„Frica de religie” – Meditație pentru Duminica a XXVI-a de peste an
Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.
DUMINICA A XXVI-A DE PESTE AN
27 SEPTEMBRIE 2026
FRICA DE RELIGIE
de Jose Antonio Pagola
Dorothee Sölle, probabil cea mai prestigioasă teologă a zilelor noastre, vorbește într-una dintre cărțile sale despre un fenomen social clar observabil în Occident: „teama de a avea o religie”. Nu este bine văzut să te ocupi de religie sau să te interesezi de aspectele religioase. Chiar cuvântul „religie” stârnește la mulți o atitudine defensivă. Este de ajuns să abordezi tema religioasă într-un grup pentru a provoca disconfort, tăceri tensionate sau o abatere discretă de la subiectul conversației.
Practicarea unei religii, rugăciunea sau celebrarea propriei credințe sunt adesea privite ca un comportament demodat și chiar nepotrivit pentru un om progresist. Religia aparține, în opinia multora, unui stadiu infantil al omenirii deja depășit, și nu se înțelege prea bine ce rol ar putea avea într-o societate mai matură și mai emancipată. Această „teamă de a avea o religie” poate fi provocată de diverși factori socio-culturali, dar teologul Alcmana crede că există o cauză mai profundă: omul occidental simte teamă „în fața caracterului absolut al cerinței pe care religia o reamintește”.
Ne este frică de religie pentru că ne este frică să ne punem întrebări despre viață în toată profunzimea ei. Ne sperie orice experiență care ar putea pune în pericol mica noastră lume egoistă, care ar putea descoperi golul din viața noastră și care ne-ar putea impune cerințe radicale. Preferăm să continuăm să „funcționăm fără suflet”, să trăim doar cu pâine, să rămânem morți decât să ne expunem pericolului de a fi vii. Există însă o altă modalitate de a eluda cerințele cele mai onorante ale existenței, și anume aceea de a ne mărturisi apartenența la o religie oficială și de a ne simți, tocmai din acest motiv, scutiți de a asculta cerințele concrete ale lui Dumnezeu.
În parabola celor doi fii, Isus critică tocmai atitudinea ambiguă a celor care spun „da” lui Dumnezeu cu gura, pentru ca apoi să-I spună „nu” prin comportamentul lor de zi cu zi. Nu trebuie să ne considerăm credincioși doar pentru simplul fapt că ne mărturisim „catolici”. Caracterul religios al părinților noștri, mediul creștin al copilăriei sau educația primită nu sunt o garanție a unei credințe autentice.
- Rahner obișnuia să spună despre sine că era un om „care spera să ajungă creștin”. Când, cu o anumită ocazie, un intervievator l-a întrebat cum putea vorbi astfel după mai bine de cincizeci de ani dedicați cercetării teologice, Rahner a explicat că „a fi creștin înseamnă a deveni mereu creștin”. Apoi, cu acea smerenie specifică înțelepților, îi dezvăluia o rugăciune pe care el însuși o repeta și pe care, în opinia sa, orice creștin, preot, episcop sau chiar papa însuși o poate rosti întotdeauna: „Dumnezeule, ajută-mă să nu mă mulțumesc doar cu a crede că sunt creștin, ci fă ca eu să ajung să fiu cu adevărat creștin”.
SCHIMBĂRI NEPREVĂZUTE DE DIRECTIE
de Roberto Laurita
Nimic nu lăsa să se prevadă asta, deoarece existența lor părea compromisă de alegerile făcute. Se bucuraseră din plin de viață, încălcând toate regulile care le limitau plăcerile. Se îmbogățiseră peste măsură, ignorând orice mustrare de conștiință. Oameni ca aceștia trebuiau considerați pierduți, irecuperabili. Și totuși… Totuși, o întâlnire, un mesaj, un apel le-au deschis o breșă în inimă și au declanșat un proces imprevizibil, acela al pocăinței.
