„Două puncte de referință sigure” – Meditație pentru Duminica a XXX-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXIX-A DE PESTE AN

25 OCTOMBRIE 2026

LOGICA INDIVIDUALISTĂ

de Jose Antonio Pagola

În rândul nostru continuă să crească, într-un mod irezistibil, cultul vieții private și obsesia de a satisface, mai presus de toate, aspirațiile individuale. Sociologii vorbesc despre „sacralizarea individului” în societatea modernă, despre narcisism ca tendință dominantă în zilele noastre sau despre dezintegrarea legăturilor sociale.

Pentru a ilustra acest fenomen, se evocă adesea, poate într-un mod puțin riguros, ascensiunea sporturilor individuale precum „jogging-ul” sau „windsurfing-ul”, atracția pentru jocurilor video solitare sau dansurilor moderne care izolează indivizii unii de alții, pentru ca fiecare să-și simtă propriul trup în mijlocul decibelilor care fac imposibilă comunicarea. Cert este că o „logică individualistă” domină astăzi societatea. Interesele private prevalează asupra oricărei alte considerații. Puțini sunt dispuși să-și sacrifice aspirațiile personale în favoarea unor cauze de interes general. Ba chiar, motorul principal al mobilizărilor sociale este, de obicei, aproape întotdeauna revendicarea drepturilor individuale.

Totuși, în ciuda tuturor acestor lucruri, singurătatea și izolarea indivizilor cresc. Fiecare își urmărește propriul interes. Există un deficit de comunicare interpersonală. Aproape peste tot, oamenii se plâng că nu sunt înțeleși sau ascultați.

Crește, de asemenea, apatia și indiferența față de celălalt. Problemele celorlalți nu prezintă interes. Ceea ce caută fiecare este să nu rămână în afara sistemului, să se situeze mai bine în competiția pentru locul de muncă, să prospere din ce în ce mai mult.

Preocuparea pentru ceilalți este redusă la minimum și se concretizează aproape întotdeauna într-un angajament intermitent și trecător, fără pretenții de sacrificiu sau abnegație.

În acest „regat al Eu-lui”, nu pare că mesajul evanghelic al iubirii ar putea fi prea bine primit și, cu atât mai puțin, pus în practică. Cu toate acestea, porunca „să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți” poate găsi ecou tocmai în această ascensiune a individualismului, deoarece leagă iubirea față de celălalt de ceea ce ne dorim pentru fiecare dintre noi.

Așa cum ne avertizează G. Lipovetsky, cu cât societatea avansează mai mult spre individualism, cu atât mai clar apare individul ca valoare supremă. Cu cât individul este mai sacralizat, cu atât mai ignominioasă ni se prezintă marginalizarea și mizeria celor defavorizați.

DOUĂ PUNCTE DE REFERINȚĂ SIGURE

de Roberto Laurita

Evreul pios învățase, de obicei, pe de rost regulile pe care trebuia să le respecte. Nu erau puține: câteva sute. Riscul era acela de a le considera pe toate la fel, ca și cum ar fi avut aceeași importanță. De aici se naște întrebarea: „Care este marea poruncă?”. Care este cea mai importantă? Isus nu ezită să răspundă. De altfel, este suficient să ne adâncim în Vechiul Testament pentru a găsi soluția. Primul este un pasaj din Deuteronom pe care evreii îl recită și astăzi dimineața și seara ca pe un fel de rugăciune. Al doilea se găsește în schimb în Levitic și face parte dintr-un adevărat cod al sfințeniei. Isus le consideră pe amândouă ca fiind temelia pe care se sprijină Legea și Profeții.

Nu este suficient, de fapt, să iubești în orice fel. Ceea ce se cere este o iubire totală, care cuprinde întreaga persoană: inima ei, sufletul ei, mintea ei; deciziile ei, alegerile ei, energiile ei, gândurile ei, zona cea mai profundă a ființei. Această iubire își găsește flacăra secretă în dorința de a se abandona lui Dumnezeu, fără ezitări, fără condiții, fără rezerve.

