn al frustrării lor). Pentru a-l „recunoaște” pe Isus nu este suficient să „știm lucruri” despre el, nici să „știm să le explicăm”; este necesar să-l lăsăm pe el însuși să vină alături de noi, să-l lăsăm să vorbească, să-l lăsăm să ne explice Scripturile și să-l lăsăm să frângă pâinea euharistică. Isus cel viu este cel care ia inițiativa și care „ne însoțește pe drum”. Noi suntem călătorii care, dacă ne lăsăm conduși de el, vom trece de la dezamăgirea produsă de așteptările neîmplinite la speranța născută din credința în Cristos viu.

REFLECȚIE PENTRU TIMPUL PASCAL

MÂNTUIREA SUFLETULUI: CUM RĂMÂNE CU TRUPUL?

O PRIVIRE ASUPRA ANTROPOLOGIEI BIBLICE

de Sebastiano Pinto 

1. Sufletul este superior trupului în Cartea Înțelepciunii

„Sufletele celor drepți sunt în mâinile lui Dumnezeu. Nici un chin nu se va atinge de ele. Deși în ochii oamenilor suferă chinuri, speranța lor rămâne plină de nemurire” (Înț 3,1.4). Cartea Înțelepciunii (circa 30 î.Hr.) mărturisește nemurirea (athanasía) speranței sufletelor și subzistența – dincolo de moartea fizică – a unei dimensiuni a vieții umane, cea “psihică”. Nu este menționată soarta trupurilor, postulând, fără alte precizări, incoruptibilitatea (aphtharsía) omului pios și evlavios, adică prietenia sa cu Dumnezeu, în timp ce cei răi sunt numărați printre cei care sunt de partea morții (Înț 2,24). În concordanță cu viziunea dihotomică asupra omului (trup și suflet), trupul (atât al celui drept, cât și al celui neevlavios) este destinat corupției: „Eram un băiat bine dispus și aveam un suflet bun, sau mai bine zis, fiind bun, am venit într-un trup fără cusur” (Înț 8, 19-20). În exegeză există o anumită dificultate în a stabili dacă autorul Înțelepciunii se referă la doctrina filosofică a preexistenței sufletelor sau dacă, dimpotrivă, nu o presupune. În trecut, cercetătorii s-au împărțit în două tabere, tendința predominantă fiind aceea de a fi de acord cu influența directă a doctrinelor antropologice-platonice. Într-adevăr, în aceste versete transpare amprenta filosofică inspirată de platonism, potrivit căreia sufletul și trupul au origini, destin și importanță diferite, derivând astfel din doctrina cuprinsă în Fedru al lui Platon. Conform convingerii repartizării sufletelor în funcție de puritate, Solomon recunoaște că sufletul său bun a intrat într-un trup „fără cusur” și, conform dictonului lui Platon, este deci de rangul al doilea pentru că este implantat într-un rege.

2. Sufletul în opoziție cu trupul?

Pentru că un trup coruptibil împovărează sufletul și tendința de lut împovărează mintea cu multe griji. „Abia ne imaginăm lucrurile pământului, descoperim cu greu cele ce sunt la îndemână, dar cine a cercetat lucrurile cerului?” (Înț 9, 15-16).

Aceste versete mai degrabă pesimiste reprezintă singurul context din Vechiul Testament în care este documentată viziunea psiho-atomică a omului, cu o clară devalorizare a trupului redus la un balast care apasă asupra sufletului. Dacă omul biblic este constituit de o unitate psiho-somatică (“este un suflet” nu “are un suflet”, “este un trup” nu “are un trup”, “este un spirit” nu “are un spirit”), în acest pasaj există o accentuare care amintește de o dualitate explicită între cele două principii, cel carnal și cel spiritual. Remarcăm absența atât a doctrinei reîncarnării (metempsihoza), cât și a celei a nemuririi sufletelor. În lucrare sunt prezente suflete muritoare (cele ale celor neevlavioși) care sunt împrăștiate ca paiele în vânt. Pe lângă aceasta, tendința cercetătorilor cărții Înțelepciunii din ultimele decenii a fost de a nuanța ideea unui dualism clar și net, așa cum ar putea fi dedus din platonism (sau neoplatonism), din motive legate de contextul în care opera prinde viață. Întrucât autorul ei este un fiu al iudaismului diasporei din Alexandria, teologia sa nu este o simplă traducere a filosofiilor cunoscute, ci se prezintă ca o intermediere între concepția antropologică biblico-evreiască și cea a lumii grecești. Motivația care susține acest lucru derivă din limbajul despre viață, nemurire, suflet și trup, care are profunde rădăcini iudaice, chiar dacă este exprimat prin categorii grecești. Fără îndoială, utilizarea terminologiei grecești, bine cunoscută de popoarele contemporane, duce la circumscrierea antropologiei din Înț 9 departe de viziunea holistică și foarte aproape de cea dihotomică, precum și de însuși sensul raționamentului care exaltă limitele cognitive ale omului.

Punând cap la cap firele discuției, trebuie să constatăm, așadar, că oricât de mult s-ar estompa contururile antropologiei lui Platon, certitudinea neîncrederii în capacitățile umane de a atinge lucrurile cerești rămâne evidentă în gândirea autorului Cărții Înțelepciunii.

