„Care fericire?” – Meditație pentru Solemnitatea Tuturor Sfinților

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

TOȚI SFINȚII

1 NOIEMBRIE 2026

CARE FERICIRE?

de Roberto Laurita

Poate cuvintele lui Isus care ne sunt proclamate astăzi și-au pierdut, în ochii noștri, forța revoluționară, iar urechile noastre se limitează la a le înregistra ca și cum ar fi ceva de la sine înțeles.

Poate că explicațiile noastre au diluat provocarea pentru a o face inofensivă și a o include fără prea multe remușcări în liturghiile noastre. Poate că am renunțat să punem întrebări prea impertinente pentru a evita să fim tulburați. Dar dacă suntem dispuși să privim realitatea în față, apar destule întrebări.

Să ascultăm ce gândesc oamenii de rând, să luăm în considerare existența celor care au ales să fie blânzi și asistă la succesul celor aroganți. Să evaluăm ce îi așteaptă pe cei care au o privire limpede și o inimă curată. Nu sunt oare considerați naivi, nu joacă rolul celor neștiutori, în timp ce cei vicleni reușesc întotdeauna să-și atingă obiectivele?

Și câți sunt persecutați pentru că au foame și sete de dreptate omenească sau pentru că aderă la planul lui Dumnezeu, nu sunt oare condamnați, de cele mai multe ori, la o existență rătăcitoare, fără posibilitatea de a face carieră, de a se bucura de o viață confortabilă? Și apoi, cei care caută pacea și vor să o construiască cu orice preț, nu riscă oare să fie disprețuiți atât de cei care sunt de partea lor, cât și de adversari?

Dacă ne gândim bine, cu cât ne adâncim mai mult în această analiză, cu atât înțelegem mai bine paradoxul a ceea ce vestește Isus. Dar probabil că tocmai acesta este scopul său, deoarece speranța pe care o aprinde în cei vizați are un singur fundament:

Dumnezeu însuși, acțiunea Sa în istorie, împlinirea pe care El o asigură. Doar din acest motiv, fericirile constituie o realitate, nu un vis, o iluzie. Pentru că Dumnezeu se angajează să transforme lumea. Ordinea actuală a lucrurilor, în care pare că triumfă cei bogați, cei puternici, cei vicleni, cei aroganți, cei care abuzează de putere, nu este aprobată de Dumnezeu. Dimpotrivă, prin Duhul Său, El își dedică energiile pentru a vâsli împotriva curentului. Și Își încredințează proiectul Său mesianic, revoluționar, unei echipe alcătuite din categoriile enunțate de Isus, pentru ca să ia naștere un șantier nou, cu criterii de construcție inedite și verificări radical diferite. În El, Isus, fericirile s-au împlinit deja. Și același lucru s-a întâmplat pentru mulți bărbați și multe femei care ne-au precedat în credință.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

EVANGHELIA: HARUL OMENIRII

de Giuseppe Laiti

Bucuria binelui

Sărbătorind ziua Tuturor Sfinților, ne rezervăm o zi pentru a mulțumi, a mulțumi pentru tot binele care populează istoria noastră, care păstrează lumea noastră locuibilă, care împiedică umbrele răului și ambiguitățile să întunece orizontul vieții. Timp de o zi ne concentrăm atenția asupra binelui care există în viața noastră, în lumea noastră. Acest bine nu se află acolo întâmplător, ci este un bine care a fost creat, un bine căutat și dorit, care provine din inimi bune, gesturi generoase, acțiuni curate și credincioase ale multor bărbați și femei care au urmat în inima lor inspirația binelui, lupta pentru bine. Cartea Apocalipsei ne oferă o descriere emoționantă: „O mulțime imensă, pe care nimeni nu o poate număra, din fiecare națiune, trib, popor și limbă” (7,9). Este o mulțime catolică, universală: sfințenia depășește orice graniță etnică, culturală și lingvistică și duce la formarea unui cor, la exprimarea unui mesaj unitar pentru întreaga omenire.

Sfinți sunt toți aceia care și-au asumat ca primă responsabilitate personală sarcina care revine fiecărei ființe umane: a deveni umani umanizând lumea din care facem parte. Și au descoperit că Evanghelia este harul indispensabil pentru a îndeplini această sarcină. A deveni „binele” unii pentru alții este harul umanității pe care Evanghelia ni-l declară întotdeauna posibil, chiar și în cele mai dificile situații de urgență.