Astfel s-a produs o schimbare de direcție la fel de semnificativă pe cât de inexplicabilă. Și au ajuns să lucreze, cu pasiune și generozitate, în via Domnului, unde era loc și pentru ei, unde s-au simțit așteptați și apreciați.
Povestea lor este exact opusul celei a multor altora. Bărbați și femei apărători ai principiilor creștinismului, obișnuiți să-și mărturisească public credința. Au răspuns întotdeauna cu entuziasm la apelurile primite, dar nu s-au îndreptat niciodată spre via Domnului. Au preferat să se gândească la ei înșiși, la bunurile lor, complăcându-se în splendidele lor mărturisiri de credință, dar fără să-și murdărească vreodată mâinile.
Întrebarea pe care Isus o adresează capilor preoților și bătrânilor nu admite scăpări. Răspunsul nu este dificil, iar interlocutorii săi îl oferă fără probleme. Dar este un boomerang, care îi lovește fără milă și scoate la iveală ceea ce contează cu adevărat. Faptele, nu cuvintele. Gesturile, nu discursurile. Isus nu ezită să tragă concluzii care dezvăluie realitatea. Liderilor religioși, preoților și bătrânilor, care se consideră interpreții legii și exercită o putere pe care o atribuie lui Dumnezeu, le declară fără menajamente că prostituatele și vameșii „îi vor preceda în Împărăția lui Dumnezeu”, pentru că, în cele din urmă, au decis să-și schimbe viața. Ei, în schimb, nu l-au crezut pe Ioan Botezătorul, nu s-au simțit interpelați personal și și-au continuat viața ca de obicei.
- ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –
DA-UL NOSTRU, ÎN ORICE ZI
de Roberta și Daniele Monte
Suntem Roberta și Daniele, căsătoriți de peste douăzeci de ani și părinți a opt copii. Familia noastră este numeroasă și plină de viață: Beatrice, cea mai mare, va absolvi facultatea în noiembrie; Maddalena are 21 de ani și studiază dreptul; Vittoria este în ultimul an de liceu, iar Giovanni în al treilea. Apoi sunt cele trei fetițe: Carlotta, de 15 ani, Margherita, de 13 ani, și Caterina, de 11 ani. În sfârșit, o avem pe Benedetta, care în 2019 a fost alături de noi doar o clipă.
Carlotta s-a născut cu sindromul Wolf-Hirschhorn, o afecțiune genetică rară care încetinește orice: corpul ei este foarte fragil, mișcările extrem de limitate și, neputând să vadă sau să audă, comunicarea cu ea nu se face prin cuvinte, ci prin profunzimea atenției și a prezenței.
Dacă astăzi ne recitim povestea noastră în lumina parabolei celor doi fii, ne dăm seama că viața noastră a fost o continuă „luptă corp la corp” cu invitația Tatălui: „Fiule, du-te astăzi să lucrezi în vie”.
La început, în ziua nunții noastre, am fost ca fiul care spune un „Da” convins și plin de încredere, poate naiv, dar cu siguranță sincer. Am promis să ne fim fideli în sănătate și în boală, cerându-I lui Dumnezeu ceea ce era mai potrivit pentru noi. Dar viața, cea adevărată, ne-a pus apoi în fața unei „vițe” pe care nu ne-am fi imaginat-o niciodată. Când, în a douăzecea săptămână de sarcină, ne-au vorbit despre Carlotta, spunându-ne că nu va supraviețui, când o doctoriță a numit-o „o problemă” imediat după naștere sau în timpul uneia dintre lungile internări în afara provinciei, ne-am simțit ca fiul care răspunde: „Nu am chef, nu pot să fac față”. Simțeam întunericul, neputința, greutatea unui rucsac prea mare care părea să ne zdrobească.
