„A-l urma pe Isus nu este o plimbare” – Meditație pentru Duminica a XX-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii. 

DUMINICA A XXII-A DE PESTE AN

30 AUGUST 2026

DE LA A XXII-A LA A XXVIII-A DUMINICĂ DIN TIMPUL DE PESTE AN

Timpul de peste an intră, odată cu cea de-a 22-a duminică (Mt 16,21-27), într-o secvență decisivă din Evanghelia după Matei. După mărturisirea lui Petru, Isus anunță deschis Patima sa. Ucenicul care îl recunoscuse pe Mesia se străduiește să-i accepte chipul suferind. «Tu nu gândești după voia lui Dumnezeu, ci după voia oamenilor»: contrastul nu este între credință și necredință, ci între două moduri de a înțelege mântuirea. A-l urma pe Cristos înseamnă a accepta logica Crucii, unde pierderea devine spațiu de viață.

A 23-a duminică (Mt 18,15-20) atrage atenția asupra relațiilor ecleziastice. Corectarea frățească nu este un tribunal, ci o călătorie spre reconciliere. Comunitatea nu trăiește din perfecțiunea ideală, ci din responsabilitatea reciprocă. „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu” nu indică un număr minim, ci o calitate a prezenței: Cel Înviat locuiește în legături străbătute de dialog și de iertare.

Iertarea, tocmai aceasta, devine centrul celei de-a 24-a duminici (Mt 18,21-35). La întrebarea lui Petru – „Până de șapte ori?” – Isus răspunde cu măsura supraabundentă a Împărăției. Pilda slujitorului nemilos arată incoerența celui care primește milă și nu o transmite. Esența uceniciei este amintirea plină de recunoștință a faptului că am fost iertați.

Cu a 25-a duminică (Mt 20,1-16) Evanghelia destabilizează orice logică meritocratică. Muncitorii de la ultima oră primesc la fel de mult ca cei de la prima. Nu este negată dreptatea, ci este dezvăluită bunătatea excesivă a stăpânului: «Nu pot să fac ce vreau cu lucrurile mele?» Împărăția nu este un salariu proporțional, ci un dar care surprinde. Invidia apare atunci când se pierde din vedere gratuitatea inițială.

Parabola celor doi fii, prezentată în a 26-a duminică (Mt 21,28-32), mută atenția de la cuvinte la fapte. Nu este de ajuns să spui „da”; contează să intri cu adevărat în vie. Vameșii și prostituatele îi preced în Împărăție pe cei care se consideră drepți, pentru că au știut să se convertească.

Imaginea viței de vie revine în a 27-a duminică (Mt 21,33-43) care în acest an coincide cu sărbătoarea Sfântului Francisc de Assisi, la opt sute de ani de la trecerea sa la Domnul. Parabola viticultorilor ucigași pune în scenă respingerea profeților și a Fiului.

Răbdarea tatălui arată perseverența sa în iubire și astfel Împărăția este încredințată unui popor care să producă roadele ei: istoria mântuirii nu se încheie, ci se redeschide mereu către responsabilitate.

În sfârșit, a 28-a duminică (Mt 22,1-14) prezintă ospățul nunții. Invitația este universală, dar nu automată. Unii o refuză, alții intră fără haina potrivită. Imaginea nu face aluzie la un privilegiu, ci la o transformare: a participa la sărbătoare presupune a te lăsa îmbrăcat cu o viață nouă, într-un răspuns care să implice întreaga existență.

În această perioadă a anului, Evanghelia ne conduce de la recunoașterea lui Mesia răstignit la responsabilitatea comunitară, de la milostivirea primită la darul oferit, de la convertirea personală la credința activă: pas cu pas, orice botezat cufundat în liturgie poate redescoperi cum „viața creștină” nu este o aderare teoretică, ci relații reînnoite în Duhul Sfânt.

Eucologia însoțește această porțiune de drum, cerând să «dăruim lui Dumnezeu inima sinceră», să «păstrăm pacea în comunitate» și să «aducem roade ale dreptății și ale carității». Chiar și aici misterul sărbătorit nu rămâne doar în rit: devine criteriu de discernământ și stil de viață.

ÎN FAȚA SUFERINȚEI

de Jose Antonio Pagola

Puține aspecte ale mesajului evanghelic au fost atât de denaturate și defăimate precum chemarea lui Isus de „a lua Crucea”. De aceea, nu puțini creștini au idei destul de confuze cu privire la atitudinea creștină pe care trebuie să o adoptăm în fața suferinței.

Să ne reamintim câteva aspecte pe care nu trebuie să le ignorăm dacă vrem să-L urmăm pe Cel Răstignit cu mai multă fidelitate.

În Isus nu găsim acea suferință care se regăsește atât de des în noi, generată de propriul nostru păcat sau de modul nostru greșit de a trăi. Isus nu a cunoscut suferințele care izvorăsc din invidie, resentimente, golul interior sau atașamentul egoist față de lucruri și persoane.