3. Polaritate, mai degrabă decât opoziție

Pentru a înțelege amploarea relației trup-suflet, trebuie să ne întoarcem la Noul Testament și să cercetăm evoluția antropologică pe care o propune Paul. El prezintă o polaritate mai articulată, deoarece este centrată pe cele trei dimensiuni ale ființei umane, și anume spiritul, sufletul și trupul:„Dumnezeul păcii să vă sfințească în întregime și toată persoana voastră, spirit, suflet și trup, să fie păstrată fără vină pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos” (1Tes 5,23).

În concordanță cu terminologia din Vechiul Testament (ruaḥ-spirit, nefeš-suflet și baśar-corp), Paul îl prezintă pe credincios implicat activ într-o călătorie mântuitoare care îi afectează întreaga capacitate relațională. Spiritul (pnéuma), adică dimensiunea sa strict supranaturală care îl leagă direct de Dumnezeu, trupul (sṓma), adică materialitatea-vulnerabilitate, și sufletul (psychḗ), adică capacitatea intelectual-volitivă (dar și ființa umană în vitalitatea sa), sunt cei trei poli prin care se comunică credincioșilor mântuirea lui Cristos. Spiritul, sufletul și trupul sunt, așadar, cele trei canale ale harului și cele trei dimensiuni în care se manifestă puterea reînnoitoare a învierii în „aici și acum”.

4. Învierea, nu nemurirea sufletului

Centrul mesajului Noului Testament – kḗrygma – este dat de această afirmație teologică: „Cristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor […] a fost îngropat […] a înviat a treia zi, potrivit Scripturilor, și […] s-a arătat lui Chefa și apoi celor doisprezece” (1Cor 15, 3-5).

Vechiul Testament nu cunoaște acest adevăr, care este dezvăluit pe deplin în Noul Testament, deși în trei pasaje care pot fi urmărite până în secolul al II-lea î.Cr. este atestată credința explicită în înviere sau într-o anumită idee de înviere care nu este mai bine precizată (Dan 12,2-3; 2 Mac 7,23; 12,43). Se omite, de fapt, descrierea momentului și a modului de realizare a acesteia. Textele ar fi mai detaliate, dar aici ne limităm să constatăm că, mai degrabă decât doctrina învierii, pasajele o conțin pe cea a „învierii”. Aceasta constă în reintegrarea fizică, în reanimarea cadavrului, în recuperarea integrității psiho-fizice, așa cum se regăsește și în Noul Testament pentru învierea lui Lazăr (el își recapătă trupul și relațiile). Credința în înviere este, în acest stadiu, incompletă, imatură și puternic centrată pe corpul biologic. Învierea lui Cristos, în schimb, resemnifică și aruncă o perspectivă inedită asupra așteptărilor omului biblic privind viața de după moarte, dând un nou sens la ceea ce credința iudaică dezvoltase deja de-a lungul secolelor. Paul concentrează atenția destinatarilor scrisorii sale asupra comuniunii dintre Cristos și creștini. Din învierea lui Cristos derivă cea a creștinilor: Dacă s-a anunțat că Cristos a înviat din morți, cum pot unii dintre voi să spună că nu există înviere a morților? Dacă nu există înviere a morților, nici Cristos nu a înviat! Dar dacă Cristos nu a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este și credința noastră (1 Cor 15, 12-14). Kḗrygma nu include, așadar, faptul nemuririi sufletului, care, în mod evident, nu reprezintă inima credinței. Învierea depășește cu mult simpla subzistență a sufletului după moarte, pentru că ea implică întregul om (duh, suflet și trup) într-un proces de recreare.

5. Împodobirea sufletului

Odată cu botezul, creștinul este inserat în noua dimensiune inaugurată de Cristos, dar care nu s-a realizat încă pe deplin. Trupul său „spiritual” nu trebuie înțeles în sensul unui termen „duhovnicesc” (trupul este supus și subjugat de spiritul care încearcă să tragă frâiele senzualității sale), nici în sensul unui termen „duhovnicesc” (trupul de lumină care alunecă pe pământ). Așteptarea învierii finale aruncă o nouă lumină asupra relației care trebuie avută, în general, cu propriul trup și, în special, aruncă o nouă lumină asupra podoabei exterioare: „Podoaba voastră să nu fie exterioară – păr împletit, lănțișoare de aur, ostentație a hainelor -, ci mai degrabă, în adâncul inimii voastre, un suflet incoruptibil, plin de blândețe și de smerenie: aceasta este de preț înaintea lui Dumnezeu” (1Petru 3,3-4).

Trupul spiritual este “carnea” care a murit față de păcat și a înviat deja prin botez, în măsura în care este implicată în procesul de transfigurare în care omul vechi a făcut loc omului nou (Rom 6; Ef 4; Col 3). Cu alte cuvinte: trupul spiritual este un trup care trăiește după legea Duhului Sfânt și, prin urmare, deja pe acest pământ își transformă creaturalitatea și carnalitatea, lăsându-se definitivat și orientat spre plinătatea vieții veșnice. Sufletul incoruptibil la care se referă prima Scrisoare a lui Petru trebuie înțeles, așadar, ca bunătate a minții, plinătate a virtuților și comportament ireproșabil.

(va urma)

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 546/aprilie-mai 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Matthias Stom, Cina din Emaus, Museo Nacional Thyssen-Bornemisza, Madrid

Hits: 131