Pe hârtie, acest sindrom apărea ca o listă de lipsuri. Dar am descoperit că acea bucățică lipsă din ADN nu îi diminua cu nimic capacitatea de a fi o ființă vie și extrem de puternică. Astfel, relația noastră cu Tatăl s-a schimbat, devenind mai umană și mai directă: din slujitori am devenit fii; tocmai acolo a avut loc ceea ce Evanghelia numește „pocăință”, care pentru noi a însemnat o schimbare radicală a perspectivei. Circumstanțele nu s-au schimbat – greutățile au rămas neschimbate –, dar am început să privim realitatea într-un mod diferit. Datorită chipurilor prietenilor, tovarăși în aventura vieții și a credinței care ne-au susținut, am înțeles că a munci în vie nu înseamnă a fi perfecți sau a rezolva orice problemă, ci pur și simplu a fi acolo.
Isus spune că vameșii și prostituatele ne preced în Împărăție. Pentru noi, „vameșii” au fost copiii noștri și însăși Carlotta. În timp ce noi, adulții, ne luptam cu greu cu „de ce-urile”, frații ei vedeau deja esențialul: „Sora mea Carlotta nu merge pe picioare, ci pe roți; nu mănâncă cu gura, ci cu o mașinuță, și nu vorbește, ci comunică cu ochii”. Sau ca micuța noastră Caterina care, la prima aniversare a Benedettei, a vrut să-i sărbătorească ziua de naștere, în timp ce noi ne gândeam „doar” la liturghie. Pentru ea, Benedetta este o prezență care trebuie sărbătorită ca orice altă viață: nu contează timpul petrecut, ci intensitatea cu care se trăiește printre ceilalți. În acest fel, chiar și puținele clipe ale Benedettei devin eternitate, iar noi învățăm această perspectivă puțin câte puțin.
Ei au ajuns înaintea noastră: au înțeles că Benedetta și Carlotta au valoare așa cum sunt. Ne obligă să străpungem vălul superficialității și să pătrundem în profunzimea lucrurilor, să savurăm zâmbetul unui copil ca pe cel mai mare eveniment din lume. La urma urmei, asta ne dorim și noi pentru noi înșine: să fim iubiți așa cum suntem, fără anxietatea de a trebui să fim diferiți pentru a merita iubirea.
Această „mers în vie” s-a repetat de mai multe ori: cu cancerul de sân al Robertei în 2020, apoi cu cancerul la ochi al lui Daniele și, în cel mai sfâșietor mod, cu Benedetta în 2019. Știam că viața ei urma să dureze doar câteva clipe. Din punct de vedere uman, am fi vrut să spunem „nu” acelei dureri. Dar a fi acolo, a primi acele câteva secunde de viață, a fost „da”-ul nostru cel mai obositor și, în același timp, cel mai plin; a învăța în orice zi să o „păstrăm” pe Benedetta într-un mod diferit de cel în care o facem cu frații ei înseamnă a dărui acele câteva secunde eternității. În cele din urmă, diferența nu o face plângerea pentru ceea ce lipsește, ci acceptarea a ceea ce este. Dacă ne-am uita doar la sănătatea care se pierde sau la un copil care nu mai este, viața noastră ar fi o plângere continuă. În schimb, am descoperit că chiar și în noroiul viei se poate respira și se poate ridica privirea. Nu am schimba nimic, pentru că tocmai în această poveste am întâlnit o speranță care nu dezamăgește. Suntem aici, suntem doar o suflare, dar am fost cu adevărat aici și vrem să savurăm orice clipă, orice boabă până la capăt.
PRIMA LECTURĂ
Suntem întotdeauna chemați să ne îndeptăm de propriul păcat și să ne convertim: libertatea omului rămâne esențială în relația cu Domnul, Cel care este întotdeauna gata să ierte pe cel care se întoarce de la păcatele sale și se convertește de la faptele sale rele. Cel drept poate deveni rău, iar cel rău poate deveni drept prin faptele sale.