Există, așadar, în viața noastră o suferință (care, potrivit experților, poate ajunge la unele persoane la 90% din suferința lor) pe care trebuie să o eliminăm treptat din noi tocmai dacă vrem să-L urmăm pe Cristos.

Pe de altă parte, Isus nu iubește și nu caută în mod arbitrar suferința, nici pentru El, nici pentru ceilalți, ca și cum suferința ar conține ceva deosebit de plăcut lui Dumnezeu.

Este o greșeală să credem că cineva îl urmează mai sincer pe Cristos pentru această căutare a suferinței în mod arbitrar și fără niciun motiv. Ceea ce îi place lui Dumnezeu nu este suferința, ci atitudinea cu care o persoană acceptă suferința în urmarea fidelă a lui Cristos.

Isus, în plus, se angajează cu toate puterile sale să înlăture suferința dintre oameni. Întreaga sa viață a fost o luptă constantă pentru a-l elibera pe om de acea suferință care se ascunde în boală, foame, nedreptate, abuzuri, păcat și moarte.

Cel care dorește să-L urmeze nu va putea să-i ignore pe cei care suferă. Dimpotrivă, prima sa sarcină va fi aceea de a îndepărta suferința din viața oamenilor. Așa cum a spus un teolog, „nu există dreptul de a fi fericit fără ceilalți și nici împotriva celorlalți” (Larrañta).

În cele din urmă, atunci când Isus se confruntă cu suferința provocată de cei care se opun misiunii Sale, El nu o respinge, ci o asumă într-o atitudine de fidelitate totală față de Tatăl și de slujire necondiționată față de oameni. Mai presus de toate, „a-ți lua crucea” înseamnă a-L urma cu fidelitate pe Cristos și a accepta consecințele dureroase care vor decurge, fără îndoială, din această urmare. Există respingeri, suferințe și răni pe care un creștin trebuie să le asume întotdeauna. Este suferința pe care am putea-o face să dispară din viața noastră doar renunțând să-L urmăm pe Cristos. Iată, pentru fiecare dintre noi, crucea pe care trebuie să o purtăm cu noi.

A-L URMA PE ISUS NU ESTE O PLIMBARE

de Roberto Laurita

Există o dificultate comună tuturor: a lui Petru și a celorlalți apostoli, ucenicilor de ieri și celor de astăzi. Cu toții ne imaginăm Împărăția lui Dumnezeu ca pe o lume nouă care se afirmă prin consens, aplauze și aprobare, iar Isus, dimpotrivă, continuă să ne vorbească despre „cruce”, despre „a te lepăda de tine însuți”, despre „a-ți pierde viața”. Nu de aceea ne-am apropiat de Cristos: căutăm împlinirea existenței noastre, victoria credinței noastre, admirația comunității. Desigur, pot exista dificultăți, dar ele trebuie considerate doar ca niște obstacole pe parcurs, de uitat imediat odată ajunși la linia de sosire. Isus ne arată clar în ce condiții trebuie să-L urmăm: El nu se mulțumește cu o aderare generică din partea noastră…

Nu noi suntem cei care Îi trasează calea. Este aroganța lui Petru care, după ce și-a mărturisit credința („Tu ești Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”), pretinde să-I spună ce cale să urmeze. Și, desigur, îl descurajează de la ceea ce tocmai a anunțat: dezaprobarea din partea autorităților religioase, condamnarea, moartea. Etape dureroase, nepotrivite pentru Mesia, Trimisul lui Dumnezeu, pentru că, dacă se întâmplă, însăși identitatea sa este infirmată: nu poate fi Cel Așteptat care vine de la Dumnezeu cineva pe care se reușește chiar să-l omoare…

Nouă ne este posibil doar să-l urmăm, dar trebuie să fim dispuși să renunțăm la noi înșine, dorința noastră de a ne impune, de a ajunge într-o poziție importantă, de a ne realiza visurile de succes și putere. Nu, toate acestea nu au nimic de-a face cu Împărăția lui Dumnezeu, care nu se bazează pe forță, ci pe iubire, iar pentru a iubi trebuie să renunțăm la noi înșine, la egoismul nostru, la nevoia de a ieși în evidență cu orice preț.

A-L urma înseamnă „a-ți lua propria cruce”. Nu înseamnă pur și simplu să ne resemnăm să purtăm crucea care ne-a căzut în cap, ca o țiglă căzută de sus, „cine o ia, o ia”… Verbul „a lua” evocă o atitudine activă a ucenicului, o alegere, o decizie. Pe scurt, aici crucea nu desemnează suferința întâmplătoare, ci aceea prevăzută în mod lucid și acceptată cu scopul de a rămâne fideli Domnului Isus. O suferință de care nu te sustragi, pe care nu o eviți, ci pe care o întâmpini, din iubire.

