„Necredința credincioșilor” – Meditație pentru Duminica a XXXII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXXII-A DE PESTE AN

8 NOIEMBRIE 2026

NECREDINȚA CREDINCIOȘILOR

de Jose Antonio Pagola

De câțiva ani se folosește această expresie pentru a descrie situația paradoxală a bărbaților și femeilor care se declară credincioși, dar pentru care credința nu mai reprezintă o forță care să le influențeze viețile. Creștini cu o credință atât de slabă, o speranță atât de stinsă și o viață atât de păgână precum cea a multor contemporani care nu se mai numesc credincioși.

Sunt persoane care trăiesc într-o stare intermediară între creștinismul tradițional pe care l-au cunoscut în copilărie și decreștenizarea generală pe care o resimt astăzi în mediul lor. Se declară creștini, dar viața lor de zi cu zi se hrănește din zvonuri, convingeri și impulsuri foarte îndepărtate de spiritul lui Cristos.

Neglijată și slab hrănită, credința își pierde treptat puterea în sufletele lor, în timp ce necredința se extinde în conștiințele lor într-un mod aproape imperceptibil, dar tot mai ferm.

Creștini cu chipuri de nerecunoscut, starea lor este bine descrisă prin acele tinere din parabola evanghelică care își lasă lămpile să se stingă înainte de sosirea mirelui.

Este oare posibil să reaprindem această credință înainte de a fi prea târziu? Este oare posibil ca ea să lumineze din nou viața celui care alunecă încet-încet spre necredința totală?

Înainte de toate, este necesar să-ți recunoști propria incoerență și să reacționezi. Nu este sănătos să trăiești în contradicție fără a o pune în discuție în mod explicit și a o rezolva.

 Trebuie să trecem de la „creștinismul prin naștere” la „creștinismul prin alegere”. Cum poate cineva să fie credincios într-o societate laică și pluralistă, dacă nu printr-o decizie conștientă și liberă? Dar este necesar, de asemenea, să avem grijă de credință, să o cunoaștem din ce în ce mai bine, să o cultivăm.

Un creștin trebuie să se preocupe să citească personal Evanghelia și să se intereseze de studiul persoanei lui Cristos și al mesajului Său. Astăzi, „credința oarbă” va fi greu de susținut într-o societate în care creștinismul este supus unui examen din ce în ce mai critic.

Dar, fără îndoială, cel mai decisiv aspect este alimentarea experienței religioase. Credința constă, în esență, în a ne fundamenta existența, nu pe noi înșine, ci pe Dumnezeu. Când lipsește acest abandon plin de încredere față de El, credința se reduce la un adaos artificial și înșelător.

Cum s-ar putea numi credincios un om care nu-L invocă pe Dumnezeu și nu se oprește niciodată să-L asculte viu în interiorul său? Cum poate crește speranța unui creștin care nu sărbătorește niciodată duminica și nu se hrănește niciodată cu Euharistia? Creștinul crede doar atunci când se străduiește să alimenteze „lampa” credinței sale.

PRILEJUL PIERDUT PENTRU TOTDEAUNA

de Roberto Laurita

Acea zi era așteptată de multă vreme: o sărbătoare de nuntă este un eveniment important pentru oamenii din sat. Toți se adună în jurul celor doi tineri căsătoriți pentru a le ura orice ce e mai bun. Astăzi mâncarea este din belșug, iar vinul răspândește pretutindeni veselie și dorința de a se dezlănțui în dans. Pentru un astfel de moment te pregătești cu atât mai mult cu cât ai fost aleasă să fii una dintre domnișoarele de onoare ale miresei, când, la sosirea mirelui, se va forma cortegiul nupțial. Orice fată a adus cu ea o lampă cu ulei, care va străluci în noapte.