Prima lectură este extrasă din cartea lui Ezechiel, un profet deportat în exil la Babilon, care își încurajează și susține poporul. Textul liturgic se încadrează în prima secțiune a cărții (capitolele 1-24), caracterizată de tema „condamnării Ierusalimului”, orașul păcătos, și de anunțul pedepsei divine. În special, în a doua parte a acestei prime secțiuni (capitolele 13-24), se regăsesc oracole în care se denunță vinovăția locuitorilor săi. Un pasaj reprezentativ pentru această parte este tocmai capitolul 18, din care este preluat textul liturgic, în care se abordează tema „responsabilității individuale”.
După căderea Ierusalimului, poporul a fost exilat, iar opinia generală era că acesta plătea pentru păcatele strămoșilor și că responsabilitatea nu îi aparținea, ci celor care îi precedaseră, motiv pentru care pedeapsa părea nedreaptă. Pericopa plasează astfel în centrul atenției tema „dreptății”, punând în comparație acțiunea divină cu cea umană. „Cel drept” nu este astfel în sine, ci pe baza faptelor sale; prin urmare, dacă comite răul, devine rău și suferă, ca urmare, moartea. Cel rău poate deveni drept dacă se gândește, dacă se convertește de la faptele rele la cele drepte, dacă reflectează, dacă face ceea ce este drept: acționând astfel, nu moare, ci se înviorează pe sine însuși.
Din acest „dialog” reiese că ideea unei răsplăți strict personale este nouă și contrazice opinia comună conform căreia trebuie să suferi pedeapsa pentru păcatele comise de părinți, ceea ce reprezenta un alibi convenabil pentru a nu te pune sub semnul întrebării și, mai ales, pentru a nu te converti. A pune accentul pe responsabilitatea personală provoacă și împinge la a face o alegere. Reflecția profetului nu reprezintă o schimbare de perspectivă, ci o clarificare și o aprofundare a ceea ce afirmau deja textele Torei: vina tatălui se răsfrânge asupra copiilor și nepoților săi până la a treia și a patra generație, dar harul lui Dumnezeu se întinde peste o mie de generații, pentru cei care îl iubesc pe Dumnezeu (cf. Ex 20,5-6; Dt 7,9-10). Profetul Ezechiel nu neagă caracterul social al păcatului și al consecințelor sale (suferință și moarte), dar declară că omul este întotdeauna liber să se disocieze de păcatul comis de alții sau de el însuși și, dacă se convertește, permite milostivirii divine să acționeze asupra sa, milostivire pe care, dimpotrivă, o îndepărtase de la sine prin păcatul său. În situația dramatică în care se află poporul lui Israel, Ezechiel încearcă să-i facă pe concetățenii săi să înțeleagă că cauza relelor lor nu trebuie căutată în vina părinților, motiv pentru care nu este îngăduit să spere că vor fi eliberați prin propriele merite. Însă, în același timp, profetul îi încurajează neîncetat pe interlocutorii săi să se convertească sincer. Domnul, într-adevăr, nu dorește moartea celui rău, ci ca acesta să „se convertească și să trăiască” (cf. Ez 18,23; 33,11).
A DOUA LECTURĂ
Imnul lui Paul plasează în centrul comunității creștine caritatea, care se aseamănă cu cea trăită de Isus, cel care, întrupându-se, a îmbrățișat condiția umană, până la moartea pe cruce, epifanie a iubirii sale față de omenire.
Textul celei de-a doua lecturi este un imn, care face parte dintr-un discurs mai amplu, împărțit în trei părți: două pareneze (exortații) în primele și ultimele versete ale acestei secțiuni (mai exact versetele 1-5, reluate apoi în versetele 12-18, versete care lipsesc din liturghia de astăzi) și partea centrală (versetele 6-8), inima pulsantă, care prezintă exemplul de urmat în viața ucenicilor: cel al lui Isus, Învățătorul. Paul preamărește spiritul practic al Evangheliei, conform căruia credința în Isus nu este un discurs abstract, ci o dimensiune care trebuie trăită în primul rând în comunitate. Pentru Paul, Isus nu este ceva limitat la Palestina, răstignit pe crucea pe care a murit, ci, chiar și astăzi, este posibil să trăim „modul de a simți” al lui Isus. De fapt, în acest text, de trei ori apare verbul phronéō, care înseamnă „a gândi, a adopta o mentalitate, a simți”. În limba greacă, termenul phrónēsis indică „înțelepciunea”, care este acea cunoaștere și acel simț particular care orientează alegerile vieții. Repetările subliniază convergența acestui „simț”, care trebuie să fie unic, recunoscând autoritatea lui Isus, care îi provine exclusiv din iubirea care se dăruiește până la capăt, până la dăruirea totală de sine. În această discernere se revelează posibilitatea incredibilă pe care Dumnezeu a oferit-o oamenilor în Isus, și anume aceea de a putea opera o schimbare de mentalitate, o „metánoia”, folosind termenul grecesc din Noul Testament, foarte pregnant și semnificativ, adică o „conversie”.