Dorința de sfințenie

Se poate dori să devii sfânt? Conciliul Vatican II ne-a sugerat motivul și calea într-o frază devenită celebră: „Oricine îl urmează pe Cristos, omul desăvârșit, devine și el mai om” (GS 41). Papa Benedict și Papa Francisc ne-au reamintit că devenim creștini prin atracție (cf. EG 14). Marea noutate a lui Isus este modul său de a fi om printre noi: în acest fel, El ne revelează bogăția inepuizabilă a paternității lui Dumnezeu și, prin aceasta, ne pune în relație cu ea ca pe calea prin care ne este accesibilă harul umanității pentru toți.

Fericirile proclamă fericirea pentru libertatea de a recunoaște, de a primi și de a face binele, de a-l lăsa să se întâmple în noi și prin noi, rezistând presiunilor răului, care ar vrea să ne facă să răspundem pe aceeași notă. Ele nu conțin niciun idealism ușor. În ele, fericirea este aliată cu strigătul de eliberare de rău. Evanghelia lui Isus este harul rezistenței și al creativității. Putem trece prin lacrimi și slăbiciune, putem cunoaște aroganța și asprimea nedreptății și putem experimenta totuși că ni se dă să rămânem departe de ele, deoarece Dumnezeu, Tatăl lui Isus, se face în noi apărător împotriva răului. Iar apropierea Sa, Împărăția Sa, ne face creativi în milă, în capacitatea de a fi aproape, în limpezimea inimii, în construirea de punți de pace, în mărturia în favoarea dreptății. Prin faptul că putem găzdui binele și îl putem face să se întâmple în jurul nostru, ni se dă să experimentăm că cerul a început deja să fie pe pământ, este harul transformării acordat lumii noastre. Deci, ne dorim sfințenia așa cum ne dorim sănătatea: este starea de bine în umanitate.

Sfinți ca și mântuiți

Dorința de sfințenie este, în fond, ecoul din noi al imposibilității de a renunța la modul de a fi om care s-a revelat în Isus Cristos. Întrucât prezența sa face parte din istoria noastră ca Fiu al lui Dumnezeu care a devenit unul dintre noi, în toate asemenea nouă, cu excepția păcatului (Evr 4,15), avem în El, în solidaritatea sa care este acum darul Duhului său, o resursă neprețuită de umanizare.

Datorită Lui „suntem depozitari ai unui bun care umanizează, care ajută la trăirea unei vieți noi. Nu există nimic mai bun de transmis celorlalți” (EG 264).

Viața noastră pe pământ, viața fiecăruia dintre noi, este menită să fie trăită, este o promisiune chemată să înflorească. Alegerea pe care trebuie să o facem este investiția potrivită, în valorile și alianțele care ne permit să ne valorificăm energiile chiar în timp ce le consumăm. Urmarea lui Isus, inspirația care vine de la El, ne împiedică risipa, investiția care nu este pe măsura umanității noastre. Și ne îndepărtează, de asemenea, de represiune, de a ne mortifica resursele. De fiecare dată când viața ne pune în fața unei răscruci sau chiar ne rănește, ne aduce în fața ochilor

vulnerabilitățile și slăbiciunile noastre, mâna Domnului Isus, Duhul Său dinlăuntrul nostru, fericirea vestită și promisă, vine să ne recupereze, ne readuce la sănătate, ne redă gustul vieții sănătoase.

