„Cum să abordăm conflictele” – Meditație pentru Duminica a XXIII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii. 

DUMINICA A XXIII-A DE PESTE AN

6 SEPTEMBRIE 2026

SINGURI, DOAR NOI DOI

de Jose Antonio Pagola

Există numeroși factori care afectează în mod constant relațiile noastre personale în cadrul familiei, între vecini și colegi de muncă sau în conviețuirea de zi cu zi.

Comunicarea se blochează cu ușurință, mai ales atunci când constatăm că celălalt a acționat în mod nedrept sau necorespunzător. Ne simțim îndreptățiți să-l excludem din cercul nostru de prieteni și să ne închidem într-o judecată distructivă.

Deoarece celălalt a acționat greșit, nu considerăm necesar să ne analizăm propria atitudine. Ni se pare „normal” să ne retragem prietenia și să ne închidem privirea și inima.

Astfel, fără să ne dăm seama, relațiile noastre se sărăcesc, sufocate de dezamăgire, de acuzații inflexibile și de condamnări reciproce.

Aceasta nu este calea potrivită pentru a crește. Isus ne îndeamnă să adoptăm o atitudine pozitivă, orientată spre salvarea relației cu fratele, fără a căuta discreditarea sau condamnarea lui, ci numai binele. În mod surprinzător, Isus arată că cel „ofensat” este cel care trebuie să ia inițiativa pentru a facilita împăcarea.

Această atitudine pozitivă cere o inimă simplă și mare, deoarece este vorba de a ne apropia de cel care a greșit, fără judecăți umilitoare sau condamnări definitive, ci motivați de o dorință interioară de pace și de împăcare sinceră.

Nu folosește la nimic să condamnăm dintr-o atitudine de superioritate morală sau pe baza unor principii rigide și inflexibile, dacă lipsește această atitudine interioară de primire prietenoasă.

Este necesar să-l ascultăm pe celălalt fără grabă, să-i oferim posibilitatea de a se „explica”, să-l lăsăm să ne comunice modul său de a trăi și de a simți tot ceea ce se întâmplă, fără ca el să se simtă umilit sau respins.

Nu este suficient să spunem: „Îl cunosc deja”, „De ce să mai vorbim dacă totul va rămâne la fel?”, „De parcă n-aș ști ce fel de persoană este”, „M-a dezamăgit pentru totdeauna”, „Nimic nu va mai fi ca înainte”.

Toți facem greșeli și greșim. Toți avem momente dificile și avem nevoie să putem să o luăm de la capăt, să avem o nouă șansă. Trebuie să continuăm să credem în prieten, în soție, în partener, chiar dacă trebuie să fim critici pentru a-l ajuta să-și depășească greșeala.

Câte căsătorii și câte relații de prietenie ar fi continuat să se dezvolte dacă ar fi existat acest dialog clarificator și constructiv „între cei doi, în particular”, așa cum spune Evanghelia.

CUM SĂ ABORDĂM CONFLICTELE

de Roberto Laurita

Totul s-ar putea reduce pur și simplu la o relație de forță. Câștigă cel mai puternic, cel care se poate impune, indiferent dacă are dreptate sau nu. Sau câștigă cel mai viclean, cel care știe să-și asigure sprijinul celorlalți și să creeze un teren pârjolit în jurul adversarului său. Sau câștigă cel care, apelând la o persoană competentă, reușește să interpreteze legile și regulamentele în favoarea sa.

Isus are un mod cu totul propriu, o metodă particulară de a rezolva conflictele. Fără a recurge la forță, la viclenie, la interpretarea legii. El face apel la spiritul nostru de fraternitate: celălalt, de fapt, este considerat în primul rând ca un „frate”:

„Dacă fratele tău va greși împotriva ta…”. Calea pe care o sugerează prevede câteva etape.