Este vorba de a intra în logica celui care își pierde viața pentru a o salva, a celui care se sacrifică pentru El și pentru ceilalți, a celui care nu păstrează pentru sine ceea ce are, ceea ce este, ci este gata să dăruiască, să se ofere, să se frângă așa cum a făcut Isus.

Este, în fond, ceea ce au făcut martorii: nu s-au gândit la ei înșiși, la protejarea propriei siguranțe, a vieții lor liniștite și confortabile. Au luat la inimă soarta celor care sufereau nedreptate și opresiune, exploatare și umilire, pentru a apăra demnitatea de care erau privați atât de mulți oameni. De aceea s-au expus, știind foarte bine că, mai devreme sau mai târziu, vor plăti pentru asta, vor fi vizați și eliminați.

Dar nu există altă cale pentru a ajunge la înviere: există doar calea care trece prin Calvar.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

A RENUNȚA LA TINE ÎNSUȚI ÎNTR-O EPOCĂ A NARCISISMULUI

de Fabrizio Pieri

După chipul lui Dumnezeu

Invitația pe care Domnul Isus o adresează credinciosului din orice timp ne ajunge în „azi”-ul nostru particular și specific, în care experimentăm cum invitația șarpelui din Gen 3 continuă să fie valabilă și în acțiune: „Dumnezeu știe că, în ziua în care veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (v. 5), devenind astfel atât originea, cât și cauza oricărei forme de narcisism, provocat de „gândirea după oameni și nu după Dumnezeu” (Mt 16,24), care se înrădăcinează și se răspândește chiar și ca o formă subtilă și periculoasă de autoapărare împotriva celor mai adevărate și autentice provocări ale vieții.

În acest fel, confruntarea veșnică a „eu”-ului omului cu „Eu”-ul lui Dumnezeu Creator și Domn devine din ce în ce mai mult o luptă în care, la împlinirea vremurilor, kenosis-ul Domnului devine realitate istorică, după kenosis-ul lui Dumnezeu Creator, care îl modelează pe Adam din pământ și i-o prezintă și i-o pune alături pe Eva ca ajutor potrivit (cf. Gen 2,18) pentru ca ei să fie „chipul și asemănarea Sa” și să păzească Creația (cf. Gen 1,26-28; 2,7).

Așa cum ne amintește Paul în imnul cristologic din Filipeni 2, Domnul Isus „nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu”, ci „s-a golit de Sine”, intrând, în acest fel, pe calea Întrupării și permițând „Eu-lui” Său să fie și să devină din ce în ce mai mult un „Eu kenotic”, care intră într-o libertate profundă, care se face „libertate care se dăruiește”, așa cum ne amintește cardinalul Carlo Maria Martini, în „mai mult decât iubire”, făcându-Se „totul pentru toți” (cf. 1Cor 9,22).

A primi cu titlu gratuit

În această lumină și în acest context particular în care trăim și suntem cufundați în „Orașul oamenilor”, își capătă o semnificație deosebită invitația puternică și presantă a lui Isus de a „se lepăda de sine și a-și lua crucea”.

De aceea este necesar să încercăm să înțelegem și să conștientizăm profund, pentru a actualiza cu înțelepciune, care pot fi cauzele cele mai adevărate și profunde ale dorinței de a ne constitui și de a ne înrădăcina tot mai mult în realizarea unui „eu” idolatric, autonom și „egocentric”, care intră într-o dimensiune de pretinsă autosuficiență, creând un narcisism peren, steril și miop.

Acest narcisism se află într-o căutare continuă de compensații materiale, psihologice și spirituale, care, pe de o parte, pierd din vedere orizontul gratuității darului lui Dumnezeu, conform avertismentului lui Paul consemnat în 1Cor4,7: „Ce ai tu, de nu ai primit? Și de ce te lauzi, ca și cum nu ai fi primit?”, iar pe de altă parte, construiesc din ce în ce mai mult o lume în care în căutarea satisfacerii propriilor dorințe de autoafirmare și de bunăstare egocentrică, care sunt destinate să se piardă și să se risipească ca zăpada la soare sau să se spargă ca oglinda înșelătoare în care se încearcă să te privești și să te admiri, în iluzia de a găsi ceea ce, de fapt, nu ești sau, mai rău, ceea ce dorești să fii într-o idealitate deșartă și falsă.

A accepta și a rămâne în dimensiunea gratuității, în schimb, permite să primim în adevăr și libertate prețiozitatea „vocației personale” de botez, cristificată, în care trebuie acceptată invitația la renunțarea la sine prin luarea propriei cruci.

Acest lucru implică posibilitatea de a ajunge tot mai bine la frumusețea și originalitatea propriului „eu”, care nu poate fi niciodată ceva absolut și închis, ci trebuie să fie deschis și în relație cu „ Eu-Tu” al lui Dumnezeu și al Celorlalți, astfel încât „renunțarea la sine” să fie o deschidere tot mai autentică către dimensiunea experiențială și vitală a propriei vocații baptismale, care își găsește apogeul și cea mai autentică și adevărată valoare existențială în celebrul text al lui Paul din capitolul al doilea al Epistolei către Galateni:

«Am fost răstignit împreună cu Cristos. Aşadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine».