Devenind unul dintre noi, Isus ne-a revelat și ne-a făcut accesibile posibilitățile de înflorire a umanității, iar, înviat din morți, ni le păstrează la îndemână pentru fiecare zi a călătoriei noastre. El a trăit în prima persoană printre noi fericirile și s-a lăsat atras de Împărăția lui Dumnezeu, de posibilitățile pe care Dumnezeu știe să ni le facă posibile: posibilitățile umanității fiecăruia dintre noi. Nimeni dintre noi, nici măcar Isus, nu cuprinde în sine tot ceea ce înseamnă uman. Fiecare dintre noi participă la umanitate în funcție de particularitățile sale (de gen, de cultură, de vârstă, de sarcini…), dar ni se dăruiește capacitatea de a recunoaște, respecta și promova umanitatea tuturor și, astfel, de a ne bucura de ea ca fiind la îndemâna noastră. Noutatea adusă de Isus constă în faptul că El este printre noi în întregime uman, capabil să recunoască în orice situație posibilitățile de bine ale fiecăruia, chiar și atunci când acestea par răsturnate în rău. Patimile și crucea Sa reprezintă rezistența Sa fără rezerve în favoarea umanității tuturor și a fiecăruia. În corul sfinților ajunge la noi ecoul fecundității nesfârșite a prezenței sale umanizante printre noi, ca Domn înviat care ne vorbește și ne însuflețește cu Duhul său. Cântând bucuria noastră pentru sfinți, surori și frați, mulțumind Tatălui lui Isus Cristos pentru binele pe care l-au semănat în istorie, ne bucurăm că putem împărtăși în viața noastră ceea ce Ignațiu din Antiohia murmura înaintea martiriului: „atunci, în sfârșit, voi fi om” (Scrisoarea către romani VI,2), în sfârșit, pe deplin uman.

PRIMA LECTURĂ

Textul din Apocalipsa 7,2-4.9-14 îmbină drama și speranța, încercarea și gloria, pentru a mângâia și a încuraja credinciosul să reziste, să spere, să-L laude pe Dumnezeu și să se simtă al Lui. Credința mântuitoare și sfințenia nu sunt rezervate doar câtorva, ci tuturor celor care se încred în Miel, chiar și în mijlocul greutăților și dificultăților cotidiene ale vieții.

Pasajul din Apocalips 7,2-4.9-14 este un text foarte sugestiv și bogat în simbolism, extrem de semnificativ dacă este citit și meditat în cadrul liturghiei „Tuturor Sfinților”. Contextul este cel al capitolului 7 din cartea Apocalipsei, care prezintă o întrerupere consolatoare între al șaselea și al șaptelea sigiliu: în mijlocul viziunilor de judecată și de catastrofă, se deschide o rază de speranță și mântuire.

Un înger se ridică din Răsărit, de unde vine lumina, semn al vieții și al mântuirii. În centrul viziunii se află „pecetea celor mântuiți”, o pecete pusă pe fruntea lor ca simbol al apartenenței la Dumnezeu și al protecției spirituale.

Numărul 144.000 este simbolic și reprezintă rezultatul următoarelor înmulțiri: 12 (care sunt triburile) x 12 (apostolii) x 1000 (adică plinătatea), ceea ce are ca rezultat „plinătatea poporului lui Dumnezeu”. Această cifră matematică reprezintă viziunea teologică a Israelului spiritual, care îi include și pe credincioșii în Cristos.

Pasajul prezintă viziunea unei mulțimi imense, mulțimea celor mântuiți, de necuprins de minte, universală: toate popoarele, limbile și culturile, îmbrăcați în alb (simbol al purității baptismale și al victoriei) și purtând ramuri de palmier, ca pelerinii sau martirii. Aceștia aclamă mântuirea care vine de la Dumnezeu și de la Miel (Cristos, Cel Răstignit și Înviat): este vorba de o liturghie cerească. Întregul cer se alătură laudelor îngerești, iar cele șapte atribute ale lui Dumnezeu (laudă, glorie, înțelepciune, mulțumire, cinste, putere și tărie) formează o doxologie perfectă, expresie a adorării absolute. Întrebarea retorică a bătrânului („Cine sunt aceștia și de unde vin?”) îi permite lui Ioan să primească revelația: cei mântuiți sunt „cei care vin din marea necaz” și veșmintele lor sunt „albe în sângele Mielului”. În acest răspuns se exprimă răscumpărarea prin puternicul paradox al jertfei lui Cristos: cine a împărtășit crucea, participă acum la slava Sa. Pericopa prezintă două imagini complementare ale poporului lui Dumnezeu: numărul simbolic și mulțimea fără număr. Este vorba de un mesaj puternic care indică sfințenia ca vocație universală: cu toții suntem chemați la mântuire și la sfințenie. Mântuirea și sfințenia nu sunt rezervate doar câtorva „aleși”, astfel încât fiecare bărbat și fiecare femeie poate face parte din această mulțime. Sfințenia nu înseamnă o fugă din lume, ci fidelitate în mijlocul încercărilor: este credință trăită în mijlocul necazurilor.