Prima este, fără îndoială, cea mai dificilă: „Du-te și mustră-l între tine și el”. Isus ne invită, în primul rând, să ieșim în față, personal. Ceea ce implică imediat renunțarea la a vorbi mai întâi cu alții și curajul de a ne asuma riscul unei confruntări față în față. Discreție, așadar: problema nu trebuie făcută publică imediat. Dar și franchețe, sinceritate, în numele adevărului, așa cum ni se arată: „Mustră-l…”. Desigur, este nevoie de o bună doză de iubire și de smerenie pentru a porni pe această cale! Reacțiile celuilalt ar putea fi, de fapt, dintre cele mai diverse și imprevizibile. Nu este sigur că întâlnirea se va încheia în cel mai bun mod posibil, dimpotrivă. Iritare, acuzări reciproce, enumerarea nedreptăților suferite… totul este posibil. Cu toate acestea, nu trebuie exclusă o posibilitate importantă: aceea de a fi ascultat. În acest caz, „ți-ai câștigat un frate”.

Dacă totuși acest lucru nu se întâmplă, Isus sugerează alte etape:

„ia cu tine încă una sau două persoane…”. Sunt practic niște martori care conferă credibilitate cuvintelor unui singur individ, care, de altfel, este chiar cel în cauză.

Și dacă și această încercare se soldează cu un eșec: „spune-o comunității”. Cum să interpretăm acest apel la ceilalți creștini? O imixtiune în treburile individuale? Recurgerea la o forță mai consistentă? Desigur, frații nu împărtășesc doar Cuvântul și pâinea Euharistiei și bunurile acestei lumi, ci și căutarea unei soluții la conflicte, sprijinul care vine dintr-un cuvânt de înțelepciune.

Ar fi un adevărat scandal, așa cum subliniază apostolul Paul, să se apeleze la un tribunal civil, păgân, pentru o dispută care privește discipolii lui Isus.

Există cu siguranță alte mijloace la care se poate apela, cu condiția de a păstra comuniunea, care constituie o adevărată carte de vizită pentru comunitate…

Oricum, dacă și această posibilitate eșuează, fratele nu poate fi lăsat în voia sorții: „fie pentru tine ca păgânul și vameșul”. Include-l în rugăciunile tale pentru a-l încredința Domnului. Scopul, după cum se înțelege, nu este să-l „învingi” pe fratele tău, ci să-l „câștigi”.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

RECONCILIEREA ÎN COMUNITATE

de Donata Horak

În anumite circumstanțe istorice, Bisericile se confruntă cu rupturi profunde și violente, care lasă răni în relațiile ecleziale. Cum se poate reveni la rugăciunea comună și la celebrarea Euharistiei, atunci când trupul este atât de profund sfâșiat?

Experiențe de „reparare”

Să ne gândim la situația trăită de creștinii din Africa de Sud, la sfârșitul regimului de apartheid: dacă s-ar fi bazat exclusiv pe dreptatea retributivă, adică la activitatea instanțelor și la executarea sentințelor de condamnare, cum ar fi putut să înceapă din nou să trăiască împreună, negri și albi, oprimați și opresori? Nu vrem să negăm valoarea răsplății, care oferă satisfacție celor care au suferit nedreptăți și constituie o oportunitate de reparare pentru cei care le-au comis, dar cu siguranță nu este o perspectivă suficientă, deoarece este îndreptată spre trecut, spre răul care a fost comis. Este o dreptate care, prin aplicarea unor pedepse juste, urmărește obiectivul de a regla conturile între părțile aflate în conflict; pentru a începe din nou să trăim, însă, nu este suficient să trasăm o linie dreaptă între vinovății și pedepse: este nevoie de un plus de iubire și de curaj, de o deschidere către viitor, de dorința de a oferi o nouă șansă relațiilor. Este calea pe care au urmat-o bisericile sud-africane, anglicane și catolice, care s-au inspirat din Evanghelie și din filosofia tradițională a ubuntu(literalmente: „Eu sunt pentru că noi suntem”) pentru a iniția dinamici regenerative, prin vindecarea amintirilor, recunoașterea durerii reciproce și practicarea acțiunilor de reparație. S-ar putea povesti și alte istorii: de exemplu, bisericile din Europa, la doar trei ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, au pornit cu curaj pe calea dialogului în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, bastion al păcii și al unei noi conviețuiri.