Întârzierea mirelui le face însă pe toate să adoarmă, dar, când sosește un mesager, toate se ridică și își aprind lămpile. Unele dintre ele, însă, tind să se stingă, deoarece uleiul se termină. Doar cinci s-au gândit să ia cu ele o rezervă, dar nu pot da celor care nu au, pentru că toate lămpile s-ar stinge. Nu le rămâne decât să meargă să caute ulei, dar între timp sosește mirele, cortegiul pornește și ajunge la destinație. Ușa se închide, iar răspunsul mirelui îngheață orice speranță: „Adevărat vă spun: nu vă cunosc”. Iată un final cu adevărat amar: un prilej pierdut, o sărbătoare ratată. Totul din vina acelui vas binecuvântat cu ulei care a fost uitat…

De aici concluzia: „Vegheați, așadar, pentru că nu știți nici ziua, nici ora”. Vegheați pentru că există un moment decisiv, de care depinde tot viitorul vostru.

Și riscați să fiți excluși de la sărbătoare, pentru totdeauna. Vegheați pentru a fi pregătiți, când Domnul va veni. Dorința venirii Sale este motorul secret al existenței noastre, care o pregătește pentru această întâlnire. Iar perseverența în credință se dovedește fundamentală.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

OSCAR ROMERO: CONVERTIREA LA O VIAȚĂ NOUĂ

de Roberto Morozzo della Rocca

Oscar Romero, arhiepiscop de San Salvador în anii de violență, într-o mică țară din America Centrală prinsă în spirala Războiului Rece, unde un regim oligarhic și un guvern militar opresiv reprimau sângeros cererile de dreptate socială ale majorității populației, a avut prilejul să predice tocmai pe baza pasajului din Evanghelie care ne este oferit în această duminică. Era 12 noiembrie 1978, cu un an și jumătate înainte de a suferi martiriul la mâna unei echipe a morții – martiriu pentru care astăzi este venerat în Biserică ca sfânt. În partea biblică inițială, care prefața desfășurarea finală a temei sociale și politice, omilia s-a concentrat asupra așteptării Domnului, asupra mirelui ca figură a lui Cristos și asupra căsătoriei, cu un pasaj semnificativ despre „lămpile credinței aprinse cu uleiul carității și al faptelor bune”.

Credincioșilor prezenți și celor foarte mulți care îl ascultau la radio, Romero le cerea veghere, transformare interioară, convertire. Era chiar propria sa experiență existențială de credincios care, în orice zi, îl întâmpina pe Domnul în rugăciune și în apropierea de cei săraci.

S-a vorbit mult despre o convertire a lui Romero însuși. În realitate, el a respins întotdeauna această interpretare, afirmând că întreaga sa viață, zi de zi, fusese un efort de convertire către Domnul și voința Sa. Cu toate acestea, în raportul său cu istoria, există schimbări clare. Înainte de cei trei ani petrecuți ca arhiepiscop de San Salvador (1977-1980), Romero era un cleric conștiincios, serios, tradiționalist în sensul cel mai bun al cuvântului. A aderat pe deplin la Conciliul Vatican II, dar în grija sa pentru suflete, îndeplinită întotdeauna cu zel, îi lipsea o confruntare provocatoare cu istoria, limitându-se la îndeplinirea cu succes a sarcinilor sale bine delimitate, pastorale și administrative.

După ce a devenit pentru scurt timp episcop de Santiago de Maria, iar apoi al capitalei, orizonturile i s-au lărgit, i-au revenit responsabilități politice. Nedreptățile, masacrele, faptele sângeroase îl interpelau ca niciodată până atunci. În cele din urmă, în calitate de primat al Bisericii din El Salvador, a trebuit să-și asume rolul de părinte spiritual al întregii patrii, garant al vieții morale a națiunii. Romero nu s-a eschivat de la responsabilități, nu s-a ascuns. Așa procedase întotdeauna. Dar ceea ce se întâmplase la scară mică, acum se întâmpla la scară mare. Așa cum fusese „credincios în lucrurile mici”, acum trebuia să se supună voinței Domnului care îi dădea „autoritate asupra multor lucruri” (Mt 25,23).