A doua poruncă este „asemănătoare cu prima”. Ceea ce înseamnă că nu există nicio concurență între cele două. Așadar, când îl iubim pe Dumnezeu, nu îi luăm nimic aproapelui, iar când îl iubim pe aproapele nostru, nu îi luăm timp și atenție iubirii pentru Dumnezeu.

„Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”: aceasta este traducerea care ni se oferă. Ni se indică o cale deloc ușoară. A-l iubi pe celălalt ca pe noi înșine ne invită, de fapt, să ne întrebăm dacă tot ceea ce ne asigurăm suntem dispuși să oferim și celor pe care îi întâlnim.

Dar o altă tradiție posibilă ne clarifică motivul acestei atitudini: „Iubește-l pe aproapele tău pentru că el este ca tine”. Da, aproapele meu, indiferent de culoarea pielii, de proveniență, de etnie, de cultură, este exact ca mine. Are aceeași demnitate ca mine, aceleași drepturi și îndatoriri. Și tocmai această recunoaștere, această certitudine stă la baza unei conviețuiri civile și ecleziale sub semnul respectului și al aprecierii, în care diversitatea, departe de a fi privită cu suspiciune, dacă nu chiar cu teamă și ostilitate, este considerată o bogăție.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

A TRĂI CREDINȚA, A CREDE ÎN VIAȚĂ

de Cristina Simonelli

Parcurgerea paginilor Evangheliei creează efecte de culori care se dublează și se recompun, ca în caleidoscoapele cu care se jucau copiii cu mulți ani în urmă, care reprezintă încă o anumită parte dintre credincioșii practicanți. Alături apare (In 8,1-11) grupul feroce de devotați și violent din punct de vedere religios, care intenționa să o lapideze pe femeia prinsă în flagrant delict de iubire: începând cu cel mai bătrân, unul câte unul, nu numai că nu aruncă piatra, ci pleacă.

Epoca experimentală

Am putea oare descrie astfel percepția distanței care ne separă de acea dublă fațetă a unei porunci care, mai mult decât un precept, este o revelație a simțământului vieții? Erri De Luca intitulează L’etàsperimentale (2024) o carte despre ineditul pe care îl reprezintă, pentru el ca și pentru oricine, îmbătrânirea, experimentând în fiecare zi o învățare, o încetinire, o amintire printre uitări. Suntem oare, în cel mai bun caz, credincioșii bisericilor, dacă analizăm cu sinceritate situația, într-o lume sfâșiată de războaie, într-un ecosistem devastat de un nivel de trai nesustenabil, într-un sistem de inegalități care persistă în mod nedrept? Această plecare ar fi cu totul diferită de cea tristă a tânărului (Mc 10,17-22) care nu vrea să-și părăsească bogățiile (poate că apoi s-a răzgândit?), ar fi cel puțin posibilitatea unei schimbări de direcție, acea cerere de iertare despre care vorbește Loris De Filippi (Încă cerem iertare. O mărturie din Gaza, 2026).

În acest simțământ, a lăsa piatra din mână nu este o renunțare, ci o posibilitate de convertire și de deschidere, precum în înghițitura de apă (Mt10,42) care valorează o viață. Trăim, de asemenea, la nivel colectiv, o epocă experimentală: poate că și generațiilor trecute li s-a părut la fel. O percepție atât de globală a crizei este, totuși, efectiv fără precedent și se înscrie pe deplin în pagina evanghelică de astăzi, conferindu-i o nouă lumină, colorând cu concretitate tradiția primită, pe care avem tentația să o punem pe altare, în loc să o întâlnim pe străzi.