Aceste exemple pot părea îndepărtate de viața noastră de zi cu zi, dar trebuie să recunoaștem că, în relațiile noastre ecleziale, conflictul și violența sunt mereu prezente, atât de mult încât riscăm să ne obișnuim cu ele și, în loc să încercăm orice cale de reconciliere, ne este mai comod să încetăm să mai vorbim unii cu alții, să ne retragem în sfera privată, pentru a nu vedea durerea celorlalți, în special a celor aflați la margine. În comunitatea creștină se manifestă dinamici care nu diferă de cele proprii oricărei societăți, iar structurile de putere care generează nedreptăți se consolidează. Cei care au sarcini de responsabilitate sunt supuși tuturor ispitelor posibile ale autorității: simțământul de impunitate, comportamente manipulatoare și abuzive, atitudini discriminatorii. Cei care, dimpotrivă, sunt excluși de la putere, o doresc și fac totul pentru a obține spații de protagonism, provocând diviziuni sau discreditând buna reputație a altora. Există, de asemenea, categorii de persoane care se simt mereu marginalizate, fie din cauza alegerilor lor de viață, fie pentru că se simt neadecvate și nedemne, fie pur și simplu pentru că nu sunt „văzute”; aceste persoane nu au nici măcar puterea de a declanșa un conflict, ci pur și simplu pleacă, într-o diaspora tăcută care sărăcește viața comunitară.

La școala de mediere

Sinodul italian își dorește dezvoltarea unui minister al îngrijirii, al ascultării și al însoțirii; promovarea acestui minister…

Această activitate va necesita o pregătire serioasă pentru a asculta într-un mod structurat și pentru a conduce procesele de mediere. În societate avem deja o anumită experiență în ceea ce privește programele de mediere, nu numai în domeniul justiției penale, ci și în școli, în companii și la locul de muncă, precum și în conflictele de vecinătate. Biserica ar avea multe de învățat de la aceste școli de mediere, care urmează modele diferite, dar care prezintă câteva trăsături comune: mediatorii, care trebuie să fie cel puțin trei pentru a asigura echilibrul și obiectivitatea, pregătesc părțile aflate în conflict prin dialoguri separate, le ajută să înțeleagă motivele profunde ale furiei lor, dincolo de cauzele care au declanșat conflictul. Când părțile sunt pregătite, începe medierea: se întâlnesc, se privesc în ochi, își povestesc. Nu este vorba atât de reconstituirea faptelor și a prejudiciilor care trebuie reparate, cât de a da glas rezonanței emoționale a acelor fapte. Mediatorii își suspendă orice judecată și reflectă emoțiile, devenind „echiproximi” (nu echidistanți) față de fiecare dintre părți, onorând fiecare durere. Comunitatea nu este străină de acest parcurs, ci este chemată să reflecteze asupra dinamicii sistemice care a provocat conflictul și să facă față consecințelor acestuia în țesătura comunitară. La sfârșitul parcursului, părțile ar putea rămâne pe poziții diferite, dar se despart ca adversari, nu mai sunt dușmani. Medierea ajută părțile să-și imagineze un viitor nou: de exemplu, să aibă grijă de cineva sau să ducă mai departe un proiect împreună. Noi alianțe și noi scenarii se deschid odată cu justiția regenerativă.