Kenosis și libertate

dA fi și a rămâne răstignit împreună cu Domnul (Paul folosește în greacă verbul la perfect: synestáuromai) reprezintă invitația veșnică și permanentă de a intra și a rămâne pe o cale a libertății și a renunțării la tot ceea ce, în persoana omului, este considerat o posesiune și o siguranță certă și de neatins, pe care apostolul ne invită să o considerăm întotdeauna și în orice circumstanță „gunoi”[1].

În acest fel, renunțarea la propriul „eu” idolatric și închis în sine este invitată și chemată să fie acea libertateliberă, eliberată și eliberatoare, care reprezintă și constituie adevăratul antidot împotriva oricărei forme de narcisism din noi și din întreaga noastră lume, și astfel devine un pelerinaj permanent și continuu de realizare a ființei ca libertate față de propriul „eu”, față de propria inteligență și față de propria inimă.

Această dimensiune a kenosis-ului și a libertății, care implică renunțarea la sine, sfidează orice formă de narcisism personal și a oricărei lumi chiar și în străfundul cel mai profund și intim, în care se crede că s-a găsit un anumit echilibru, fără a verifica pe deplin amploarea centrului de greutate în logica a ceea ce ne amintește Domnul Isus: „unde este inima ta, acolo va fi și comoara ta” (Mt 6,21), împreună cu îndemnul lui Paul: «Cine crede că stă în picioare să aibă grijă să nu cadă» (1Cor 10,12).

A fi astfel un „eu” kenotic în simbioză cu „Eu”-ul kenotic al lui Cristos, care trăiește în orice botezat, va permite să fim „inteligența Sa” și să avem „gândul Său” (cf. 1Cor 2,15-16), să fim și să avem inima Lui, care este inima plină de acea compasiune (cf. Mt 9,36; Mc 6,33; Lc 7,13; 10,33; In 11,38), care este și reprezintă deschiderea perpetuă către celălalt, devenind un itinerar și un pelerinaj continuu în diaconia Duhului, care se transformă într-o spălare perpetuă a picioarelor (cf. In 13,1-15).

Această „diaconie a Duhului” poate deveni tot mai mult experiența și calea prin care să pătrundem tot mai adânc într-o „libertate eliberată și eliberatoare”, care caracterizează kenosis-ul schimbător al „renunțării la sine” – antidotul împotriva oricărei forme substanțiale de narcisism – și se concretizează în a fi diaconia adevărului, a «purtării poverilor unii altora» (cf. Gal 6,2), a afecțiunii, a lacrimilor și a fi discernământ, așa cum ne amintește astăzi Paul în a doua lectură, preluată din începutul capitolului 12 al Epistolei către Romani.

Forme ale diaconiei

A trăi diaconia adevărului înseamnă a intra în logica de a fi persoane libere și eliberate de falsele „eu-uri”, care au ajuns tot mai mult la „eu-ul lor profund și autentic”, acolo unde se află Adevărul lor, Cristos-Adevăr, care, așa cum ne amintește Sf. Augustin în Confesiuni, este intimior intimo meo, și dau mărturie despre Cristos, speranța lor, care, făcându-i să-și cunoască adevărul, îi face liberi și îi face capabili să elibereze (cf. In 8,32), fără a impune vreun model fals de adevăr narcisist, artificial, steril și suprastructural despre ei înșiși și reușind să dărâme orice mască a falsității, minciunii și ipocriziei: o cale diabolică pentru orice viață de relație comunitară și fraternă (cf. 2Cor 11,14).

Diaconia de a purta poverile unii altora (cf. Gal 6,2) va însemna din ce în ce mai mult să intrăm în logica conform căreia, dacă fratele nu îmi este povară, nu îl pot considera frate[2], pe care Domnul mi-l dăruiește pentru a crește și a ne maturiza împreună într-un dialog de confruntare senină și de provocare a iubirii libere, deschizându-ne tot mai mult către orizonturile unei maturități creștine, pentru care fiecare este, în esență, creat și gândit de Dumnezeu din eternitate și pentru eternitate.

Diaconia afecțiunii, care ne permite să trăim într-o libertate adevărată și profundă a inimii, din ce în ce mai autentică, dinamica relațională cu persoanele pe care le întâlnim pe calea „liturghiei vieții” noastre, care ne permite să ne îmbrăcăm în sentimente afective, caracterizate de rezonanțe de delicatețe, sensibilitate, tandrețe și rafinament, care reprezintă o permanentă schola affectus[3] la picioarele Învățătorului, Cel care are „inima blândă și smerită” (cf. Mt 11,29) și tocmai de aceea să iubim cu o iubire pasională, tandră, delicată și, în același timp, puternică, matură și roditoare (cf. 1Cor 16, 24: «afecțiunea mea să fie cu voi toți în Cristos»).

