Cu metrul veșniciei: prima profesiune de viață evanghelică în Ordinul Franciscan Secular
În ziua de 8 noiembrie 2026, la Conventul fraților franciscani din Rahova, s-a sărbătorit prima profesiune de viață evanghelică în Ordinul Franciscan Secular, prin care s-au angajat patru surori: Angelica, Maria, Tereza și Veronica. Sărbătoare de primire, de dăruire, de inimă. Cu o zi înainte, în după-amiaza zilei de 7 noiembrie, în capela Conventului a „răsunat” o tăcere profund spirituală, prilejuită de reculegerea premergătoare sărbătorii de a doua zi.
Meditația ținută de Părintele Sergiu Daniel Antal, asistentul spiritual al fraternității terțiarilor din București, a fost adresată în principal surorilor care se pregăteau pentru solemnitate, dar le-a dăruit și terțiarilor prezenți un moment de aducere aminte a ceea ce înseamnă această vocație. În fața ochilor inimii, profesiunea de viață evanghelică a fost înfățișată ca „o poveste de iubire”, iubirea fiind chiar motivația angajamentului asumat. Ne-a atins sufletele propunerea inedită a Părintelui Sergiu de a ne întoarce la propria Porziuncula.

Acolo, am fost alături de Francisc, care, participând la Sfânta Liturghie, aude cuvintele prin care Isus își trimite ucenicii în lume fără să ia nimic cu ei. Însuflețit, își intuiește drumul și exclamă: „Aceasta este ceea ce doresc, aceasta este ceea ce caut, aceasta doresc din toată inima mea să îndeplinesc!” Alege să iubească din toate puterile și să urmeze o persoană: Evanghelia.
Cel mai probabil, această perspectivă spirituală a stârnit întrebări și reflecții din partea novicelor, dar și a noastră: „Dar eu cum trebuie să iubesc Evanghelia?” Un moment de bucurie și recunoștință a fost primirea Părintelui Damian Pătrașcu, Ministrul Provincial al Provinciei Fraților Minori Conventuali „Sfântul Iosif”, venit în aceste zile ca să fie alături de noi. La Sfânta Liturghie a fost proclamată Evanghelia după Sfântul Apostol Luca (cap. 16, v. 9-15), un fragment dificil și provocator.

Cu firescul spiritualității franciscane, cea dătătoare de pace, cu simplitatea atât de bogată a carismei franciscane, Părintele Provincial a răspuns, rând pe rând, gândurilor noastre. Ne-am întrebat: să îl fi apreciat, ba chiar lăudat, Isus pe cel nedrept? Să ne fi îndemnat Isus să ne împrietenim cu mamona, când tot El ne cere să nu slujim la doi stăpâni? Ca un balsam spiritual a venit îndemnul Părintelui de a pune ordine în iubirile noastre, în ceea ce este important, adică de a nu părăsi sau denatura prioritățile din viața noastră, fie că e vorba de persoane, fie de lucruri. Într-adevăr, bogățiile materiale servesc ca punte către Dumnezeu, nu sunt un țel în sine. În viața fiecăruia pot apărea situații în care atașamentul față de un animal, de un câine, de exemplu, care în sine nu are nimic condamnabil, ajunge să treacă înaintea timpului și a iubirii datorate lui Dumnezeu și celor din jur și creează, firesc, un dezechilibru. Sublinierea Părintelui a lămurit că ordinea priorităților în alegerile noastre nu este un drum chinuit, pe care orbecăim, ci consecința a ceea ce Dumnezeu a pus în sufletul fiecăruia: Iubirea Sa. Iar Iubirea Sa ne așază de partea unuia singur: Dumnezeu. Am putut observa cu bucurie privirea atentă, emoția, întrebările „cum va fi mâine?” ale celor care urmau să depună profesiunea simplă a doua zi. Putem crede că o asemenea emoție poate mișca și inimile noastre, uneori mai reci, făcându-ne mai sensibili.

A doua zi, duminică, sărbătoarea a început cu Sfânta Liturghie, în cadrul căreia, după lecturile zilei și proclamarea Evangheliei, s-a desfășurat prima parte a Ritului profesiunii de viață evanghelică. În mod solemn, Sora Ministră Iustina Grecu a luat act de cererea celor patru surori: Angelica, Maria, Tereza și Veronica. Să fi fost tremurul unei voci, poate același ca în seara dinainte?

Liturghia a continuat cu omilia Părintelui Provincial, care a arătat că lecturile și Evanghelia au atins tema Înțelepciunii, cea descrisă minunat în Cartea Înțelepciunii (cap. 6, v. 12-16) ca prezență vie, accesibilă oricui o caută și activă în viața celui care dorește să o cunoască. Binevenită a fost sublinierea Părintelui că Înțelepciunea este diferită de știință. Într-adevăr, știința poate fi prezentă în viața unui om, dar nu aduce de la sine înțelepciunea. Printr-o referire concretă, Părintele Provincial a invocat atitudinea omului atotștiutor, „cu nasul pe sus”, care, dimpotrivă, dovedește că nu a înțeles înțelepciunea ca dar inepuizabil al lui Dumnezeu. Poate că pentru unii dintre noi a fost prilejul de a reflecta la faptul că darurile le primim de la Dumnezeu și nu ne aparțin, că sunt menite să fie dăruite mai departe, nu păstrate pentru noi înșine.