Într-o comunitate de frați și surori, nimeni nu se mântuiește singur și nimeni nu trebuie să se piardă. Este important să scoatem la lumină faptele, să reconstituim adevărul istoric; dar este nevoie și să găsim ascultare pentru propria noastră experiență de viață, pentru rănile personale, pentru sentimentele uneori distructive care ne locuiesc. Nu vom fi o Biserică sinodală dacă nu vom ști să scoatem la lumină conflictele, cu parresia evanghelică, încredințându-ne cu încredere lui Isus Cristos, pacea noastră, care ne-a împăcat cu Dumnezeu. Este, așadar, o chestiune de credință să inițiem căi de gestionare transparentă a conflictelor, pentru a deveni o Biserică deschisă la acțiunea Duhului Sfânt, care renunță să-și apere propria putere sau propria imagine, ci se apleacă pentru a vindeca rănile fraților și surorilor noastre mai „mici”.

 PRIMA LECTURĂ

Textul dezvoltă metafora profetului ca străjer, metaforă care revine de două ori în cartea lui Ezechiel (3,17-21; 33,1-9), întotdeauna în legătură cu misiunea specifică a profetului: el are sarcina de a veghea și de a transmite poporului avertismentele care vin din partea lui Dumnezeu.

   Profetul are sarcina de a transmite cuvântul lui Dumnezeu către „fiii poporului său” (33,2). Aceasta este misiunea sa, care este adesea grea. Există, de fapt, momente în care Dumnezeu trebuie să mustre sau chiar să amenințe poporul, pentru a-l salva de la moarte (căci cel care face răul se exclud, de fapt, din relații și, treptat, izolându-se, moare); dar cel care este închis în răul său nu este adesea dispus să asculte. Profetul, în numele lui Dumnezeu, trebuie să avertizeze poporul, să-l mustre, să-l informeze cu privire la pericolele unei conduite rele; rolul său este necesar și vital, mai ales în momentele în care răul pare să prospere cel mai mult.

Profetul este ca un paznic, care stă de veghe și strigă dacă se apropie un pericol; în mâinile sale se află responsabilitatea pentru viața orașului. Și viața profetului este strâns legată de cea a fraților săi; el nu poate rămâne indiferent față de soarta poporului său, nici nu poate trăi în mod autonom. Cu toate acestea, el nu poate obliga pe cel rău să-l asculte (acesta rămânând liber să se convertească sau nu), ci doar să-l mustre.

A DOUA LECTURĂ

În secțiunea exortativă a Epistolei către Romani (cap. 12–15), Paul schițează o etică responsorială, adică o morală în care orice practică a binelui izvorăște ca răspuns de iubire la iubirea gratuită primită mai întâi de la Dumnezeu. Nimic nu este cerut ca datorie, dar cel care iubește împlinește în mod natural orice lege.

Viața socială este adesea structurată pe relații de tipul „a da/a primi”, iar gratuitatea trebuie adesea să cedeze locul interesului personal, prieteniilor de conveniență, schimbului de favoruri.

Paul afirmă fără ocolișuri că fiecare dintre noi este dator numai lui Dumnezeu, care ne-a dat totul! Între frați, însă, nu se vorbește de datorii, deoarece singurul lucru datorat este iubirea reciprocă; iar iubirea nu trebuie să fie proporțională sau cuantificată în funcție de beneficiul primit. Prin definiție, iubirea este totală, fără a aștepta nimic în schimb.

Acolo unde se iubește astfel, orice precept își pierde importanța, având în vedere că la baza fiecărei porunci fundamentale (și aici Paul citează în mod explicit o parte din Decalog) se află tocmai iubirea. Dacă Legea lui Dumnezeu a luat naștere ca instrument pentru a ajuta poporul să rămână în iubire, cel botezat, în inima căruia a fost revărsată însăși iubirea (Duhul Sfânt), nu va mai avea nevoie de porunci și norme; va trebui doar să trăiască conform propriului său botez, lăsând Duhul să acționeze în el însuși, și orice lege va fi împlinită. De fapt, nu iubirea este subordonată legii, ci legea este subordonată iubirii!