„Sfinții” sunt cei care au rezistat, au suferit, au luptat, rămânând fideli, iar acest lucru îi încurajează pe cei care trăiesc astăzi în dificultăți, crize, nedreptăți și persecuții. Imaginea „veșmintelor albe spălate în sângele Mielului” indică faptul că mântuirea este dăruită de Cristos și nu este doar rodul eforturilor omenești: mântuirea nu se obține prin merite personale, ci prin har, iar acest lucru cere recunoștință și smerenie, fără a se transforma în mândrie spirituală.

Scena cerească este o mare liturghie de laudă și comuniune, care este anticipată pe pământ: fiecare Euharistie, de fapt, este o previzualizare a realității veșnice. Celebrarea liturgică prefigurează și pregătește pentru liturghia cerească. Astăzi, într-o lume marcată de războaie, pandemii, nedreptăți, această viziune din Apocalipsă oferă o certitudine pentru viitor și reprezintă un mesaj de speranță: Dumnezeu mântuiește, Dumnezeu adună, Dumnezeu biruiește. Necazul nu este, așadar, ultimul cuvânt, ci există o țintă, iar drumul pe pământ capătă astfel un sens profund.

A DOUA LECTURĂ

Textul din 1In 3,1-3 este o invitație de a ne redescoperi demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, de a trăi în prezent cu speranță, lăsându-ne transformați în așteptarea împlinirii. Acest pasaj este un stimulent constant de a privi în sus, spre împlinire, fără a ne îndepărta niciodată de realitatea prezentă, înrădăcinați în iubirea lui Dumnezeu.

Textul din 1In 3,1-3 este un pasaj plin de afecțiune și speranță, care conturează identitatea „fiilor lui Dumnezeu” și transformarea lor viitoare. Identitatea de „fii ai lui Dumnezeu” este formulată prin expresia „vedeți ce mare iubire”, care în limba greacă indică o calitate extraordinară a iubirii, aproape „străină”, care depășește capacitățile umane, o iubire care surprinde.

A fi „fii ai lui Dumnezeu” nu este doar ceva nominal, în sensul de a fi numiți „fii”, ci reprezintă darul de a fi cu adevărat fii, adică o realitate efectivă.

Lumea nu-i cunoaște și nu-i recunoaște pe ucenici, pentru că nu L-a cunoscut și nu L-a recunoscut pe Dumnezeu: între logica lumii și cea a Evangheliei există o prăpastie imensă.

Acest pasaj, care conturează identitatea „fiilor lui Dumnezeu”, ar putea fi rezumat și prin expresia „deja și încă nu”: deja, chiar de acum, suntem „fii”, dar există o plenitudine viitoare încă ascunsă, astfel încât realitatea prezentă este doar începutul.

Finalul textului este ilustrat printr-o temă foarte recurentă în textele Noului Testament: „parusia”, adică manifestarea finală, reprezentată de întoarcerea glorioasă a lui Cristos. În centrul atenției se află transformarea credinciosului după chipul lui Hristos, cu promisiunea „divinizării”: „vom fi asemenea Lui”.

Epistola lui Ioan atinge apogeul prin reluarea motivului teologic al „viziunii”: „îl vom vedea așa cum este El”. Apogeul experienței creștine este reprezentat tocmai de viziunea beatifică: a-L vedea și a-L contempla pe Dumnezeu față în față.

Speranța creștină nu este evazivă, ci transformă viața chiar de acum: este o speranță care purifică, iar cel care speră se purifică, adică se angajează să trăiască ca Hristos, în puritate și sfințenie.

În societatea de astăzi, oamenii se definesc prin ceea ce fac, prin ceea ce posedă sau prin felul în care apar. Prima epistolă a lui Ioan răstoarnă această logică, arătând că adevărata identitate a creștinului, identitatea sa cea mai profundă, este aceea de a fi „copii ai lui Dumnezeu”, iubiți fără condiții, în mod gratuit. Acest mesaj are un sens foarte profund și este puternic eliberator, sintetizându-se în următoarea constatare: am primit deja iubirea lui Dumnezeu, ca dar necondiționat și jertfitor.