Diaconia lacrimilor, care este capacitatea de a fi, în Isus, cel care trăiește în noi, protagoniști ai verbului splanchnìzomai, cu care evangheliștii descriu emoția empatică a lui Isus față de mulțimi, pentru Ierusalim, pentru moartea lui Lazăr, care, împotriva oricărei forme de închidere narcisistă a lumii noastre, devin apa din lighean, în care să putem spăla picioarele fraților și surorilor, așa cum a învățat Învățătorul, Mirele și Domnul și așa cum o trăiește și o face în fiecare credincios din toate timpurile.

Diaconia discernământului înseamnă, în esență, a ne aminti de nevoia existențială de a ne îmbrăca cu acea iubire delicată, rafinată, sensibilă și tandră, pe care Paul o slăvește în Fil 1,9 și care este singura siguranță pentru a ajunge să alegem și să întruchipăm în orice „aici și acum” credincios cea mai bună și cea mai multă din iubire, de care se îmbracă „detaliul circumstanțiat” al voinței iubirii Tatălui (cf. Rom 12,2) «examinând orice și păstrând ceea ce este bun și frumos și respingând răul» (cf. 1Tes 5,21-22), ceea ce ne permite să fim și să rămânem în Cea mai bună adevăr dialogic al originalității și unicității noastre, care ne face un „eu-concret relațional” deschis și roditor și nu închis într-o imagine de sine iluzorie, înșelătoare și sterilă.

În acest fel, „eul” nostru, în a fi și a rămâne co-răstignit alături de „Eu-ul kenotic” al Domnului Isus, se va afla într-o „lucrare de cioplire” continuă, astfel încât „comoara” prezenței Domnului în noi „prin har și numai prin har” (cf. 1Cor15,10) să fie dăruit în dialectica fecundă și schimbătoare a „slăbiciunii puternice” (cf. 2Cor 12,1-10), prin care faptul că suntem un „vas de lut” (cf. 2Cor 4,7) va străluci numai și exclusiv prin „Iată-mă”-ul nostru liber, adevărat și roditor, asemenea celui din stelele din Bar 3,34-35, iar orice lume a noastră va deveni „ceruri noi și pământ nou” (cf. Is 65,17), unde se poate realiza din ce în ce mai mult și mai bine adevărata Civilizație a iubirii, în care orice formă de narcisism sau dorință de autoafirmare va fi schimbată de logica «El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez» (cf. In 3,30).

PETRU

de Davide Arcangeli

Un om de neclintit, o stâncă de nezdruncinat, pe care ceilalți se pot baza, pentru că nu se clatină, în ciuda tuturor greutăților și ispitelor vieții: Chefa.

Așa m-a rebotezat Isus din Nazaret, Învățătorul meu, cel pe care l-am urmat cu tot ce aveam, cu toată puterea mea, cu entuziasmul meu de tinerețe și cu dorința mea profundă. El, Mesia, m-a primit ca prieten al său, m-a chemat să fiu alături de el în călătoria sa, pentru a vesti Împărăția, cu puterea de a alunga demonii și de a vindeca bolnavii.

Da, recunosc, m-am lăsat puțin îmbătat de această putere, eu, care vedeam demonii supunându-se cuvântului meu și numelui lui Isus! Și cu atât mai mult când am auzit chiar de la Isus confirmarea chemării mele de a fi Chefa: voi fi piatra pe care își va zidi Biserica, într-un mod atât de solid încât nici porțile iadului nu o vor birui. Tocmai eu, un mic întreprinzător din Cafarnaum, care mereu s-a străduit să-și ducă traiul și s-a luptat cu momente de mândrie și de lipsă de respect de sine. 

Da, chiar eu primesc de la Isus cheile Împărăției, pentru a lega și a dezlega, pentru a interpreta Cuvântul în viața oamenilor. Dar acum trebuie să ascult acest discurs atât de dur și de neînțeles. În loc să țese rețeaua alianțelor Împărăției, Învățătorul meu anunță tuturor că totul se va sfârși rău. Ba chiar foarte rău! Să sufere din partea bătrânilor, a marilor preoți și a cărturarilor? Să fie ucis? Aceasta ar fi Împărăția pe care vrea să mi-o încredințeze? Dacă Învățătorul mi-a dat puterea de a deschide și a închide, acum vreau să protestez: el este Mesia, asta nu i se va întâmpla niciodată! Vreau să-l apăr și Dumnezeu va fi cu noi.

Nu pot uita reacția Lui: acea privire plină de hotărâre și de forță, cu o asprime nouă față de mine, față de încercarea mea de a-L descuraja: „Mergi în urma Mea”; „tu Mi-ești o piatră de poticnire”. În acel moment nu am înțeles nimic, m-a cuprins doar tristețea mea obișnuită: iată, sunt Chefa, și totuși greșesc mereu; nu înțeleg ce vrea de la mine, ce îmi cere, unde trebuie să merg. Ce înseamnă „să-mi iau crucea”? Acum merg din nou în urma Lui: sunt dispus la orice doar ca să fiu cu El. Accept chiar să mă pierd pentru El, doar ca să mă regăsesc în lumina privirii Lui.