EVANGHELIA

Cuvintele lui Isus, extrase din așa-numitul „discurs eclezial” al lui Matei, sunt foarte practice și trădează un context comunitar deja parțial structurat. Comunitatea discipolilor lui Cristos nu este ferită de situații de conflict sau de greșeli grave, dar trăiește într-un angajament constant față de convertire.

Comunitatea ucenicilor

Al patrulea dintre cele cinci mari discursuri ale lui Isus din Evanghelia după Matei este dedicat temei relațiilor din cadrul comunității (Mt 18,1-35). Din întrebarea ucenicilor care dă startul întregii predici (18,1: „Cine este, deci, cel mai mare în Împărăția Cerurilor?”) se înțelege că tocmai Împărăția Cerurilor se află încă în centrul atenției (ca și în celelalte discursuri), dar aici accentul cade pe relațiile interpersonale care se desfășoară în cadrul ei; prin urmare, sensul în care este înțeleasă „Împărăția Cerurilor” este imanent și corespunde, în acest context, comunității ucenicilor.

Încă de la început se evidențiază o diferență între perspectivele umane și perspectiva lui Isus Cristos: oamenii întreabă cine este cel mai mare în comunitate, iar Isus Cristos răspunde că este necesar să ne convertim și să devenim ca niște copii pentru a „intra în Împărăția  cerurilor”  (cf.  vv.  1-4).  Comunitatea  creștină  este comunitatea celor mici, adică a celor care se lasă iubiți, care știu că se află – în ciuda tuturor lucrurilor – în mâinile lui Dumnezeu și că nu trebuie întotdeauna și neapărat ca ei să fie cei care gestionează, orientează și organizează. Ei sunt cei care au o concepție umilă despre  sine,  adică  știu  că  au  propriile  puncte  forte  și  propriile fragilități, exact ca oricine altcineva. Cel care știe că este mic va fi mai dispus să-l recunoască pe cel care îi stă alături ca pe un frate.

Pasajele pe care le vom asculta astăzi și duminica viitoare sunt cele mai „aplicabile” din discurs, în care Isus ne oferă două instrumente practice formidabile pentru păstrarea vieții comunitare: corectarea frățească (18,15-20) și iertarea (18,21-35).

De la cel mic la frate

În prima parte a discursului, cititorul a fost, așadar, invitat să-l considere pe orice ucenic (pe celălalt, dar și pe sine însuși) ca pe un „mic”; credința fiecăruia trebuie păstrată și apărată, iar voința Tatălui este „ca niciunul dintre acești mici să nu se piardă” (v. 14). Începând cu v. 15 are loc însă o schimbare terminologică: se renunță la termenul „mic” și se începe să se vorbească despre „fratele”. Pe măsură ce se pătrunde mai adânc în discursul despre relațiile comunitare și instrumentele practice pentru a le păstra și cultiva, cititorul este chemat să-i cuprindă dintr-o singură privire pe sine și pe ceilalți ucenici, conștientizând că sunt „mici împreună”, adică „frați”.

Cuvântul „frați” (înțeles, desigur, ca termen generic care include atât bărbații, cât și femeile: „frați și surori”) este foarte des utilizat în limbajul creștin. În scrisorile sale, Paul folosește adesea această formă de adresare când se adresează comunităților sale pentru a le îndemna sau a le corecta; atât de mult încât, în liturghie, o adăugăm la începutul celei de-a doua lecturi chiar și atunci când nu apare în textul biblic (exact așa cum se întâmplă și în această duminică, în Rom 13,8). Ne-am obișnuit prea mult să auzim acest cuvânt care – în sine – este revoluționar!

