Chitila (IF): Misionarele Carității, de 25 de ani în România

Târziu, în seara zilei de 2 mai 1990, soseau, de la Roma pe aeroportul din București, Maica Tereza și câteva surori. În septembrie 1989, călugărița în vârstă de 79 de ani suferise o operație pe cord, urmată de o perioadă îndelungată de convalescență, ulterior, mons. Pennacchini, purtătorul de cuvânt de atunci al Sfântului Scaun, anunțând că, datorită problemelor de sănătate, Maica Tereza nu va mai putea părăsi Calcutta pentru a vizita cele circa 3.000 de Misionare ale Carității din comunitățile răspândite în 87 de țări din întreaga lume. Iar după ce în aprilie 1990, Vaticanul a informat că Papa Ioan Paul al II-lea a acceptat cererea Maicii Tereza de a demisiona, din motive de sănătate, de la conducerea congregației pe care o întemeiase, presa din întreaga lume a început să titreze: „Tereza de Calcutta și-a dat demisia. Nu mai poate”, „Tereza de Calcutta a spus adio misiunii sale”, „Maica Tereza renunță la caritate”. „Deci, acum sunteți la pensie, nu?”, a întrebat-o o jurnalistă italiancă. „Nu, nu sunt la pensie. Săracii nu ies la pensie – a răspuns Maica. Mi-am dat demisia ca superioară generală. Mă simt în putere. Acum am venit în Europa pentru trei lucruri: să deschid o casă în România, să merg în Albania, iar apoi în Cehoslovacia”.

Iat-o, așadar, spre surprinderea multora, la București, într-o „vizită de lucru” de o săptămână, care a trecut, însă, ca o vijelie, după cum avea să spună mai apoi Monica Broșteanu, cea care i-a fost interpret Maicii Tereza în acele zile. Maica venise în România cu planuri precise. Știa deja că în județul Dâmbovița, la Țuicani-Moreni, era un cămin de copii cu handicapuri severe. După ce a înnoptat în palatul episcopal, dar – la cererea ei – a dormit pe jos, pe saltele, a doua zi a plecat la Țuicani, unde a ales copiii cu handicapul cel mai grav și i-a adus la București. Pe drum – își amintesc și azi cei care au însoțit-o atunci – s-a rugat Rozariul. În continuu. Așa se explică de ce „intra oriunde și obținea ce vroia”, după cum povesteşte Pr. Martin Cabalaş –  în acea vreme paroh la Chitila, unde Misionarele Carităţii au înfiinţat prima comunitate. O parte din copiii aduşi de la Moreni au fost daţi în adopţie; câţiva, astăzi adulţi, sunt în continuare în grija surorilor: Romeo, Lucian, Marian…

După câteva luni, dar şi în anii care au urmat, Maica Tereza – realeasă superioară generală – a revenit în România, deschizând alte comunităţi, în care copii, condamnaţi altfel la exterminare, au primit adăpost, hrană, îngrijire, demnitate, dar mai ales iubire. Au trecut 25 de ani de la acel mai 1990. Un timp potrivit pentru un bilanţ, am spune noi, privind la cele cinci comunităţi din ţara noastră (două în Bucureşti, una în Chitila – Ilfov, una la Bacău şi una la Sf. Gheorghe – Covasna) sau la cei circa 120 de copiii salvaţi din orfelinate şi daţi în adopţie. Însă pentru Misionarele Carităţii, socotelile sunt după măsura Evangheliei: „am fost flămând”, „am fost însetat”, „am fost străin”, „am fost gol”, „am fost bolnav”…

„Le mulţumim copiilor şi tuturor celor de care avem grijă: ei ne-au învăţat că Isus este prezent între noi astăzi, şi prin ei noi l-am întâlnit pe El”, spune Sr. Maria Magdalena, superioara comunităţii din Chitila (Ilfov). Da. după 25 de activitate în România, bilanţul Misionarelor Carităţii e un „mulţumesc”, pe care sâmbătă, 7 iunie 2015, au dorit să-l adreseze în primul rând lui Dumnezeu, la Sfânta Liturghie, precum şi tuturor acelora care de-a lungul anilor le-au fost într-un fel sau altul alături în misiunea de slujire a celor mai sărmani dintre sărmanii României, îndeosebi dlui Petre Roman – în 1990 prim-ministru al României –, dlui Dr. Radu Dop, Dr. Anca Cernea, Av. Gheorghe Alexandru, Ambasadei Poloniei în ţara noastră, comunităţii libaneze din România, autorităţilor locale din Chitila şi Bucureşti.

La Celebrarea Euharistică, prezidată, în biserica parohială Fericitul Ieremia Valahul, de IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, au fost prezenţi preoţi – Pr. Ciprian Mărtişcă, parohul comunităţii, Pr. Eugen Bortoş, Pr. Martin Cabalaş, Pr. Valerian Dumea, Pr. Gheorghe Cristescu, Pr. Gabriel Popa, Pr. Iosebiu Pişta OFMConv. –, persoane consacrate – îndeosebi fraţii din Congregaţia Sf. Ioan, Surorile Carităţii ale Sf. Ioana Antida, surorile Muncitoarele lui Isus şi surorile din Congregatio Jesu – şi laici care, de-a lungul celor 25 de ani, le-au ajutat și continuă să le ajute pe surori în munca lor de apostolat.

La predică, IPS Ioan le-a mulţumit Misionarelor Carităţii pentru prezenţa lor în Arhidieceza de Bucureşti, şi pentru munca pe care o depun „cu jertfă, dar cu statornicie; cu greutăţi, dar cu bucurie”. Amintind un gând al Fericitei Tereza de Calcutta, care socotea că ceea ce fac Misionarele Carităţii e doar „o picătură într-un ocean”, Arhiepiscopul a subliniat că, totuşi, „fără acea picătură, oceanul n-ar fi la fel”: „O picătură în oceanul suferinţei umane, dar oceanul acesta nu ar fi la fel dacă n-aţi fi voi. Arhidieceza noastră, nu ar fi la fel dacă n-aţi fi voi. Cu picătura voastră în marea Arhidiecezei, prelungiţi lumina pe care a purtat-o Maica Tereza de Calcutta, care v-a inspirat şi care vă inspiră în continuu. (…) Voi purtaţi nu numai haina pe care a purtat-o Tereza de Calcutta, dar purtaţi în voi idealul ei, un ideal pe care îl apăraţi în fiecare zi, un ideal pe care îl dovediţi, îl demonstraţi în fiecare zi, amestecându-vă printre cei mai săraci dintre săraci”.

„Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi cei care au sprijinit-o şi au înţeles-o pe Maica Tereza – a mai spus Arhiepiscopul –, să ne binecuvânteze pe noi toţi care astăzi, la această Liturghie de mulţumire, ne lăsăm cuprinşi de lumina ei, care a fost dată din Lumina lui Dumnezeu”.

Cristina Grigore

Hits: 388