INVITAȚIE LA ACTUL PENITENȚIAL

Frați și surori, Domnul Isus ne vestește astăzi în mod deschis calea crucii și ne învață că viața se mântuiește doar dăruind-o. Și noi, adesea, la fel ca Petru, ne-am dori un Mesia fără efort, o credință fără convertire, o Evanghelie fără pierderea de sine. Recunoaștem în fața lui Dumnezeu rezistențele noastre și cerem o inimă capabilă să-L urmeze cu adevărat. Dumnezeule atotputernic și sfânt, care în Cristos, Fiul Tău, ne chemi să-L urmăm pe calea crucii, biruiește împietrirea inimilor noastre, iartă-ne păcatele și condu-ne spre plinătatea vieții veșnice.

INVOCAȚII PENITENȚIALE

• Doamne, care ne cunoști temerile atunci când Cuvântul Tău ne pune la încercare: Kýrie, eléison!
• Cristoase, Tu ne arăți că viața se mântuiește numai prin dăruire și iubire: Christe,eléison!
• Doamne, care ne chemi să Te urmăm în urma Crucii pe calea Învierii: Kýrie, eléison!

RUGĂCIUNEA CREDINCIOȘILOR

Frați și surori, Domnul ne cheamă să nu ne conformăm mentalității acestei lumi, ci să oferim viața ca jertfă vie. Cu încredere înălțăm rugăciunea noastră către Tatăl și spunem împreună:

Învață-ne să te urmăm, Doamne.

• Pentru Biserică: să nu se teamă să vestească Evanghelia chiar și atunci când este incomod și împotriva curentului, ci să păstreze în încercare focul Cuvântului. Să ne rugăm.
• Pentru cei care trăiesc urmarea lui Cristos în trudă, în boală, în singurătate sau în neînțelegere: să găsească în crucea Domnului nu un scandal, ci însoțire și speranță. Să ne rugăm.
• Pentru popoarele marcate de războaie: ca strigătul celor care suferă să nu rămână fără răspuns, ca armele să tacă, ca să se deschidă căi de negociere sinceră și ca speranța să fie redată celor care și-au pierdut casa, pe cei dragi și viitorul. Să ne rugăm.
• Pentru comunitățile noastre: să învețe să nu se conformeze mentalității lumești a prestigiului, a succesului și a posesiunii, ci să recunoască în viața dăruită adevărata formă a existenței creștine. Să ne rugăm.
• Pentru noi, cei adunați aici: Euharistia pe care o celebrăm să ne facă ucenici maturi, capabili să renunțăm la o parte din egoismul nostru pentru a regăsi în Cristos plinătatea vieții. Să ne rugăm.

Tată, care în Fiul Tău ne arăți calea vieții dăruite și a adevăratei urmări, primește rugăciunile noastre și fă-ne ucenici capabili să pierdem ceva din noi înșine pentru a regăsi totul în Cristos. El trăiește și domnește în vecii vecilor.

COMENTARIU LA LECTURI

PRIMA LECTURĂ               Ier 20,7-9

Întrucât textul exprimă stări sufletești profunde ale profetului, se recomandă citirea lui cu o voce calmă și fermă, fără accelerări și respectând formatarea în stil poetic. Prin trei pauze, se pot distinge patru pasaje: primele două versete, care abordează tema seducției din partea lui Dumnezeu; ultimele două versete din primul paragraf și întregul al doilea paragraf, care tratează batjocura suferită de Ieremia; următoarele două versete, introduse de „îmi spuneam”, care exprimă criza profetului; partea finală, care descrie focul aprins imposibil de stăpânit.

A DOUA LECTURĂ           Rom 12,1-2

Pentru a nu altera concizia pericopei, proclamarea trebuie să țină seama în mod corespunzător de toate semnele de punctuație, lăsând o scurtă pauză la orice virgulă și o pauză mai lungă la punct și virgulă și la punct. „Vă îndemn” este o expresie semnificativă deoarece aici – în capitolul 12 – dă startul secțiunii exortative a epistolei pauline.

EVANGHELIA                 Mt 16,21-27

Structura Lecționarului evidențiază trei paragrafe, legate tematic între ele, dar fiecare cu un accent specific: vestirea Patimilor; reacția lui Petru; îndemnul la urmare. Proclamarea să acorde importanță acestor trei momente. În partea finală, să se lase câteva secunde de pauză după fiecare dintre cele două întrebări adresate de Isus.