Frăția este o legătură de sânge, nu una de alegere; pe prieteni ni-i alegem, dar pe frați îi găsim. Suntem frați pentru că ne leagă sângele, nu simpatia; ne leagă istoria, nu experiențele. Așa stau lucrurile: frăția ne precede, există independent de noi; în momentul în care vin pe lume, sunt deja fratele copiilor tatălui și mamei mele. Încă de la început, acest limbaj a fost ales pentru a vorbi despre relațiile din cadrul comunității creștine. În Cristos, facem parte din aceeași istorie și din aceeași familie: este un fapt cert, pentru că suntem fii ai aceluiași Tată și pentru că Cristos a murit pentru fiecare dintre noi (pentru mine și, în același mod, și pentru tine, cf. 1Cor 8,11). Alegerile și atitudinile sunt consecința acestui fapt fundamental.

Corectarea frățească

În versetele 15-18 ni se propune un instrument prețios pentru păstrarea relațiilor comunitare, și anume corectarea frățească: Isus propune un angajament serios din partea oricărui membru al comunității (acest lucru este subliniat prin folosirea persoanei a doua singular: „tu”) cu scopul de a restabili cu orice preț unitatea, acolo unde vreo greșeală a ajuns să o rupă.

Nu este vorba aici de divergențe de opinie, nu este cazul unor puncte de vedere diferite sau al unor idei ireconciliabile, pentru care ar fi necesară găsirea unei soluții de compromis. Limbajul utilizat se referă, dimpotrivă, la situații foarte grave („dacă fratele tău va comite o greșeală împotriva ta”, literalmente: „dacă ar păcătui față de tine”) și, de fapt, se vorbește despre necesitatea de a „mustră”. Este vorba, așadar, de răni obiective provocate de un frate altuia, față de care nu se poate face ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deoarece o astfel de ofensă rupe comuniunea în interiorul comunității. Isus propune un angajament serios din partea oricărui membru al comunității, cu scopul de a restabili unitatea cu orice preț!

În Scriptură, adesea Dumnezeu este cel care își corectează poporul (cf. Dt 8,5), iar această acțiune este dictată de iubirea paternă: „Domnul îl corectează pe cel pe care îl iubește, așa cum un tată își corectează fiul preferat” (Pr 3,12). De fapt, aceasta este esențială pentru creșterea și evoluția celui care este corectat, făcând parte din procesul de educație (cf. și Ap 3,19: „Pe toți cei pe care îi iubesc, îi mustru și îi educ”). Evanghelia după Matei preia această moștenire biblică, conform căreia cel care iubește nu tace și nu se preface că nu vede, ci se expune, în dorința ca cel care greșește să se pocăiască. Corectarea în Evanghelie este însă propusă ca practică între frați; de fapt, în cadrul comunității, fiecare este responsabil de creșterea celuilalt.

Etapele progresive pe care le propune Isus (mai întâi între patru ochi, tu, apoi cu câțiva martori și, în cele din urmă, în fața întregii comunități) indică stăruință și gradualitate. Miza – aceea a comuniunii – este mare, așa că nu trebuie să renunțăm imediat: dacă „față în față” nu se dovedește suficient, trebuie să insistăm cu răbdare și tenacitate! Nu trebuie însă să pornim imediat de la întreaga comunitate (care este extrema ratio); este nevoie de delicatețe și discreție. Începem de la „față în față”, pentru că știm bine că suntem mai receptivi când lucrurile ni se spun în particular. Din păcate, de obicei ne vine mai ușor să tăcem în fața persoanei în cauză și să vorbim cu ceilalți (căutăm aliați și astfel nu facem altceva decât să amplificăm emoțiile) sau să rumegăm totul în sinea noastră până când explodăm brusc.