… Așa și pe pământ, așa …

Din aceste motive, las pe plan secund câteva scurte referiri la întâmplări din vechime, pentru că sunt convinsă că așa ar fi procedat și părinții și mamele credinței, pornind de la „azi”-ul lor, nu de la o epocă de aur, de pe pământ, nu din cer. Prin urmare, nu va fi deloc îndrăzneț să răsturnăm una dintre cererile din Tatăl nostru, cu ajutorul formei suspense a frazei, care ne ajută să nu o lăsăm pur și simplu să curgă în rutina obișnuinței. Aspectul revelator al poruncii evanghelice constă, de fapt, tocmai în răsturnarea perspectivei, în transformarea obișnuinței posibile în orice religie: forma pământească, corporală, concretă este locuită de „cer”. Orice fugă în sens contrar este un simulacru de sfințenie, un „cuib de tâlhari” (Mt21,13, cu referire la Ier 7,11) în inima Evangheliei. Așa o spune, în fond, apologul atribuit unui călugăr din vechime, care ar fi tăcut în fața întrebărilor vizitatorilor, care pleacă cu dispreț. Întrebat de discipolul său, nedumerit de imaginea proastă pe care o dăduseră, el răspunde: «M-au întrebat lucruri despre cer, pe care nu le știu. Dacă m-ar fi întrebat despre patimi – adică despre modul de a trăi în lume – la asta aș fi răspuns» (Poemen, Alfabetico 13). În același mod, ba chiar cu o evidență mai mare, povestește Viața lui Martin „din Tours”, cu darul unei bucăți de mantie oferită cerșetorului, care în timpul nopții se revelează ca fiind Cristos, o exegeză concretă, încă o dată, a Mt 25: mi-ați făcut-o mie, pe pământ. Deci și „în ceruri”.

Un cuvânt folosit în exces

În toate acestea și mai ales în dubla iubire, așa cum o numește de mai multe ori și Augustin, iese în evidență un cuvânt riscant, dintre acelea pe care le găsești peste tot și nu știi prea bine cum să le folosești: iubire, tocmai, sau caritate, dacă vrei să faci o traducere literală a unei expresii latine frecvente. Ca în cazul expedierilor fragile, trebuie să scrii: handle with care, a manipula cu grijă. Caritatea, de fapt, a fost supusă unei denaturări de tip „obol” care lasă în urmă o asimetrie și o nedreptate, ca puține altele. Nici „dragostea” nu stă mult mai bine, pentru că este umflată nu atât de „cele trei cuvinte” din cântece și de bârfe, cât de o formă oarecum siropoasă care îl făcea pe Levinas să spună deja cu multe decenii în urmă că creștinii, sub acest pretext, își permit să ignore rezistența etică a Fețelor, încipă în concretul Legii, iar lui Lorenzo Milani, în Scrisoarea către o profesoară, că mult lăudata iubire universală ascunde adesea incapacitatea de a manifesta o afecțiune adevărată în dreptate. Conștienți de aceste riscuri, totuși, vom folosi aceste termeni „pentru a nu tăcea cu totul” – așa cum obișnuia să spună Augustin despre anumiți termeni teologici – și, cu aceste precauții, putem reconstrui astăzi, la fel ca în scrierile antice, o idee de intelect afectiv și de afecțiune concretă, departe de a fi banală. Astfel, Ipponate scrie, de exemplu, într-o discuție cu un anume Fausto manicheu, că se înțelege doar printr-o empatie profundă și afectuoasă, care ne aparține în întregime și este animată în întregime de Duhul, care tocmai astfel ne călăuzește spre adevărul deplin, nu spre o posesiune, ci spre un țel relațional și o viață mântuită. Cuvintele sale, legate de citatul din Rom 5,5 și cu siguranță mai puțin traduse decât atât, se găsesc în Contra Fausto 32,18: non intratur in veritatem, nisi per caritatem.

PRIMA LECTURĂ

Pasajul din Ex 22,20-26 arată cum legea legământului nu este o regulă rece, ci mai degrabă o cale a dreptății, după modelul celei divine, și al compasiunii concrete. Imaginea care reiese din aceste texte este aceea a unui Dumnezeu care nu se limitează la un cult exterior, ci ne îndeamnă la relații drepte și milostive.