PRIMA LECTURĂ

Cuvintele lui Ieremia (preluate din una dintre celebrele „mărturisiri”) ne oferă o perspectivă asupra inimii sale de profet: pe de o parte, o misiune dificilă și, pe alocuri, dureroasă; pe de altă parte, pasiunea celui care dorește să se dăruiască în întregime Cuvântului lui Dumnezeu.

Ieremia a trăit cele mai tragice momente din istoria Ierusalimului, cele imediat anterioare și ulterioare cuceririi babiloniene (587 î.Cr.). În acele momente dificile, el se străduia să le deschidă ochii celor puternici și poporului asupra realității actuale și să-i îndemne să ia decizii utile pentru a mîntui ce se mai putea mîntui. Din păcate, profetul nu era aproape niciodată ascultat; dimpotrivă, era adesea batjocorit pentru alarmismul său, considerat exagerat. În adâncul sufletului său, el era atunci împărțit între sentimentul că fusese chemat de Dumnezeu la o misiune imposibilă, sursă doar de suferință și frustrare, și atracția pe care, totuși, continua să o nutrească față de acea misiune.

Pasajul de astăzi este extras dintr-una dintre așa-numitele „mărturisiri ale lui Ieremia”, în care plângerea se amestecă cu lauda. El a experimentat, de fapt, în adâncul sufletului său – chiar și în mijlocul suferinței și al simțământului de abandon – miracolul unei speranțe indestructibile și al unei seninătăți inexplicabile. Este o forță interioară care vine de la Dumnezeu (Ieremia o numește „un foc arzător”) care aproape îl obligă să acționeze; el intuiește că în porunca lui Dumnezeu se află binele, dar nu i se scutește efortul de a o face a sa.

A DOUA LECTURĂ

Acelea pe care le citim astăzi sunt primele rânduri din secțiunea din Epistola către Romani dedicată modului în care credincioșii pot răspunde la iubirea primită de la Dumnezeu. Paul folosește limbajul metaforic al cultului pentru a vorbi despre oferirea întregii vieți.

Începând cu capitolul 12, Epistola către Romani începe să utilizeze pe scară largă imperativul, modul verbal al îndemnului, al invitației și al poruncii. După ce a vorbit (la indicativ) timp de unsprezece capitole despre darurile gratuite ale lui Dumnezeu pentru noi, acum doar patru capitole sunt dedicate modului în care putem – din partea noastră, a oamenilor – să răspundem la atâta har; nu putem concura cu acesta. Dumnezeu, însă, ne precede și ne depășește enorm în bunătate. Așa cum evidențiază folosirea conjuncției „deci” (oun), îndemnurile lui Paul vor fi prezentate ca îndrumări pentru a răspunde la bunătatea lui Dumnezeu („vă îndemn, deci, prin mila lui Dumnezeu”).

Dăruirea de sine este prima și fundamentala indicație. Este vorba de o dăruire concretă, care implică viața practică („să vă oferiți trupurile”), ceea ce este total contrar mentalității lumești (adică a face alegeri menite să „mântuiască pe sine”). Dăruirea de sine este prezentată metaforic ca un fel de liturghie („aceasta este închinarea voastră spirituală”), deoarece adevărata devoțiune nu constă într-un rit formal, ci în a pune la dispoziția lui Dumnezeu propriile energii vitale. De aceea, ceea ce devine imediat necesar este „a discerne voia lui Dumnezeu”, adică a înțelege ce este plăcut în ochii lui Dumnezeu pentru a o putea îmbrățișa și pune în practică.

EVANGHELIA

Începe o nouă etapă a narațiunii evanghelice, așa cum reiese clar din formula „de atunci Isus a început”. După ce au conștientizat pe deplin identitatea lui Isus, ucenicii vor trebui acum să se confrunte cu modul absolut neașteptat în care acesta își exercită misiunea mesianică.

De la cer la pământ

La Cezareea lui Filip, Petru, în numele ucenicilor, și-a mărturisit credința în Isus, Mesia și Fiul lui Dumnezeu; Isus a reacționat declarându-l fericit pe cel care a primit această revelație ca dar de la Tatăl și încredințându-i o responsabilitate asupra comunității (cf. Mt 16,16-19). Apoi li se cere să păstreze tăcerea cu privire la identitatea Mesiei: „Atunci le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui că El era Isus Cristos” (16,20). Acest secret pe care trebuie să-l păstreze ne spune că nu este suficient să cunoaștem lucruri despre Isus: trebuie să continuăm să-L urmăm pentru a vedea unde duce calea Mesiei și pentru a-i împărtăși soarta. Și, într-adevăr, tocmai de la acest moment Isus „a început să le explice ucenicilor Săi că trebuia să meargă la Ierusalim” (16,21). Trei anunțuri ale Patimilor și ale Învierii marchează drumul spre Ierusalim (16,21; 17,22-23; 20,17-19); de orice dată, reacția ucenicilor arată dificultatea lor de a accepta această perspectivă neașteptată. Aici, din nou, Petru ia cuvântul și încearcă să-l atragă pe Isus de partea sa (participiul proslabómenos poate fi tradus prin „l-am luat deoparte” sau „l-am tras de partea mea”): cel care primise revelația lui Dumnezeu cu privire la identitatea mesianică a lui Isus nu reușește acum să accepte calea Mesiei și dorește chiar să-l facă să se răzgândească. Isus va trebui să se dedice din nou formării răbdătoare a ucenicilor săi.

