Scrisoarea pastorală a ÎPS Aurel Percă pentru Anul pastoral 2026-2027: „Am primit o credință. O trăim. O transmitem mai departe”
Luni, 28 septembrie a.c., se va deschide Anul pastoral 2026–2027, fiind convocate Consiliul prezbiteral și Consiliul pastoral al Arhidiecezei de București. Deschiderea solemnă se va face în cadrul Sfintei Liturghii, care va fi celebrată la orele 10.30, în Catedrala Sfântul Iosif, cu transmitere live pe Angelus TV, și va fi urmată de ședința comună a consiliilor, ce se va desfășura în Aula Magna a Facultății de Teologie Romano-Catolică.
Anul pastoral 2026–2027
AM PRIMIT O CREDINȚĂ. O TRĂIM. O TRANSMITEM MAI DEPARTE
Jubileul de 800 de ani de la înființarea Episcopiei de Milcov
Către clerul, persoanele consacrate și toți credincioșii
din Arhidieceza Romano-Catolică de București
Iubiți confrați preoți, parohi și vicari,
Dragi persoane consacrate,
Iubiți frați și surori în Cristos,
Cu inimă recunoscătoare față de Dumnezeu și cu bucurie părintească, doresc să vă invit să trăim împreună Anul pastoral 2026–2027 sub semnul aniversării a 800 de ani de la înființarea Episcopiei Catolice de Milcov în spațiul extracarpatic, în sudul Moldovei și în ținutul de nord al Valahiei. Pentru cumanii care s-au stabilit la răsărit și la sud de Carpați, Papa Grigore al IX-lea a înființat, la 21 martie 1227, Episcopia Cumanilor sau Episcopia de Milcov, numindu-l pe Theodoric ca episcop[1].
Opt secole ne despart de acele vremuri. S-au schimbat oameni și generații, s-au schimbat structuri politice și organizări bisericești, au fost timpuri de pace și de înflorire, dar și vremuri de războaie, invazii, distrugeri și încercări de tot felul. Și totuși, privind istoria cu ochii credinței, putem descoperi un fir care nu s-a rupt: Dumnezeu nu a încetat să fie prezent și să lucreze în mijlocul poporului său: „Isus Cristos este același ieri, astăzi și în veci” (Evr 13,8).
De aceea, anul jubiliar pe care îl vom trăi nu trebuie să fie doar comemorarea unei date îndepărtate. Îl dorim ca pe un timp de har, de rugăciune, de recunoștință și de reînnoire pastorală; un timp în care să privim cu respect spre cei care ne-au precedat și, în același timp, cu responsabilitate spre generațiile care vor veni după noi.
Pentru Arhidieceza Romano-Catolică de București, deoarece Episcopia Cumanilor sau Episcopia de Milcov s-a întins și pe teritoriul actual al ei, acest jubileu are o semnificație aparte.
Episcopia de Milcov aparține istoriei mai largi a vestirii Evangheliei în spațiul extracarpatic și se înscrie în memoria Bisericii care, de-a lungul veacurilor, a fost alături de credincioși și a căutat să slujească și să ducă tuturor oamenilor vestea mântuirii.
Privind spre Milcov, suntem invitați să privim spre rădăcinile creștine ale acestui pământ, spre misionarii care au semănat Evanghelia și spre generațiile de credincioși care au primit-o și au transmis-o mai departe.
O memorie creștină care ne precedă
Teritoriul în care trăim astăzi poartă o memorie creștină adâncă.
Încă din primele veacuri ale Bisericii, Evanghelia a prins rădăcini în ținuturile Dunării de Jos și în zona țărmului Mării Negre, iar Dobrogea, vechea Scythia Minor, rămâne una dintre cele mai importante mărturii ale începuturilor creștinismului pe pământul țării noastre. Tomis, Histria, Callatis, Axiopolis, Tropaeum Traiani, Halmyris, Niculițel și celelalte vechi cetăți ale Dobrogei păstrează urmele unor comunități creștine care au cunoscut încă din Antichitate viața Bisericii.
În această istorie își află un loc aparte și Arhiepiscopul Raymund Netzhammer, Arhiepiscop de București (1905-1924), care a cercetat cu pasiune și rigoare vestigiile creștine ale Dobrogei. Studiile sale despre vechiul Tomis și despre antichitățile creștine ale acestui ținut au contribuit la păstrarea și redescoperirea unei importante moșteniri a Bisericii noastre.