Contextul

Prima lectură prezintă un fragment din cartea Exodului, un pasaj cheie din așa-numitul „Cod al Legământului” (Ex 20–23), care cuprinde legi și norme sociale revelate de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai.

Contextul plasează pericopa în secțiunea juridică care urmează după înmânarea Decalogului. În această parte, sunt stabilite norme sociale pentru protecția celor slabi, dezvăluind o dimensiune profund etică a credinței poporului Israel.

Pasajul începe cu figura „străinului”, exprimată în ebraică prin termenul ger, care înseamnă „străin rezident”, adică străinul care trăiește stabil în Israel, fără a avea însă acces deplin la drepturile tribale.

Văduvele și orfanii sunt simbolurile celei mai mari vulnerabilități sociale: nu au apărare și nici apărători, așa că Dumnezeu Însuși le devine protector și garant. Strigătul celor asupriți ajunge la Dumnezeu, iar El răspunde cu o dreptate severă, amenințând chiar cu moartea pe asupritori: limbajul este foarte puternic, pentru a arăta că Dumnezeu nu este neutru.

Pasajul abordează și relațiile economice, tratând problema datoriilor și a împrumuturilor: nu se pot percepe dobânzi de la cei săraci (cămătărie), iar gajul trebuie să respecte demnitatea persoanei; astfel, dacă mantaua are folosul de a dormi și de a se acoperi, reținerea ei echivalează cu negarea dreptului la supraviețuire. Finalul pericopei (v. 26) conține o afirmație teologică cheie: „Eu sunt milostiv”. Dumnezeu Însuși Se revelează a fi „milostiv” și, prin urmare, Tora Sa (Legea sau Învățătura) reflectă Chipul Său.

Textul biblic prezintă o societate evaluată în funcție de demnitatea celui mai slab. Criteriul dreptății, potrivit Torei, nu este eficiența, ci protecția celor mai vulnerabili. Astăzi, străinii, săracii, orfanii și văduvele pot fi migranții, persoanele fără voce, cei exploatați, șomerii, persoanele fără adăpost. Acest pasaj ne îndeamnă să construim comunități incluzive și solidare, în care cel slab să nu fie niciodată abandonat. Motivația dreptății este „memoria istorică”: și Israelul a fost străin și oprimat în Egipt. Legea devine astfel un act de dreptate înrădăcinat în memoria mântuirii.

„Memoria istorică” reprezintă motorul etic al acțiunii și este o invitație de a nu uita de unde provenim. Recunoștința pentru mântuirea primită devine un stimulent puternic pentru dreptate față de ceilalți.

Textul cărții Exodului pune în centrul atenției o economie dreaptă și plină de compasiune: împrumutul fără dobândă și respectarea nevoilor vitale (cum ar fi cea a mantalei) interpelă economia de astăzi. Ne aflăm în fața unei invitații de a ne revizui criteriile de consum, de finanțe și de proprietate, pentru a pune întotdeauna în centrul atenției persoana și nu profitul.

Dumnezeu ascultă strigătul celor asupriți și se prezintă ca apărător activ al celor călcați în picioare, motiv pentru care credinciosul este chemat în mod continuu la responsabilitatea de a nu fi complice la nedreptate, ci de a acționa reflectând în mod constant milostivirea lui Dumnezeu.

A DOUA LECTURĂ

Textul din 1Tes 1,5-10 prezintă o comunitate tânără, plină de entuziasm, pusă la încercare, dar credibilă, care trăiește o credință profundă, plină de bucurie și contagioasă: este un model pentru orice comunitate eclezială care dorește să fie lumină și ferment în lumea de astăzi.

Pericopa din 1Tes 1,5-10 reprezintă partea finală a salutului introductiv al epistolei, în care Paul recunoaște lucrarea harului printre tesaloniceni și rolul lor de exemplu pentru ceilalți.