A înțeles că viața lui se schimba la câteva zile după ce preluase funcția de arhiepiscop, când prietenul său drag, părintele Rutilio Grande, cunoscut pentru angajamentul său religios și social alături de țăranii săraci, a fost ucis de asasini ai militarilor aflați la putere, aceiași care îi primiseră numirea la San Salvador cu bunăvoință, considerându-l un moderat care, din punct de vedere clerical, ar fi ținut Biserica departe de politică. Veghind în noaptea asasinatului trupul prietenului său, Romero a simțit în rugăciune că Domnul îi cerea să adopte o atitudine de tărie. După cum avea să constate, această tărie în a se opune planurilor răului asupra poporului său și în a apăra drepturile omului în țara sa marcată de violență îi va fi garantată de Duhul Sfânt până la sfârșitul celor trei ani periculoși pe care i-a petrecut ca arhiepiscop.

În acea noapte, Romero nu a căzut de pe cal, nu a trecut de la necredință la credință, viața sa interioară a rămas așa cum era. Dar relația sa cu realitatea s-a schimbat, și destul de radical. A încetat să mai aibă relații oficiale cu cercurile guvernamentale, deoarece acestea nu făceau lumină asupra atrocităților comise de escadroanele morții și de paramilitari, care reprimau în sânge revendicările sindicale. A început să ceară dreptate socială: i-au ucis mai mulți preoți. I-a ajutat pe țărani: au început să-i asasineze dacă aveau măcar o Biblie sau o imagine cu el, arhiepiscopul. A devenit vocea celor fără voce, a celor săraci, a celor persecutați. Atitudinea sa de „fortaleza” l-a determinat să-și ofere viața: știa că, mai devreme sau mai târziu, va fi ucis, dar nu voia să treacă sub tăcere suferințele poporului său. Nu se simțea un profet, ci un „slujitor nefolositor”, însă cei din jur îl percepeau tocmai ca pe un profet, vestitor al adevărului, conștiința națiunii.

Faima sa internațională creștea odată cu autoritatea sa în țară. În cele din urmă, oligarhii și militarii au decis să-l elimine, fiind considerat prea subversiv prin denunțurile sale.

Trecuseră zeci de ani de la moartea lui Romero. Istoricii au clarificat că nu era un subversiv, nici un revoluționar, nici un teolog de avangardă, nici cineva care se lăuda ocupând scena publică. Romero a rămas până în ultima clipă foarte atașat de papi, de magisteriul Bisericii, de doctrina socială catolică și de devoțiunile sale preoțești. Teologia sa a rămas tradițională, deși actualizată în conformitate cu ceea ce venea de la Roma. Nu vorbea despre eliberare decât în sensul mântuirii, în primul rând de păcatul individual. Dar ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și iubirea pentru cei săraci l-au plasat în centrul istoriei, al marii istorii. Era nevoie să se mîntuiască un popor, și pentru aceasta și-a dat viața, la fel ca Mântuitorul său.

PRIMA LECTURĂ

Cartea Înțelepciunii 6,12-16 prezintă o Înțelepciune divină luminoasă, apropiată, prietenoasă, care se oferă celor care o doresc cu inima liberă. Este o invitație de a trezi dorința, de a-L căuta pe Dumnezeu în viața de zi cu zi și de a ne lăsa transformați de El. Acest text ne amintește că răspunsurile cele mai adevărate se găsesc prin a ne opri din drumul nostru, a dori binele și a asculta Cuvântul lui Dumnezeu.

 Pasajul din Înț 6,12-16 este un text bogat în simbolism și frumusețe poetică, care o prezintă pe Înțelepciune ca pe o figură luminoasă și mântuitoare, apropiată de cei care o caută cu inima sinceră. Cartea Înțelepciunii este o operă a iudaismului târziu (secolul I î.Cr.), scrisă în limba greacă la Alexandria din Egipt. Autorul este un evreu cultivat care încearcă să arate cum credința lui Israel este compatibilă cu filosofia și cu căutarea adevărului. Capitolul 6 al acestei cărți se adresează regilor și celor puternici ai pământului, dar conține o învățătură valabilă pentru toți: căutarea Înțelepciunii este mai importantă decât puterea.