Ne îndreptăm, mai ales, cu recunoștință spre martirii Dobrogei, care au pecetluit prin jertfa vieții lor credința primită: Sfinții Epictet și Astion de la Halmyris, Sfinții Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel și ceilalți mărturisitori ai lui Cristos.
Din același pământ binecuvântat au răsărit și mari personalități ale creștinismului și culturii universale, precum Sfântul Ioan Casian, unul dintre părinții monahismului occidental, și Dionisie Exiguul, călugărul și cărturarul căruia îi datorăm sistemul de numărare a anilor pornind de la Nașterea lui Cristos.
Toate acestea ne amintesc că credința nu începe cu generația noastră. Am primit-o de la cei care ne-au precedat: de la vestitori cunoscuți și anonimi ai Evangheliei, de la comunități care au rămas statornice, de la păstori, monahi și credincioși și, în chip deosebit, de la martirii care au mărturisit-o până la capăt. Această credință a crescut și s-a păstrat în comuniune cu Biserica universală și cu Scaunul Apostolic, trecând prin veacuri și prin încercări fără să-și piardă puterea de a rodi.
De aceea, privind spre aceste rădăcini, înțelegem mai limpede și responsabilitatea noastră: ceea ce am primit nu este o moștenire pe care să o păstrăm numai pentru noi, ci un dar pe care suntem chemați să-l trăim și să-l transmitem. Asemenea celor care ne-au precedat, suntem chemați să facem ca Evanghelia să prindă rădăcini în timpul nostru și să poată fi primită, într-o zi, de generațiile care vor veni după noi.
Am primit o credință. O trăim. O transmitem.
Milcovul – credința care merge spre oameni
În această istorie mai largă se înscrie constituirea Episcopiei de Milcov, cunoscută în izvoare și sub numele de Episcopia Cumanilor (1227-1241), prima structură bisericească de pe teritoriul Vechiului Regat al României.
În contextul misiunii printre cumani, Biserica a trimis misionari, în special dominicani, care au venit spre oamenii timpului lor pentru a le vesti Evanghelia. În anul 1227 se conturează această nouă organizare bisericească, iar în anul următor Theodoric, călugăr dominican, este atestat ca primul episcop al Cumaniei. Scaunul episcopal era legat de râul Milcov, iar localizarea exactă a vechiului centru episcopal rămâne o chestiune discutată de istorici[2].
Dincolo de aceste precizări istorice, ceea ce ne interesează în mod deosebit este spiritul misionar care a stat la originea acestei episcopii.
O episcopie se naște dintr-o misiune.
Înainte de a exista o structură administrativă, au existat oameni care au pornit la drum. Înainte de documente și instituții, au existat pași făcuți spre oameni. Înainte de ziduri, au existat inimi care au crezut că Evanghelia trebuie vestită.
Acei misionari nu au așteptat ca oamenii să vină la ei. Ei au mers spre oameni.
Aceasta este una dintre cele mai frumoase lecții pe care ni le oferă jubileul nostru.
Misiunea începe cu disponibilitatea inimii.
Istoria Episcopiei de Milcov a fost marcată însă de marile încercări ale timpului. Invazia mongolă din secolul al XIII-lea a distrus structurile existente și a pus capăt primei etape a acestei organizări episcopale. Dar distrugerea unei structuri nu a însemnat sfârșitul misiunii.
Au urmat alte generații de misionari și alte forme de organizare bisericească. În Moldova și în Țara Românească, Biserica a găsit mereu noi căi pentru a rămâne aproape de credincioși, pentru a celebra sacramentele, pentru a forma comunități și pentru a vesti Evanghelia.
Această istorie ne transmite un adevăr simplu și puternic: structurile Bisericii se pot schimba, dar misiunea ei continuă!
Și teritoriul care astăzi aparține Arhidiecezei Romano-Catolice de București a cunoscut, de-a lungul veacurilor, diferite forme de organizare și jurisdicție bisericească[3]. În cele din urmă, prin ridicarea Vicariatului Apostolic al Valahiei la rangul de Arhidieceză, Biserica Catolică din această parte a țării a primit o structură eclezială proprie, cu sediul la București.
Privind astăzi spre Milcov, nu privim, așadar, spre ceva străin de noi. Privim spre una dintre paginile importante ale lungii istorii a Evangheliei în spațiul în care Biserica noastră își desfășoară astăzi misiunea.
Memorie și recunoștință
Ce înseamnă, așadar, pentru noi aniversarea celor 800 de ani de la constituirea Episcopiei de Milcov?
În primul rând, înseamnă să ne amintim.