Acest text ne învață că Dumnezeu insuflă copiilor Săi speranța, care transformă istoria; de aceea, nu trebuie să fim nostalgici după trecut, nici să ne imaginăm un viitor ireal, ci trebuie să trăim în prezent cu privirea îndreptată spre împlinire. Speranța creștină reprezintă sensul vieții și nu este o iluzie, ci ne îndeamnă mai degrabă la fidelitate, la coerență, la creștere, la purificare.

În anumite domenii sau contexte, credința creștină nu este cunoscută, recunoscută sau înțeleasă de lume, de aceea putem fi neînțeleși, ridiculizați sau izolați din cauza credinței noastre, dar acest lucru nu trebuie să ne descurajeze, deoarece nu este un semn de eșec, ci mai degrabă de fidelitate și iubire, urmând o altă logică, diferită de cea lumească, legată doar de profit sau de interesul individual.

Logica lumii nu este în măsură să înțeleagă dinamica iubirii care se dăruiește gratuit, fără calcule sau interese proprii. Viața creștinului este un itinerar spre asemănare, spre configurarea cu Cristos: este un drum de formare, în continuă creștere. Scopul vieții este, așadar, acela de a deveni asemănători cu Isus, ca niște fii care seamănă, tot mai mult, cu Fiul Tatălui. Acest obiectiv necesită angajament, conștientizarea țelului, trăind mereu în bucuria lui Cristos Cel Înviat.

EVANGHELIA

Pasajul evanghelic reprezintă esența Predicii de pe Munte, Magna Charta a Evangheliei după Matei și a creștinismului însuși: Fericirile trasează calea fericirii creștine în logica Împărăției Cerurilor. Relatarea patimii, morții și învierii lui Isus determină și modelează, în mod indirect, redactarea Fericirilor și reprezintă împlinirea acestora.

Contextul Textul din Mt 5,1-12 se încadrează într-o strategie narativă generală precisă a Evangheliei după Matei, în care întreaga secțiune din Mt 3,1–16,20 abordează tema „Dumnezeu Tatăl și Împărăția Cerurilor”. În cea de-a doua unitate a primei părți a Evangheliei sunt cuprinse învățăturile rabinului Iisus, sintetizate în Mt 5,1–7,29, care reprezintă primul mare discurs al lui Isus. „Discursul de pe Munte” (5–7) are o funcție inaugurală de deschidere și este legat de celelalte cinci mari discursuri ale lui Matei: Discursul misionar (Mt 10); Discursul în parabole (Mt 13); Discursul despre comunitate sau eclezial (Mt 18); Discursul escatologic despre vremurile de pe urmă (Mt 24–25). Mt 5,1-20 reprezintă împlinirea Torei, în centrul căreia se află așa-numitele „makarisme”: repetarea celor nouă adjective calificative „fericiți” (makárioi) subliniază această pericopă. Afirmațiile se prezintă într-un puternic crescendo: economia mântuitoare nu este abrogată, dimpotrivă, ceea ce este scris ca Lege (nómos) rămâne pentru totdeauna; chiar și cele mai mici porunci sunt importante, de aceea comportamentul concret al ucenicilor lui Isus trebuie să-l depășească pe cel al cărturarilor și al fariseilor. Economia mântuitoare a Torei, care a călăuzit drumul poporului lui Israel de-a lungul istoriei, nu este desființată de Isus. Legea este considerată expresia „voinței lui Dumnezeu”: trebuie privită, așadar, ca un dar și o acțiune divină în istorie. Chiar și profeții se încadrează în acest proiect mântuitor, întrucât și ei, în misiunea lor, s-au referit în mod continuu la Tora, care este, în definitiv, legământul încheiat de Dumnezeu cu poporul Său. Misiunea lui Isus nu este, așadar, aceea de a anula sau de a confirma pur și simplu Legea, ci are, în primul rând, scopul de a realiza pe deplin intenția Tatălui cuprinsă în Tora.