Paul subliniază importanța atitudinii apostolilor: orice acțiune a lor a fost îndeplinită având ca scop binele comunității. Evanghelia este eficientă, deoarece predicarea nu a fost doar verbală, ci a fost confirmată de puterea lui Dumnezeu, prin semne vizibile și o transformare reală, precum și de Duhul Sfânt, ca prezență divină activă. Chiar și convingerea profundă demonstrează autenticitatea apostolilor. Eficacitatea Evangheliei este, așadar, experiențială și nu doar doctrinară.

Tesalonicenii devin imitatori ai lui Paul și ai Domnului, primind Cuvântul în suferință, dar cu bucurie în Duhul, care le alimentează perseverența. Bucuria în încercare este o trăsătură tipică a spiritualității pauline și arată o credință matură și înrădăcinată.

Apostolii, de la statutul de ucenici, devin Învățători prin exemplu, modele pentru ceilalți credincioși: credința lor devine mărturie pentru Macedonia și Ahaia, cele două regiuni din nordul și sudul Greciei. Mărturia lor capătă o forță contagioasă.

„Cuvântul Domnului” răsună prin apostoli, astfel încât credința se răspândește. Paul folosește verbul grecesc enchéō, care înseamnă „a răsuna, a ecoua”, indicând un ecou puternic și vast. Credința autentică nu rămâne izolată, limitată, ci se propagă spontan.

Apostolul Paul identifică esența credinței creștine în convertirea de la idoli la Dumnezeul viu, înslujire, care face ca viața creștină să fie activă și concretă, și în așteptarea escatologică, prin care creștinii trăiesc îndreptați spre întoarcerea lui Isus, înviat din morți, care eliberează de mânia iminentă (adică de judecata de apoi). Credința creștină își are rădăcinile în istorie (convertirea), este activă (slujirea) și este escatologică (așteptarea întoarcerii).

În prezent, într-o lume saturată de cuvinte și discursuri, acest pasaj ne amintește că mărturia autenticăvalorează mai mult decât predicile: Evanghelia trăită este mai puternică decât simplul cuvânt. Astăzi, oamenii caută coerență și adevăr trăit. Evanghelia trebuie transmisă cu Duhul și cu convingere, ca o viață transformată.

Comunitatea creștină crește prin relații credibile: suntem imitatori și modele unii pentru alții, imitând și fiind imitați. Acest pasaj este o invitație de a redescoperi valoarea mărturiei personale și comunitare, chiar și în mijlocul dificultăților. Primirea Evangheliei nu garantează absența încercărilor, dar dăruiește prezența Duhului Sfânt, care oferă putere și bucurie interioară, chiar și în adversități. Evanghelia este un cuvânt de mângâiere pentru cei care trăiesc credința în contexte dificile sau ostile. Adevărata credință „face zgomot”, în sens pozitiv: se răspândește, se remarca, se povestește. Credința este întotdeauna misionară și „contagioasă”. Creștinii nu pot fi invizibili, de aceea credința lor interpelează comunitățile noastre. Trebuie să ne întrebăm mereu: credința noastră vorbește sau tace? Gesturile noastre vorbesc despre Cristos?

Și astăzi suntem chemați să ne convertim de la idolii moderni (banii, puterea, ego-ul, tehnologia) la Dumnezeul viu și adevărat, slujindu-L cu responsabilitate și așteptare. Speranța creștină nu este o fugă din lume, ci încrederea că Cristos va veni și ne eliberează deja acum. Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă la o convertire continuă și ne dăruiește mereu speranță escatologică.

EVANGHELIA

Narațiunea lui Matei, aflată într-un dialog constant cu Sfintele Scrieri ale lui Israel, pe măsură ce se desfășoară viața și faptele protagonistului, înaintea evenimentelor centrale care îl implică (patimile, moartea și învierea), oferă o sinteză a întregii Tora și a întregii literaturi profetice prin indicarea a cea mai mare și prima poruncă, care se referă la Domnul (nivelul vertical), urmată de a doua poruncă, în strânsă legătură cu aproapele (nivelul orizontal).