Dar memoria creștină nu este nostalgie. Nu înseamnă să idealizăm trecutul și nici să trăim cu ochii permanent întorși spre ceea ce a fost.
Memoria creștină înseamnă să recunoaștem darul primit și să înțelegem că ceea ce suntem astăzi se sprijină pe credința, rugăciunea și jertfa celor care au fost înaintea noastră.
De aceea, primul cuvânt al jubileului nostru este: MEMORIE.
Să ne amintim de comunitățile creștine ale Antichității, de martirii care au mărturisit credința, de misionarii care au venit în aceste ținuturi, de episcopii și preoții care au slujit, de persoanele consacrate și de familiile care au transmis credința copiilor lor.
Dar memoria adevărată conduce în mod firesc la RECUNOȘTINȚĂ.
Privind în urmă, putem spune împreună: Doamne, îți mulțumim!
Îți mulțumim pentru cei care au semănat Evanghelia.
Îți mulțumim pentru cei care au avut curajul să pornească la drum.
Îți mulțumim pentru cei care au rămas credincioși în vremuri dificile.
Îți mulțumim pentru martirii care au pecetluit credința prin jertfa lor.
Îți mulțumim pentru toate acele persoane ale căror nume nu le mai cunoaștem, dar fără de care credința nu ar fi ajuns până la noi.
De aceea, doresc ca în acest an fiecare comunitate să găsească un timp special pentru o rugăciune de mulțumire: o Sfântă Liturghie jubiliară, un timp de Adorație euharistică, o celebrare penitențială și rugăciuni pentru cei care au vestit și au păstrat credința pe aceste meleaguri.
În fața lui Dumnezeu, nimic din ceea ce este făcut în credință și iubire nu este pierdut.
O Biserică a întâlnirii și a comuniunii
Istoria acestor veacuri ne vorbește și despre unitate.
Aceste meleaguri au fost dintotdeauna spații de întâlnire între popoare, culturi și tradiții. De-a lungul timpului, comunitățile catolice au fost alcătuite din oameni de origini diferite.
Această istorie ne transmite un mesaj profund actual: diferențele nu trebuie să devină ziduri; ele pot deveni o bogăție atunci când Cristos ne unește. Unitatea nu înseamnă uniformitate. În Biserică există daruri, tradiții, sensibilități și vocații diferite. Dar avem un singur Domn, o singură credință și un singur Botez (cf. Ef 4,4-6).
De aceea, Jubileul de 800 de ani trebuie să fie și o ocazie de a întări comuniunea în interiorul Bisericii și de a face pași concreți pe drumul unității creștinilor.
În spirit ecumenic, să căutăm mai multe ocazii de rugăciune și întâlnire cu celelalte Biserici și comunități creștine; să ne cunoaștem mai bine, să ne ascultăm și să descoperim ceea ce ne unește. O Biserică ce își cunoaște istoria trebuie să fie o Biserică ce știe să construiască punți.
De la Milcov la misiunea Bisericii de astăzi
Există însă un risc pe care trebuie să-l evităm.
Putem vorbi frumos despre trecut, putem organiza conferințe și expoziții, putem publica articole și cărți, putem comemora date importante. Dar, în cele din urmă, trebuie să rămânem o Biserică vie și evanghelizatoare.
Jubileul își pierde sensul dacă nu ne ajută să continuăm misiunea de evanghelizare în timpul nostru.
De aceea, Milcovul ne vorbește, înainte de toate, despre MISIUNE.
Episcopia s-a născut din misiune. Misionarii au plecat spre oameni. Au mers către cei care aveau nevoie să audă Evanghelia.
Și aici se află una dintre cele mai importante întrebări pe care jubileul ni le pune astăzi: suntem noi o Biserică ce merge spre oameni?
Trăim într-o societate în care mulți oameni nu mai vin la biserică. Unii s-au îndepărtat de credință; alții au fost răniți de diferite situații de viață; unii nu au avut niciodată ocazia unei întâlniri personale cu Cristos.
Sunt familii care au nevoie de însoțire. Sunt tineri care caută un sens în viață. Sunt copii care au nevoie de modele. Sunt persoane vârstnice care suferă de singurătate. Sunt bolnavi care așteaptă o vizită. Sunt oameni săraci care au nevoie nu doar de ajutor material, ci și de apropierea și respectul nostru.
Aceștia sunt oamenii către care trebuie să plecăm astăzi.