Prima fericire

Prima fericire se concentrează asupra „celor săraci”, care, în raport cu „duhul”, sunt cei care au „mâinile goale”, adică cei care își recunosc sărăcia și nevoia, atât materială, cât și spirituală; persoane care în lume nu sunt nimic și tocmai de aceea sunt deosebit de apropiate de Dumnezeu, pentru că numai Dumnezeu este Cel care poate dărui. Stăpânirea Împărăției cerurilor înseamnă participarea deplină la împărăția Tatălui, care comunică neîncetat viața: promisiunea „a lor este Împărăția cerurilor” reprezintă, așadar, „motivul”, fundamentul calificării lor ca „fericiți”. Precizarea „duhovnicească” nu are un caracter restrictiv, ci servește mai degrabă pentru a sublinia o dimensiune a sărăciei, care nu este o situație pur sociologică, ci și una religioasă, spirituală. Evanghelia după Matei dorește să transmită că sărăcia economică nu este suficientă pentru a fi declarați „fericiți”, ci este necesar să fii, de asemenea, profund smerit, blând și pașnic, întrucât numai în aceste condiții speciale ești capabil să primești Împărăția lui Dumnezeu care vine.

A doua fericire

A doua fericire are ca subtext pericopa din Is 61,1-3, care, probabil, a inspirat versiunea lui Matei. Este instructivă și comparația cu Mt 9,15, unde apare a doua și ultima mențiune, după Mt 5,4, a verbului „a plânge” (péntheō), tot din gura lui Isus, iar acest context ar putea explica „macarismul” matean: nu se poate fi întristat când „mirele” este prezent; se va avea întristare când „mirele” va fi luat. În comunitatea mateană, cei întristați sunt, așadar, cei care postesc, pentru că li s-a luat mirele, făcând penitență, în așteptarea întoarcerii lui Mesia, Domnul Înviat.

A treia fericire

Pentru a interpreta corect a treia fericire mateană, este necesar să ne referim la pasajul din Ps 36,11, din versiunea greacă a Septuagintei. Structura psalmului ajută la înțelegerea semnificației motivului „blândeții” și a expresiei „vor moșteni pământul”, recunoscând contextul acesteia și delimitându-i sensul. Cei blânzi sunt descriși ca fiind cei care nu acționează ca cei nelegiuiți și nu se ciocnesc cu ei (linia orizontală), ci care își pun speranța în Domnul (linia verticală). Numai o orientare hotărâtă și puternică spre Dumnezeu face posibilă blândețea: imperativele stau la baza interdicțiilor. Blândețea, de fapt, exprimată prin adjectivul grecesc práus, care înseamnă „blând”, caracterizează figura protagonistului, așa cum arată două pasaje din Matei, unde în primul (Mt 11,28-30) este chiar Isus cel care, în dialogul cu ucenicii/cititorii, se definește pe sine ca fiind „blând”; în timp ce în al doilea este vocea naratorului care îl califică pe Isus, când este pe punctul de a intra în Ierusalim, drept un „rege blând”, în contextul împlinirii profețiilor (Mt 21,4-5).

A patra fericire

Matei introduce în cea de-a patra dintre fericiri tema dominantă a întregului discurs: căutarea prioritară a „dreptății”. Dar ce înseamnă expresia „a avea foame și sete”? La ce fel de sățietate se face aici referire? Verbul „a se sătura” are un sens metaforic evident, așa cum se întâmplă deja în Is 53,11 (a se sătura de cunoașterea lui Dumnezeu) sau în versiunea greacă a Ps 16,15 (a se sătura de manifestarea slavei-prezenței lui Dumnezeu).

„Dreptatea”, despre care vorbește Matei, nu este doar un element, oricât de central ar fi, al societății, ci este și, mai ales, un atribut divin, care este inseparabil de „milostivirea” Sa.

A cincea fericire

A cincea dintre „makarioi” deschide a doua jumătate a fericirilor: ea reia și precizează tema primei „makarioi”, care proclamă sărăcia duhovnicească ca recunoaștere a dependenței totale de Dumnezeu. A cincea fericire este singura care descrie atât atitudinea umană, cât și acțiunea divină prin doi termeni care au aceeași rădăcină semantică: „milostivi” și „milă”. Această proclamare introduce în textul fericirilor situația de fragilitate a aproapelui și dependența acestuia: se indică astfel care este răspunsul evanghelic la această situație dificilă. Contingența nevoii și a condiției de păcătos se încadrează în perimetrul dependenței de milostivirea lui Dumnezeu: a cincea fericire adaugă la dependența fundamentală față de Dumnezeu și pe cea a aproapelui față de noi.