Înțelepciunea este descrisă cu trăsături feminine, în spiritul tradiției sapiențiale biblice (cf. Pr 8; Sir 24), subliniindu-i frumusețea: ea este „splendidă și nu se ofilește”, adică este eternă, luminoasă, plină de viață. Înțelepciunea se lasă găsită de cel care o caută: nu se ascunde, ci se arată celui care o iubește și o caută. Înțelepciunea se dăruiește, dar cere o inimă dornică și deschisă. Cel care dorește să întâlnească Înțelepciunea nu este lăsat singur: ea însăși iese în întâmpinare, îl precede pe cel care o dorește, îi iese în întâmpinare. Inițiativa îi aparține lui Dumnezeu, care răspunde dorinței omului: Înțelepciunea este dăruită celui care o dorește sincer din toată inima. Cel care caută Înțelepciunea cu stăruință o găsește: această căutare este ilustrată prin folosirea unor imagini, precum cea a „se ridică dis-de-dimineață”, tipic evreiască, care indică promptitudinea, veghea, dorința intensă (cf. Ps 5,4). Înțelepciunea este aproape, „așezată la ușa sa”, ca o prietenă credincioasă: nu cere eforturi imposibile, ci o inimă vigilentă și deschisă. Reflecția asupra Înțelepciunii nu este o teorie abstractă, ci reprezintă o cunoaștere practică, orientată spre a trăi bine. Adevăratul înțelept nu este cel care știe multe lucruri, ci cel care își orientează viața după planul lui Dumnezeu. Cine veghează din cauza Înțelepciunii dă dovadă de o inteligență desăvârșită. Înțelepciunea nu numai că se lasă găsită, ci merge ea însăși în căutarea celor care o pot primi: Înțelepciunea caută oameni vrednici, merge „pe străzi” și „li se arată binevoitoare”. Înțelepciunea este, așadar, o figură dinamică, asemănătoare cu cea a Harului, care acționează activ în istorie. Trăim într-o epocă în care fericirea se caută pretutindeni, dar adesea se pierde direcția. Acest text ne amintește că Dumnezeu nu este departe: Înțelepciunea Sa nu este ascunsă, ci este aproape, accesibilă, prezentă în viața noastră de zi cu zi; trebuie doar să o dorim.

Astăzi avem acces la o cantitate enormă de informații și date, dar asta nu înseamnă că suntem mai înțelepți.

Nu este de ajuns să știm, trebuie să fim înțelepți: Înțelepciunea biblică este, de fapt, capacitatea de a trăi bine, după voia lui Dumnezeu, iar toate acestea se obțin prin căutare, veghere și dorința inimii. Textul subliniază faptul că Înțelepciunea ne precede: întotdeauna Dumnezeu este cel care ia inițiativa, iar aceasta este o mare mângâiere. Dumnezeu vine în întâmpinarea celor care ÎL caută cu sinceritate, chiar dacă o fac în mod imperfect. Iubirea divină este activă și prevenitoare, așa cum se vede în pilda Tatălui milostiv. În tradiția creștină, Înțelepciunea este adesea privită ca o prefigurare a Duhului Sfânt sau a Logosului întrupat în Cristos. A căuta Înțelepciunea înseamnă, așadar, a-L primi pe Cristos în propria viață și a te lăsa călăuzit de Duhul Celui Înviat.

Înțelepciunea 6,12-16 îi ajută pe cei care caută un simțământ în propria viață sau se află în procesul de discernământ vocațional. Educatorii, formatorii și cateheții sunt încurajați să transmită nu doar noțiuni, ci și stilul de viață evanghelic. Acest text se adresează celor care doresc să cultive tăcerea și ascultarea, într-o lume zgomotoasă și distrasă.

A DOUA LECTURĂ

Textul din 1 Tesaloniceni 4,13-18 oferă o viziune clară și profundă: moartea nu are ultimul cuvânt, ci este un prag către comuniunea definitivă cu Domnul. Credința în înviere ne invită să trăim prezentul cu ochi noi și să-i însoțim pe cei care suferă cu cuvinte de adevărată mângâiere.

Pasajul din 1Tes 4,13-18 este unul dintre cele mai semnificative texte din Noul Testament cu privire la speranța creștină în înviere și întoarcerea Domnului. Paul le scrie tesalonicenilor pentru a clarifica o îndoială pastorală: ce se va întâmpla cu creștinii care au murit înainte de parusie, adică înainte de întoarcerea glorioasă a Domnului? Unii se temeau că cei morți în Cristos nu vor mai lua parte la venirea Sa, așa că Paul răspunde cu cuvinte pline de speranță și mângâiere, bazate pe credința pascală. Apostolul nu neagă durerea provocată de moarte, dar face distincția între cei care suferă cu speranță și cei care suferă fără perspectiva unei vieți dincolo de moarte: durerea celor care au speranță nu este ca cea „a celorlalți”.