În continuare, atât Psalmul responsorial, cât și lectura a doua, din Scrisoarea întâi a Sfântului Apostol Paul către Tesaloniceni (cap. 4, v. 13-18), au adus în atenție veșnicia pusă în inima omului. Iar Evanghelia după Sfântul Apostol Matei (cap. 25, v. 1-13), pilda fecioarelor înțelepte, a vorbit despre Înțelepciunea celui care trăiește în veșnicie încă de pe pământ. Poate că gândul a mers către Sfântul Francisc, care, alegând cu înțelepciune, și-a găsit împlinirea în singurul scop al existenței: viața cu Dumnezeu, trăită aici, pe pământ, în așteptarea plină de bucurie a împlinirii ei în Cer. Viața veșnică, a arătat Părintele, nu începe odată cu moartea, ci face parte din viața de pe pământ și continuă fără de sfârșit în Cer. Ca să folosim o expresie care merită reținută, viața lui Francisc s-a desfășurat „cu metrul veșniciei”. O subliniere utilă, mai ales pentru că suntem uneori înclinați să ne închipuim două vieți: una aici, în care ne străduim cum putem să îl găsim pe Dumnezeu, și cea la care aspirăm, cea din Cer. Sau, altfel spus, o viață cumva bunicică sau mai puțin satisfăcătoare aici, pe pământ, și cealaltă, din Cer, splendidă și fără griji.

Părintele Provincial ne-a reamintit că Francisc a trăit pe pământ în cea mai mare sărăcie, în suferință, respingere și boală, văzând cu înțelepciune o singură lume creată de Dumnezeu: frumoasă, infinit de frumoasă prin fratele Soare și sora Lună, prin toată Creația, prin fratele lepros, prin fratele Lup îmblânzit, prin frații tâlhari aduși cu blândețe pe drumul cel bun, prin ostilitatea venită chiar de la frații săi, prin bucuria de a suferi nevinovat pentru că Domnul lui, al tău și al meu a suferit la fel. Ba mai mult, a trăit cu înțelepciunea de a ști că, dacă Domnul te îndreaptă, El știe mai bine de ce o face. Am putea rememora astfel atâtea fragmente din viața Sărăcuțului. Ca o concluzie, dacă îmi este îngăduită expresia, Francisc a trăit gloria eșecului. Cum a fost posibil? Această glorie a izvorât din ceea ce Dumnezeu a pus în inima oricărui om: Iubirea Lui. Iar cuvintele adresate de Isus Sfintei Angela de Foligno, „Nu te-am iubit în glumă”, sunt adresate fiecăruia dintre noi. Cu atât mai mult putem și noi, în viața noastră obișnuită, să fim perseverenți, ba chiar îndărătnici, în căutarea Raiului. De aceea, să nu uităm un alt îndemn al Părintelui Provincial: „să ne topim după Rai”.

După omilie, Liturghia a continuat cu Ritul profesiunii pentru un an al celor patru surori. Acest moment privește și atitudinea pe care fraternitatea o va avea de acum înainte: apropiere, bucurie și sprijin față de cei care încearcă să își deslușească drumul personal. În această atitudine vor vedea ei cartea de vizită a fraternității. De aceea, a fost edificator momentul în care, pe lângă sora Ministră Iustina Grecu și sora formatoare Lucia Dumitrescu, câteva surori le-au dăruit flori și iconițe celor patru. Gândul că nu ajungi într-o fraternitate neprimitoare sau formalistă este, probabil, încurajator pentru cei noi. Momentul arată, în plus, ce este fraternitatea din București: firească, nu impecabilă, unită, frumoasă prin sufletul ei sincer, de multe ori fără să o știe, cu personalitatea ei, cu multe lucruri bune (or fi și unele mai puțin bune, și e firesc), dar, mai presus de toate, cu ceea ce este esențial pentru fiecare: este fraternitatea celui chemat să ajungă în Cer alături de frații și surorile lui. Liturghia a continuat, în aceeași atmosferă solemnă, cu reînnoirea anuală a promisiunii de viață evanghelică a membrilor fraternității.

Să reținem invitația Părintelui Provincial de a căuta frumusețea Raiului cu curaj, nu în confort, ci poate în locul cel mai neașteptat: pe acest pământ. De ajutor au fost versurile poeziei „Săpătorul”, de Lucian Blaga: „Sapă, frate, sapă, sapă, până când vei da de apă, ctitor fii fântânilor, ce gura, inima ne-adapă…Să se curme-n piept cuvântul, Când s-arată că pământul Stele și-năuntru are – nu numai deasupra-n zare.”
Agapa care a urmat a menținut pacea, bucuria și tihna sărbătorii. Nu pot lipsi gândurile de recunoștință, bine meritată, pentru cei care s-au străduit ca noi să trăim o zi fraternă atât de frumoasă.
Nu îi uităm pe cei care nu au putut fi cu noi, dar sunt în inima fraților și surorilor: cei bolnavi, cei cu mai puțină putere. Știm că sunt iubiți în mod special de Domnul.
Pace și Bine!
Sr. Anca Vasiliu
Hits: 116