Ne apropiem de ei nu cu spirit de superioritate și nu pentru a-i judeca, ci cu aceeași iubire cu care misionarii de odinioară au mers către oamenii timpului lor.
A fi o Biserică vie înseamnă a fi o Biserică ce se apropie.
Un an pastoral al întâlnirii, al rugăciunii și al misiunii
De aceea, invit fiecare parohie să-și aleagă, în funcție de situația și posibilitățile propriei comunități, un obiectiv pastoral concret pentru anul jubiliar.
Poate fi apropierea de familiile care nu mai participă la viața Bisericii, o inițiativă pentru copii și tineri, formarea unui grup de evanghelizare, intensificarea vizitării bolnavilor și a persoanelor singure, dezvoltarea unei activități caritative sau o inițiativă de rugăciune și Adorație euharistică.
Important este ca fiecare comunitate să se întrebe cu sinceritate: „Unde ne cheamă astăzi Domnul să ieșim din noi înșine?”
În acest sens, doresc ca anul jubiliar să fie și un an al întâlnirii.
Misiunea începe prin apropiere. Înainte de a vorbi oamenilor despre Dumnezeu, trebuie să învățăm să-i ascultăm, să le cunoaștem bucuriile și suferințele, întrebările și neliniștile.
O Biserică vie nu este o Biserică preocupată numai de propriile activități, ci una care îl ascultă pe Domnul și își deschide porțile și inima către oameni.
Îi invit în mod deosebit pe cucernicii Părinți parohi și vicari să acorde o atenție reînnoită familiilor, mai ales familiilor tinere, familiilor aflate în dificultate și celor care s-au îndepărtat de comunitate.
Uneori, o vizită, o conversație sinceră, o invitație personală la Sfânta Liturghie sau la o activitate comunitară poate redeschide o ușă către Dumnezeu.
În același timp, copiii și tinerii trebuie să ocupe un loc privilegiat în preocupările noastre pastorale. Dacă privim spre următorii ani, trebuie să privim în primul rând spre generațiile care vor veni.
Să nu ne mulțumim să le oferim activități. Să le oferim o experiență vie a lui Cristos și a Bisericii. Să-i ascultăm, să le încredințăm responsabilități, să le dăm posibilitatea să propună și să realizeze inițiative. În spiritul sinodalității pe care Biserica este chemată să o trăiască, să mergem împreună cu ei, ascultându-i și recunoscându-le locul și responsabilitatea în viața comunității. Să-i ajutăm să descopere că Biserica are nevoie de ei și că misiunea ei este și misiunea lor.
Orice reînnoire pastorală care nu se naște din rugăciune riscă să devină doar o succesiune de proiecte și activități.
De aceea, invit parohiile să intensifice în acest an momentele de Adorație euharistică, rugăciunea pentru vocații și rugăciunea pentru convertirea inimilor.
Să oferim Domnului nu numai multe activități, ci mai ales inimi noi, disponibile pentru Evanghelie.
Un jubileu care ajunge la cei care suferă
Un jubileu trăit în credință trebuie să ajungă și la cei care suferă.
Să privim cu atenție spre cei săraci, spre bolnavi, spre persoanele vârstnice, spre cei singuri și spre familiile aflate în dificultate. Acolo unde un creștin se apropie de un om aflat în nevoie, acolo Evanghelia devine vizibilă.
De aceea, propun ca în acest an să cultivăm în comunitățile noastre inițiativa simbolică intitulată „800 de gesturi de iubire”.
Nu este vorba despre o statistică și nici despre o performanță. Este vorba despre 800 de ocazii în care credința noastră poate deveni concretă: un bolnav vizitat, o persoană singură însoțită, o familie ajutată, un om iertat, o împăcare realizată, un gest de solidaritate, o mână întinsă celui aflat în nevoie. Nu contează cât de mare este gestul. Contează iubirea cu care îl facem.
Speranța care ne face să privim înainte
Privind spre cei opt sute de ani care ne despart de începuturile Episcopiei de Milcov, descoperim și un alt dar pe care istoria Bisericii ni-l oferă: darul speranței.
Nu este vorba despre o speranță omenească, întemeiată pe siguranța că lucrurile vor merge întotdeauna bine, ci despre speranța care se naște din credința că Dumnezeu rămâne fidel și continuă să lucreze în istorie, chiar și atunci când noi nu vedem imediat roadele.
Istoria ne arată că unele structuri dispar, unele planuri sunt întrerupte, unele eforturi par pierdute. Dar Dumnezeu poate face să răsară din nou viață acolo unde oamenii au semănat cu credință.