Contextul

Versetele din Evanghelia după Matei (22,34-40), care sunt citite în această a 30-a duminică din timpul obișnuit, fac parte dintr-o strategie narativă generală, care prezintă misterul pascal al lui Isus, de la Mt 16,21 până la 28,20. Această parte a relatării lui Matei (21,1–25,46) se concentrează asupra misiunii protagonistului la Ierusalim, într-o alternanță între în interiorul și în afara Templului. Parcursul narativ al acestei unități literare se desfășoară pe următoarele etape: intrarea în Ierusalim (21,1-11); în interiorul Templului: casa de rugăciune (21,12-14); în interiorul Templului: dialogul cu adversarii (21,15-16); în afara Templului: dialogul cu ucenicii (21,17-22); în interiorul Templului: dialogul cu adversarii (21,23–22,46); în interiorul Templului: discursul adresat mulțimilor și ucenicilor săi (23,1-39); în afaraTemplului: dialogul cu ucenicii (24,1–25,46).

Isus pus la încercare

La începutul scenei, naratorul subliniază că și fariseii au ascultat învățătura lui Isus, care a reușit să-i reducă la tăcere pe saduchei: iată că tocmai fariseii se adună într-un singur loc (v. 34). Unul dintre acești farisei, un doctor al Legii (în afară de acest pasaj, Matei nu folosește nicăieri altundeva expresia „al Legii”, nomikós), ia cuvântul pentru a-l „pune la încercare” (se folosește verbul peirázō) pe Isus (v. 35). Fariseul, Învățătorul Legii, se adresează protagonistului cu apelativul „Învățătorul” (didáskale): întrebarea se referă la „care” (poía) „poruncă” (entolē) poate fi considerată „mare” (megálē) în Lege (v. 36).

Termenul masculin „Legea” (nómos) apare de opt ori în Matei (5,17.18; 7,12; 11,13; 12,5; 22,36.40; 23,23); nu apare niciodată în Marcu; în schimb, apare de numeroase ori în restul Noului Testament și în versiunea greacă a Septuagintei. Adjectivul interogativ inițial „care” (poía) dezvăluie o anumită insistență specifică asupra calității: fariseul dorește să afle cum să enunțe chintesența, natura intimă, adevărul profund al ceea ce constituie voința lui Dumnezeu, cristalizată în Scripturi, în special în Lege, în Tora, în cadrul căreia este implicată și lumea umană. Nu este vorba doar de a clasifica pur și simplu poruncile, ci de a lumina, de a da profunzime și importanță poruncii esențiale, care stă la baza tuturor celorlalte, a întregii realități.

În centru se află inima Torei

Răspunsul lui Isus reprezintă citarea, fără nicio formulă introductivă sau de completare și cu câteva variante ușoare, a rugăciunii Šema‘ Yiśrā’ēl: „Ascultă, Israele, Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul este unul singur. Să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta…” (Deut. 6,4-9). Să încercăm să comparăm pe scurt cele două texte, traduse amândouă „literal”: Și să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu toată ființa ta și cu toată puterea ta (Deuteronom 6,5). Să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu toată ființa ta și cu tot cugetul tău (Matei 22,37).

Din comparația acestor două versiuni se pot observa nuanțele subtile ale unui text față de celălalt: în special se remarcă diferența dintre utilizarea termenului „putere” în textul din Deuteronom și cea a termenului care indică „mintea” (diánoia) în Matei, care apare doar în această pericopă în întreaga Evanghelie. Caracteristica Șema este aceea de a fi simultan o poruncă și o rugăciune: este o poruncă adresată centrului profund al omului, inima sa, care, în antropologia biblică, nu reprezintă atât sentimentele – care sunt situate în măruntaie –, cât mai degrabă modul propriu de a vedea și de a gândi. Fiindcă inima este sediul inteligenței, al memoriei, dar mai ales al voinței, devine posibilă o formulare de tipul „poruncă-minte”. Cartea Deuteronomului, structurată ca o colecție de discursuri rostite, în mod ideal, de Moise înainte de intrarea în Țara Promisă, prezintă orice îndemn cu același apel: „Ascultă!”. Acțiunea de a asculta devine astfel prima poruncă care dă simțământ tuturor cuvintelor rostite imediat după aceea.