EVANGHELIA
Mt 21,28-32 prezintă parabola celor doi fii: unul, care inițial acceptă cererea tatălui, dar apoi nu trece la fapte: celălalt, care refuză verbal, dar, pocăit, împlinește voia tatălui. Isus o folosește pentru a evidenția importanța coerenței dintre „cuvinte” și „fapte”. Pilda celor doi fii are ca scop să arate tema teologică centrală a „Dreptății”, care înseamnă a împlini „voia” lui Dumnezeu Tatăl.
Contextul
Pasajul din Evanghelia după Matei (21,28-32), citit în această a 26-a duminică din timpul obișnuit, face parte dintr-o strategie narativă generală, care prezintă misterul pascal al lui Isus (de la Mt 16,21 până la 28,20). Pericopa acestei duminici se situează în cadrul geografic al orașului Ierusalim: în interiorul și în afara Templului (21,1–25,46). Parcursul narativ al acestei unități literare se desfășoară pe următoarele etape: intrarea în Ierusalim (21,1-11); în interiorulTemplului: casa de rugăciune (21,12-14); în interiorul Templului: dialog cu adversarii (21,15–16); în afara Templului: dialog cu ucenicii (21,17–22); în interiorul Templului: dialog cu adversarii (21,23–22,46); în Templu: cuvânt către mulțimi și către ucenicii săi (23,1-39); în afara Templului: dialog cu ucenicii (24,1–25,46).
Pericopa de astăzi se încadrează, așadar, în dialogul lui Isus cu șefii preoților și bătrânii poporului, adică în interiorul Templului, iar acest cadru are o semnificație profundă în narațiunea Evangheliei după Matei, aflată într-un dialog și o confruntare continuă cu matricea iudaică a Scripturilor lui Israel, în special cu Tora.
Importanța acestei a treia unități rezidă și în inserarea citatului de împlinire cu formula fixă: „Iar aceasta s-a întâmplat pentru ca să se împlinească ceea ce fusese spus prin profetul care zice” (21,4). În Evanghelia după Matei, citatele de împlinire sunt zece și constituie structura de bază a textului. Capitolul 21 se deschide cu al nouălea citat de împlinire (vv. 1-5).
În centru se află Patimile și învierea lui Isus
Pentru a înțelege narațiunea Patimilor și a învierii, care ocupă un loc central în toate evangheliile, este necesar să fim instruiți de acest lung discurs al lui Isus, care, în fața Templului (24,1-3), anunță: începutul durerilor (24,4-14); marea necaz (24,15-28); semnul Fiului omului (24,29-35); necunoașterea sfârșitului (24,36-44), urmate de cele trei parabole ale vegherii (24,45–25,30). Înainte de a povesti Patimile lui Isus, evanghelistul își lărgește orizontul și aprofundează imperativul vegherii printr-un discurs cu tentă escatologică, alcătuit din pilda celor zece fecioare (25,1-13), de cea a talanților (25,14-30) și de scena solemnă, dar în același timp severă, a judecății de apoi (25,31-46), care se regăsește numai în relatarea lui Matei.