A șasea fericire

A șasea fericire, cea a „celor cu inima curată”, urmează celei a „celor milostivi”; astfel, în mod similar, continuarea narațiunii reflectă un model asemănător: mustrarea privind doar curăția exterioară (Mt 23,25-28) vine după cea privind lipsa de milostivire (23,23-24). A șasea fericire este asemănătoare cu prima: aceste două fericiri formează o incluziune în jurul modului în care trebuie configurată relația cu Dumnezeu, urmată de indicația privind atitudinea pe care trebuie să o adoptăm față de aproapele. Armonia cu voia lui Dumnezeu trebuie să-l implice pe om în întregime. Ceea ce împiedică inima să fie unită cu Dumnezeu este impulsul rău. A șasea dintre makarioi este un fel de „corectare”: după enumerarea beneficiilor în favoarea celui care este declarat „fericit”, se indică sursa, astfel încât fericirea, bunăstarea și șhâlôm își au originea numai și numai în Dumnezeu. Este ca și cum s-ar spune că tot ceea ce este cuprins în primele cinci fericiri nu poate fi obținut fără Dumnezeu, independent de El.

A șaptea fericire

A șaptea fericire se exprimă în limbajul Vechiului Testament (Is 27,5), pentru care se găsesc exemple și în Noul Testament (Col 1,20; Ef 2,14-17; Iac 3,18). Viața creștină în comunitate și în societate trebuie să fie marcată de pace, care este rodul tangibil al iubirii. Matei nu abordează chestiunea „păcii” pornind doar de la un plan politic sau sociologic, ci fundamentează această importantă dinamică relațională pe relația fundamentală cu Dumnezeu: pacea generează filiația divină. A șaptea fericire presupune și rezumă cele șase anterioare, întrucât zidirea păcii implică toate aspectele menționate anterior: adică a fi săraci cu duhul, îndurerați, blânzi, drepți, milostivi, cu inima curată. Dacă a șasea fericire promite întâlnirea față în față cu Dumnezeu, a șaptea îi precizează natura: este vorba despre întâlnirea Tatălui cu fiii Săi, intrând într-o comuniune vie și familiară cu El.

A opta fericire

A opta fericire face referire în mod expres la a patra și evidențiază dorința vie și angajamentul personal pentru „dreptate”. În cea de-a opta fericire nu mai este vorba de a acționa, ci de a suferi: împreună cu a doua („fericiți cei îndurerați”), aceasta se dovedește a fi cea mai paradoxală. A opta fericire nu introduce un alt aspect, ci face un pas înainte, conferind o importanță sporită, în măsura în care afirmă că, de exemplu, nu numai că trebuie să ne angajăm pentru pace, ci trebuie să acceptăm și să suferim persecuții din cauza acestei dedicări pentru zidirea păcii și așa mai departe pentru toate celelalte fericiri. Poziția finală reflectă presupunerea punerii în practică a ceea ce au indicat fericirile anterioare: se este persecutat din cauza dreptății, numai dacă, într-adevăr, această dreptate este practicată și trăită până la capăt.

A noua fericire

A noua dintre fericiri aprofundează tema „persecuției”: Matei precizează expresia „din cauza dreptății” (5,10) cu următoarea „din cauza Mea” (5,11), lăsând să se înțeleagă că „dreptatea” are un caracter mesianic. A noua fericire, aprofundând tema „persecuției”, reprezintă aplicarea ultimei fericiri la adresa interlocutorilor, în special a ucenicilor, care sunt cei direct vizați și cei mai apropiați de vorbitor (5,1-2): soarta ucenicilor este comparată cu cea a profeților, care au fost trimiși de Dumnezeu însuși. Această amplificare finală le revelează ascultătorilor că „Fericirile” nu trebuie să rămână o doctrină abstractă, ci trebuie aplicate concret în viața, atât exterioară, cât și interioară, a fiecărui ucenic/cititor în parte.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 580/octombrie-noiembrie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 23