Aceasta este o lecție importantă și pentru noi.
Nu tot ceea ce semănăm astăzi va rodi imediat. Nu toate eforturile noastre pastorale vor avea rezultate pe care să le putem vedea cu ochii. Uneori vom întâlni indiferență, oboseală sau descurajare.
Dar Evanghelia ne învață să nu măsurăm lucrarea lui Dumnezeu numai după ceea ce putem vedea imediat. Semănătorul aruncă sămânța și are răbdare. El știe că există un timp al semănatului și un timp al creșterii (cf. Mc 4,26-29).
Și Biserica este chemată să semene cu răbdare, cu încredere și cu speranță.
De aceea, acest jubileu ne invită să privim înainte și să ne întrebăm nu numai ce am primit de la cei care ne-au precedat, ci și cum trăim și ce dorim să transmitem celor care vor veni după noi.
În acest spirit, Anul pastoral 2026–2027 trebuie să devină un timp de reînnoire concretă.
Să avem curajul de a ieși din obiceiurile care nu mai dau roade. Să redescoperim bucuria întâlnirii. Să formăm noi slujitori ai Evangheliei. Să apropiem familiile. Să ascultăm tinerii. Să fim mai aproape de cei care suferă.
Nu vrem doar să celebrăm ceea ce a fost. Vrem să pregătim ceea ce va fi.
Am primit o credință. O trăim astăzi. Și o transmitem mai departe.
Când vom privi peste ani spre acest Jubileu, mi-aș dori să nu ne amintim doar de celebrările pe care le-am organizat, de conferințele pe care le-am ascultat sau de evenimentele pe care le-am pregătit.
Mi-aș dori să putem spune că anul pastoral 2026–2027 a fost pentru Arhidieceza noastră un timp în care am redescoperit bucuria de a fi Biserică vie și curajul de a fi misionari.
Cei care au trăit înaintea noastră au semănat pentru noi.
Acum este rândul nostru să semănăm pentru cei care vor veni după noi.
Nu știm ce va fi peste o sută de ani și cu atât mai puțin peste opt sute de ani. Dar știm ce ne cere Domnul astăzi: să fim credincioși, să iubim, să slujim și să vestim Evanghelia.
Aceasta este speranța creștină: nu siguranța că vom vedea noi toate roadele, ci încrederea că Dumnezeu va duce la bun sfârșit ceea ce noi, cu credință și cu iubire, începem astăzi.
De aceea, să intrăm în anul jubiliar cu inima deschisă către Dumnezeu și către oameni.
Milcovul ne amintește de unde venim.
Evanghelia ne arată încotro mergem.
Maria, Maica Bisericii, ne însoțește.
Sfântul Iosif ne învață fidelitatea și slujirea.
Martirii și mărturisitorii credinței ne încurajează să rămânem statornici.
Iar Cristos ne însoțește pe drum.
Îl rugăm pe Dumnezeu, care a însoțit Biserica în aceste ținuturi de-a lungul veacurilor, să ne dăruiască harul de a fi la înălțimea moștenirii pe care am primit-o și să ne facă martori curajoși ai Evangheliei în timpul nostru.
Încredințând acest drum jubiliar mijlocirii Preasfintei Fecioare Maria, Maica Bisericii, și tuturor sfinților și martirilor care au mărturisit credința pe aceste meleaguri, vă însoțesc pe fiecare cu rugăciunea mea și vă împart cu dragoste binecuvântarea mea părintească.
Cu binecuvântare părintească pentru întreaga comunitate a Arhidiecezei,
Dată la București, în anul Domnului 2026, ziua 14 a lunii septembrie, Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci
+ Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit de București
[1] O precizare pentru a înțelege abordarea acestei teme din partea Arhidiecezei de București: în spațiul extracarpatic de la răsărit și sud de Carpați, desemnat în izvoarele medievale prin denumiri variabile precum Cumania, Valahia și, mai târziu, terra Moldaviae sau Moldavia, Biserica a început treptat să-și constituie structuri stabile de organizare. În anul 1227, în contextul misiunii dominicane desfășurate în ținuturile locuite de cumani și de populații valahe, este atestată Episcopia Cumanilor, numită în tradiția istorică și Episcopia de Milcov.
[2] cf. Cornel Cadar, Unde a fost Episcopia Milcoviei?, în Buletin istoric, nr. 18/2017, Iași, Editura „Presa Bună”.
[3] Amintim de Episcopiile catolice de Argeș (1381) și de Severin (1382).
Hits: 554