Expresia „ceilalți care nu au speranță” se referă la lumea păgână, unde moartea era adesea privită ca sfârșitul definitiv al vieții. Fundamentul este Paștele lui Isus Cristos: inima speranței creștine este moartea și învierea lui Isus. Cei care sunt „morți” (literalmente: koimōnénōn, „adormiți”) în Cristos au parte de însăși învierea Sa. Paul folosește verbul „va aduna” (synáxei): Dumnezeu îi va reuni pe credincioși, creând comuniune dincolo de moarte. Apostolul clarifică faptul că nici cei vii, nici cei morți nu vor avea un avantaj: toți vor participa împreună la venirea Domnului, fără ca vreunul să aibă prioritate.

Expresia „la cuvântul Domnului” (en lógō kyríu) se referă, probabil, la o „spusă a lui Isus” care nu a fost păstrată în Evanghelii sau la o revelație primită. Limbajul folosit în acest text este simbolic și solemn, iar imaginile sunt apocaliptice, tipice tradiției evreiești: arhanghel, trâmbiță, nori, folosite pentru a descrie evenimente escatologice (cf. Dan 7,13). Formula „vom fi răpiți” (arpagēsómetha) nu exprimă o fugă spre cer, ci o întâlnire de primire a Domnului care vine. Întâlnirea „în nori” (en nephélais) indică sfera cerească, ca simbol al transformării și al comuniunii definitive. Într-o epocă în care moartea este adesea ignorată sau banalizată, Paul ne amintește că credința creștină nu elimină durerea, ci o luminează cu speranță. Creștinul nu este chemat să fie indiferent, ci este mângâiat de certitudinea învierii: speranța creștină este, așadar, reală. Cei dragi ai noștri „morți în Domnul” nu sunt pierduți, ci uniți cu Cristos și, prin urmare, încă în comuniune cu cei vii de pe acest pământ. Moartea nu întrerupe comuniunea, iar acest lucru stă la baza credinței în „comuniunea sfinților” și în viața veșnică. Paul nu vorbește despre venirea Domnului ca despre un eveniment de care să ne temem, ci ca despre o întâlnire plină de bucurie: parusia nu este teroare, ci întâlnire. Nu trebuie să așteptăm cu teamă, ci trebuie să veghem cu speranță, gata să „ieșim în întâmpinarea” Domnului ca o mireasă. Scopul învățăturii pauline nu este atât teoretic, cât mai degrabă pastoral: este o învățătură despre mângâierea reciprocă, despre a ne mângâia unii pe alții cu Cuvântul lui Dumnezeu, adică a trăi în speranță și în comuniune. Textul ne invită la mângâiere reciprocă: speranța nu este ceva ce trebuie păstrat individual, ci trebuie împărtășită în comunitate, mai ales cu cei care suferă sau sunt în doliu.

Așteptarea Domnului nu ne izolează de lume, ci ne implică pe deplin în angajamentul din prezent, în a trăi ziua de azi cu responsabilitate, credință și iubire. Creștinii sunt chemați să trăiască deja acum ca și cum ar fi înviați.

EVANGHELIA

Pasajul din Mt 25,1-13 este cunoscut sub numele de „Pilda celor zece fecioare”. Este un text cu o puternică încărcătură escatologică: se regăsește, de altfel, în așa-numitul Discurs escatologic al lui Isus (Mt 24–25), în care acesta vorbește despre sfârșitul timpurilor și despre Împărăția cerurilor.