Din același motiv, Șema este și o rugăciune, cea mai profundă: citirea ei are loc, de fapt, de două ori pe zi, în rugăciunea de dimineață și în cea de seară, reamintind astfel în mod constant, în viața de zi cu zi fragilă și limitată a persoanei umane, absolutul lui Dumnezeu.

Utilizarea verbului „a iubi” (cf. Dt 30,6), pentru a descrie relația cu Dumnezeu, indică faptul că relația omului cu Domnul este personală, intimă, afectuoasă, asemenea celei dintre un tată și fiul său.

Experiența iubirii față de Dumnezeu este posibilă deoarece acțiunea divină precede orice act al omului. Această realitate a iubirii se revarsă apoi în țesătura cotidiană a vieții credinciosului, care este destinatarul direct al acesteia, invadând complet toate spațiile și tot timpul său. „A-L iubi pe Domnul” înseamnă a primi iubirea Sa atât într-o relație interioară și personală cu El în credință, cât și prin rămânerea în cadrul legământului, prin ascultarea credincioasă de poruncile Sale. Termenii „inimă-suflet-puteri” conturează ființa umană în totalitatea sa: el este îndemnat să-L iubească pe Dumnezeu cu toată ființa sa, implicând orice dimensiune a existenței sale.

Reinterpretarea de către Isus a Torei

Isus din Evanghelia după Matei reiterează cu tărie pasajul din Deuteronom prin declarația că „aceasta este cea mai mare și prima poruncă” (v. 38). Isus califică astfel Dt 6,5 nu numai ca „cea mare”, ci și ca „prima poruncă”. Făcând referire la „prima poruncă”, Isus deschide calea către „a doua poruncă”, care nu fusese solicitată în mod explicit în întrebarea inițială.

De fapt, Isus, definind „porunca cea mare” ca fiind „cea dintâi”, lasă să se întrevadă o a doua poruncă, care merită să fie menționată. Protagonistul, de altfel, indică imediat după aceea o altă poruncă, pe care o califică drept „a doua” (deutéra) și „asemănătoare” (homóia) cu cea dintâi: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (v. 39), a cărei formulare este identică cu cea din Lev 19,18b. Aproapele trebuie iubit ca pe sine însuși, în sensul că se va acționa în interesul și pentru binele său, în același mod în care ne îngrijim de noi înșine. Protagonistul își încheie răspunsul, adresat fariseului care îl interoghează, cu următoarea afirmație: „De aceste două porunci depind toată Legea și Profeții” (v. 40), în care expresia „întreaga Lege” (hólos ho nómos) apare doar de trei ori în tot Noul Testament (Mt 22,40; Gal 5,3; Iac 2,10).

Mesajul

Din această concluzie reiese cum prima și a doua poruncă devin „cele două porunci”: iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele sunt astfel prezentate împreună, chiar de către Isus, ca fundament al întregii Legi și al profeților (v. 40). Este ceva nemaiauzit să se atribuie celor două porunci, luate împreună, o astfel de preeminență: combinarea Deuteronomului 6,5 cu Leviticul 19,18b nu se regăsește în mod formal nicăieri altundeva, nici în Vechiul Testament, nici în vreo scriere iudaică, unde se întâlnește doar ideea de a asocia cele „două iubiri”. În iudaismul elenistic, de fapt, asocierea dintre iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele pare să fie familiară, așa cum reiese din opera Testamentele celor Doisprezece Patriarhi (cf.Testamentul lui Isacar 5,1-2; 7,6; Testamentul lui Dan 5,3); cele două categorii asociate se regăsesc și la Filon din Alexandria (De Specialibus Legibus 2,63).

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 580/octombrie-noiembrie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Fariseii îi pun întrebări lui Isus 

Hits: 5