Isus, pentru a face mai explicită realitatea cu care se confruntă, adresează ascultătorilor săi o altă întrebare, sub forma unei noi parabole, introdusă de binecunoscuta formulă: „Ce părere aveți?” (v. 28). Isus povestește reacția celor doi fii față de cererea tatălui lor (v. 28-32) și pune în centrul atenției tema „voinței Tatălui” (v. 31). Munca în vie servește drept cadru pentru parabolă: tatăl le poruncește amândurora fiilor să meargă să lucreze în vie (de remarcat și indicația temporală cu adverbul sēmeron, „astăzi”, v. 28). Scena descrisă pune în contrast reacțiile celor doi fii: a) primul răspunde imediat cu o negare verbală categorică, fără a specifica subiectul sau determinarea verbului „a vrea” (thélō), dar apoi (hýsteron) se căiește și îndeplinește porunca tatălui (v. 29); b) al doilea răspunde cu pronumele personal „eu” (égō) și cu vocativul „Doamne” (Kyrie), dar apoi naratorul dezvăluie că al doilea fiu nu îndeplinește porunca tatălui (v. 30). Chiar și din punct de vedere grafic se observă contrastul dintre cele două expresii ale naratorului, care denotă atitudinea diferită a celor doi fii: „a plecat” (apēlt-hen, v. 29), „nu a plecat” (ouk apēlthen, v. 30).
Întrebarea formulată de protagonist: „Care dintre cei doi a împlinit voia tatălui?” este adresată direct interlocutorilor săi (v. 31). După răspunsul acestora, Isus pronunță o sentință introdusă de formula clasică: „Amin vă spun” (Amēn légō hymín).
Această maximă este deosebită: „Vameșii și prostituatele vă vor devansa în Împărăția lui Dumnezeu” (v. 31). Importanța acestui axiom este subliniată și de menționarea explicită, din partea naratorului, a numelui protagonistului „Isus” (Iēsoûs). Pentru prima dată în întreaga Evanghelie apare asocierea verbului „a devansa” (proágō) cu tema teologică a „Împărăției lui Dumnezeu” (hē basiléia toû theoû), aplicată grupului de „vameși și prostituate”.
Dreptatea și voia lui Dumnezeu
Protagonistul clarifică această afirmație tăioasă făcând referire la figura lui Ioan, care a venit „pe calea dreptății” (en hodó dikaiosynēs, v. 32). Aici revine una dintre temele centrale ale narațiunii lui Matei: cea a „dreptății” (dikaiosynē), dar în 21,32 este singura dată când „dreptatea” este caracterizată ca „cale” (hodós). Expresia „pe calea dreptății” (en hodódikaiosýnēs) este unică nu numai în întregul Noul Testament, ci și în întreaga Biblie greacă a Septuagintei (LXX), apărând doar în două pasaje din cartea Proverbelor (8,20; 12,28), care îi dezvăluie caracterul pur sapiențial. Motivul pentru care „vameșii și prostituatele” îi preced, în Împărăția lui Dumnezeu, pe adversarii lui Isus este că ei au crezut în Ioan, spre deosebire de marile preoți și bătrânii poporului. Astfel, de fapt, Isus încheie, adresându-se adversarilor săi: „Voi, dimpotrivă, ați văzut aceste lucruri, dar apoi nici măcar nu v-ați pocăit pentru a-l crede” (v. 32).
Pilda, așa-numită „a celor doi fii”, pune în centrul atenției „îndeplinirea voinței Tatălui” (epóiēsen to thélēma toû patrós, v. 31), una dintre temele teologice centrale ale întregii Evanghelii. Să vedem, de fapt, pasajele anterioare: „Nu oricine îmi spune: «Doamne, Doamne», va intra în Împărăția cerurilor, ci cel care împlinește voia Tatălui meu care este în ceruri” (7,21); „Căci oricine împlinește voia Tatălui meu care este în ceruri, acela este pentru mine frate, soră și mamă” (12,50).
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 579/august-octombrie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
Imagine: Georg Pencz, Parabola tatălui si a celor 2 fii lucrători în vie – The MET
Hits: 62