Contextul

Versetele din Evanghelia după Matei, care sunt citite în această a 32-a duminică din Timpul obișnuit (25,1-13), fac parte dintr-o strategie narativă generală, care prezintă misterul pascal al lui Isus (de la 16,21 la 28,20). A treia unitate a celei de-a doua părți a narațiunii se concentrează asupra misiunii protagonistului la Ierusalim, într-o alternanță între interiorul și exteriorul Templului. Parcursul narativ al acestei unități literare se desfășoară pe următoarele etape: intrarea în Ierusalim (21,1-11); în interiorul Templului: casa de rugăciune (21,12-14); în interiorul Templului: dialog cu adversarii (21,15-16); în afara Templului: dialog cu ucenicii (21,17-22); în interiorul Templului: dialog cu adversarii (21,23–22,46); în interiorul Templului: discurs adresat mulțimilor și ucenicilor săi (23,1-39); în afara Templului: dialog cu ucenicii (24,1–25,46). Pasajul din Evanghelie al acestei duminici se situează, așadar, în afara Templului, în cadrul lungului dialog cu ucenicii: Isus se adresează lor printr-o parabolă semnificativă.

Pilda în logica Împărăției cerurilor

Structura narativă a pildei este următoarea:

• versetele 1-4: prezentarea celor zece fecioare și distincția dintre cele înțelepte și cele nechibzuite;
• versetele 5-6: întârzierea mirelui și sosirea sa neașteptată;
• versetele 7-9: reacția fecioarelor și refuzul de a împărți uleiul;
• versetele 10-12: sosirea mirelui, închiderea ușii și respingerea celor nechibzuite;
• versetul 13: învățătura finală despre veghere.

Acest pasaj urmează imediat după capitolul 24, unde Isus vorbește despre sfârșitul lumii și despre întoarcerea Fiului omului. Parabola se înscrie, așadar, într-o serie de îndemnuri la veghere și pregătire: urmează după parabola slujitorului credincios (24,45-51) și precede parabola talanților (25,14-30). Discursul lui Isus continuă cu o nouă pildă, introdusă de formula binecunoscută: „Împărăția cerurilor va fi asemănătoare” (homoiōthēsetai hē basiléia tōn ouranôn). Pilda este dezvoltată în cadrul unei narațiuni care prezintă două atitudini diferite ale celor zece fecioare după ce, luându-și lămpile, au ieșit „în întâmpinarea mirelui” (v. 1) . Vocea narativă (v. 2) împarte cele zece fecioare în două grupuri: cinci dintre ele erau „neînțelepte” (mōrái), în timp ce celelalte erau „înțelepte” (phrónimoi). Prostia celor cinci fecioare este confirmată („de fapt”) de acțiunea lor: și-au luat lămpile, dar nu și uleiul necesar (v. 3), în timp ce cele chibzuite (v. 4), împreună cu lămpile lor, au luat cu ele și uleiul în vase (substantivul neutru „vas”, anghéion, este extrem de rar: apare, de fapt, doar în Mt 25,4 în tot Noul Testament). Din cauza întârzierii mirelui, cele zece fecioare au ațipit (verbul „a ațipi”, nystázō, este foarte rar: apare doar aici și în 2 Pt 2,3) și au adormit: timpul imperfect (aspectul prezentului) al verbului „a dormi” (kathéudō) indică o acțiune continuă și de durată (v. 5). La miezul nopții (expresia „la miezul nopții”, mésē de nyktós, apare doar aici și în Fap 27,27) se aude însă un strigăt: „Iată mirele! Ieșiți-i în întâmpinare!” (v. 6). Substantivul feminin „întâmpinare” (apántēsis) este un hapax matean, adică apare doar o singură dată în întreaga Evanghelie. Reacția fecioarelor la acel strigăt este aceea de a se ridica și de a-și împodobi lămpile (v. 7). În acest moment intră în scenă fecioarele nechibzuite, care le adresează o cerere fecioarelor chibzuite, după ce au constatat că lămpile lor s-au stins (v. 8). Răspunsul negativ al fecioarelor chibzuite evidențiază înțelepciunea lor: dacă ar fi satisfăcut cererea fecioarelor nechibzuite, uleiul nu ar mai fi ajuns pentru nimeni; sfatul lor, adresat fecioarelor nechibzuite, este mai degrabă acela de a se duce la negustori pentru a cumpăra alt ulei (v. 9). „A venit mirele” și, în timp ce fecioarele nechibzuite s-au dus să cumpere alt ulei, fecioarele înțelepte, descrise de narator ca „cele pregătite” (hai hétoimoi), intră împreună cu mirele la nuntă. Nota finală este că ușa a fost închisă (v. 10). Fecioarele nechibzuite („celelalte fecioare”), care au sosit ultimele, imploră: „Doamne, Doamne, deschide-ne” (v. 11).