Rezultatele corecției fraterne

Obiectivul care stă la baza acestui proces este foarte clar: corectarea frățească nu are rolul de a stabili cine are dreptate și cine greșește; nu se pune în practică pentru a ne descărca de o piatră de pe inimă, ci pentru a „câștiga pe fratele nostru” (cf. v. 15). Verbul kerdáinō are o conotație economică, iar utilizarea sa metaforică ne ajută să înțelegem bine cum armonia cu orice persoană este întotdeauna un avantaj pentru comunitate, deoarece orice este important; de aceea, trebuie să depunem toate eforturile pentru dialog și clarificare. Rezultatul opus, consecința unei închideri totale, este, dimpotrivă, acela de a ajunge să-l consideri pe fratele tău „ca pe un păgân și un vameș” (v. 17).

Expresia (aparent puțin violentă) probabil nu definește o măsură de excludere din viața comunitară; aceasta ar fi în contrast evident cu linia primei Evanghelii, care consideră realitatea comunității ca o situație „mixtă”, în care cei buni și cei răi coexistă (cf. 5,45; 13,24-30.47-50). Aceste cuvinte ilustrează pur și simplu o situație în care, din păcate, nu s-a reușit restabilirea armoniei, dar asta nu înseamnă că acești frați nu trebuie să fie în continuare considerați obiectul iubirii milostive a lui Dumnezeu. De fapt, Isus manifestă în mod continuu o atitudine de atenție și primire față de păgâni (cf. 8,5-13; 15,21-28) și față de vameși (cf. 9,10-13; 11,19); frații care nu au fost readuși la armonie nu vor împărtăși, așadar, stilul de viață al ucenicilor, dar vor trebui să fie în continuare iubiți, respectați și căutați.”

Responsabilitate și rugăciune

Cuvintele din versetul 18 le-am întâlnit deja în 16,19, dar acolo erau adresate lui Petru, în timp ce acum sunt la persoana a doua plural, definind astfel o responsabilitate a întregii comunități. Tocmai trecerea de la „tu” la „voi” în sens comunitar conferă acestei sentințe un caracter general și actual, în timp ce formula „adevărat vă spun” îi conferă un ton atât de solemn încât cititorul nu poate lua în derâdere ceea ce se afirmă aici. Deoarece contextul discursului este „câștigarea fratelui” sau pierderea lui, această sentință – care stabilește o corespondență între ceea ce este legat sau dezlegat pe pământ și ceea ce se întâmplă în ceruri – este o invitație de a lua în considerare consecințele definitive pentru fratele care păcătuiește, amintind că tot ceea ce poate fi pus în practică pe pământ pentru a-l recâștiga în comunitate devine util și rodnic și în perspectiva mântuirii sale finale. Dimpotrivă, dezinteresul și lipsa de angajament pentru recuperarea păcătosului nu vor avea doar consecințe dureroase pe plan istoric, ci și pe cel escatologic. Toate acestea înseamnă că comunitatea creștină (numită ekklēsía la v. 17) trebuie să se caracterizeze printr-un profund simțământ al responsabilității unii față de ceilalți.

Chiar și a doua propoziție (v. 19), legată de prima prin formula  „adevărat  vă  spun”  și  de  corespondența pământ/ceruri, poate fi ușor înțeleasă în lumina contextului anterior. Armonia comunității (exprimată prin minunatul verb synfonéō = „a se armoniza”, „a răsuna împreună”, care evocă imaginea mai multor instrumente muzicale care cântă împreună) se manifestă și în rugăciunea pentru fratele păcătos: nu există o inimă atât de împietrită și de închisă încât Domnul să nu o poată atinge și să o miște. La acțiunea practică de a-l recupera pe fratele nostru se adaugă astfel rugăciunea pentru el. Armonia în rugăciune pregătește, așadar, calea pentru ca să existe din nou o armonie deplină chiar și cu fratele păcătos. În versetul 20, tot cu un caracter actualizant, Isus asigură prezența Sa în mijlocul fraților care trăiesc în armonie.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 579/august-octombrie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Ippolito Scarsella (Scarsellino) – Cristos și Sf. Petru la Marea Galileii

Hits: 71