Invocația kyrie apare doar de trei ori în Evanghelia după Matei: în 7,21.22; 25,11. Repetarea vocativului kyrie amintește de precedentul „Discurs de pe munte”: „Nu oricine îmi spune: «Doamne, Doamne (kyrie kyrie)»” (7,21). Răspunsul mirelui evidențiază, prin formula recurentă „Amin vă spun” (amēn légō hymín), faptul că „nu le cunoaște”: „nu vă cunosc” (ouk oîda hymás, v. 12). Verbul „a cunoaște” (oîda) este reluat și în îndemnul final: „Vegheați, dar, pentru că nu știți (ouk oídate) ziua nici ora” (v. 13). Avertismentul se dovedește a fi și mai energic fără expresia „în care vine Fiul omului” (care apare însă în unele manuscrise, ca o adăugire făcută de copiști bine intenționați, care și-au amintit de fraza similară din 24,44) și este mult mai clar pentru un cititor care a citit ceea ce precede.

Vegherea și credința în centrul atenției

Pilda celor „zece fecioare” este specifică lui Matei: este, de fapt, singurul exemplu din întregul Noul Testament și nu apare în Septuaginta. Motivul „nuntii/căsătoriei” este reluat constant de Matei (cf. 19,3-12) și reprezintă unul dintre contextele sale teologice preferate. Cerința de veghere este reafirmată din nou printr-o altă meta-povestire, care stabilește o analogie între narațiunea fictivă și realitate: Isus pune în scenă povestea unui om care, deoarece trebuie să se îndepărteze de casa sa, le încredințează servitorilor săi bunurile sale, definite imediat după aceea, de vocea naratorului, ca „talente” (25,14-30).

Acest text este impregnat de simbolism: cele „zece fecioare” reprezintă discipolii (comunitatea creștină), chemați să fie pregătiți pentru întâlnirea cu Cristos. Numărul „zece” evocă totalitatea, dar și încercarea. Lămpile sunt simbolul credinței vii, al pregătirii, al luminii mărturiei.

Uleiul este elementul central: este simbolul pregătirii personale, al vieții spirituale, al intimității cu Dumnezeu (unii Părinți ai Bisericii îl leagă de faptele bune sau de harul Duhului Sfânt). Uleiul nu se poate „împrumuta”: fiecare trebuie, de fapt, să-l aducă pe al său. Mirele este Cristosul care vine la sfârșitul timpurilor, dar și în prezentul vieții. „Ușa închisă” reprezintă simbolul judecății de apoi. După timpul așteptării, vine un moment în care nu se mai poate remedia nimic, pentru că ușa a fost închisă. Mesajul teologic este acela al „vegherii”: toți dorm (chiar și fecioarele înțelepte), dar ceea ce face diferența este pregătirea.

Întârzierea mirelui simbolizează prelungirea istoriei, care pune la încercare credința, care nu poate fi delegată, deoarece responsabilitatea personală este de neînlocuit: nimeni nu poate fi „mântuit” prin pregătirea altuia. Timpul este limitat: prilejul de a intra în sala nunții (simbol al Împărăției cerurilor) are un termen limită. Întâlnirea cu Cristos va avea loc, dar nu poate fi calculată sau prevăzută. Expresia „nu știți nici ziua, nici ora” este un apel constant la veghere interioară.

Pilda îl interpelează pe orice credincios cu privire la starea propriei sale lămpi, adică, în esență, la relația sa cu Dumnezeu: nu este suficientă o aderare formală sau exterioară (de fapt, toate cele zece fecioare au lămpi), ci este nevoie mai degrabă de ulei, adică de o credință autentică, perseverentă, hrănită de rugăciune și de fapte.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 580/octombrie-noiembrie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: John Melhuish Strudwick, Cele zece fecioare, Sotheby’s

Hits: 19