Planul de mântuire

La versetul 16 există câteva indicii care ne permit să înțelegem ceva mai mult despre modul în care Isus își înțelegea propriul destin. El a început „să explice”, dar ar fi mai bine să traducem „să arate” (verbul este déiknymi): cititorul înțelege că El nu se limitează pur și simplu la a spune sau a relata ceva preluat; mai degrabă, Isus a făcut-o a Sa această perspectivă și acum dorește să o manifeste, să o explice.

Ceea ce arată Isus este faptul că „trebuia să meargă”; este clar că verbul deî se referă la voia lui Dumnezeu și la planul Său de mântuire. Acest plan nu este ceva rigid și determinist, deoarece vor intra în joc libertățile numeroșilor personaje (menționate aici în mod expres: „din partea bătrânilor, a preoților și a cărturarilor”) care vor crea condițiile pentru ca Mesia să sufere un destin atât de dur; totuși, chiar și aceste evenimente nefavorabile sunt aduse sub umbra voinței lui Dumnezeu, în sensul că, în înțelepciunea Sa, Dumnezeu va ști să îndrepte toate acestea spre mântuire. Acest lucru reiese clar din referirea la învierea «în a treia zi».

În reacția lui Petru (v. 22) putem observa o ascultare selectivă. El, tulburat de perspectiva uciderii lui Mesia, are inima și mintea atât de ocupate de obiecții și de refuz, încât nici măcar nu aude referirea (și mai greu de înțeles) la înviere: o ignoră cu totul. Încrezător în sine, după declarațiile pe care Iisus i le făcuse în urma mărturisirii sale de credință (cf. vv. 17-19), se simte chiar obligat să-l mustre pe cel pe care îl recunoscuse ca Mesia. Verbul epitimáō este foarte puternic: Matei îl folosește pentru a-l descrie pe Isus mustrând vânturile și marea în furtună (cf. 8,26) și alungând demonii (cf. 17,18). Există, așadar, o confruntare puternică între voința lui Dumnezeu (acceptată și făcută proprie de Cristos) și refuzul omului care tinde să pună pe primul plan propriile sale scheme mentale. Petru este categoric: Dumnezeu trebuie să fie îngăduitor (expresia tradusă prin „Dumnezeu să nu vrea” indică, de fapt, o urare de binecuvântare: „să aibă milă de tine”), iar ceea ce Isus a spus că se va întâmpla nu trebuie să se întâmple („asta nu ți se va întâmpla niciodată”).

Du-te în urma mea, Satana!

Scena evanghelică este foarte plastică: ne putem imagina perfect pe Petru care l-a tras pe Isus deoparte, departe de grupul de ucenici, pentru a-l mustra. Iar acum, înainte de a-i răspunde, Isus se întoarce (straphéis): întorcându-i spatele lui Petru, se uită din nou la ceilalți, pentru că ceea ce urmează să spună trebuie auzit de toți; este o mustrare de care toți trebuie să țină seama (v. 23).

Petru se află astfel în spatele lui Isus, iar cuvintele „du-te în urma mea” își găsesc o corespondență perfectă în spațiu. Discipolul, de fapt, s-a așezat „în fața” lui Isus, pretinzând că el este cel care decide calea Mesiei și a celor care vor să-l urmeze; acum i se reamintește însă – nu fără o anumită asprime – că discipolul este cel care merge „în urma” Învățătorului și îl urmează oriunde s-ar duce (când a fost chemat împreună cu fratele său Andrei, Isus i-a invitat spunând „veniți după Mine”: 4,19). Dacă omul se așează în fața lui Dumnezeu, devine ca „Satana”, deoarece, în definitiv, se opune Lui și împiedică mântuirea să se împlinească; devine „scandal”, adică piatră de poticnire, pentru că blochează Evanghelia în capacitatea ei de a arăta calea.

În momentul în care ucenicul încetează să se mai raporteze la indicațiile Învățătorului și pretinde că criteriile de referință umane sunt mai bune decât cele ale lui Dumnezeu („nu gândește după voia lui Dumnezeu, ci după voia oamenilor”), imediat intervine ispita puterii și a autodeterminării. Isus va reveni atunci cu răbdare pentru a propune calea evanghelică a renunțării la sine sau, cu alte cuvinte, calea crucii, pe care El însuși o parcurge.

Dacă cineva dorește

Învățătura lui Isus Cristos (vv. 24-29) care izvorăște din acest episod capătă o tonalitate mult mai generală. Perspectiva se lărgește dincolo de grupul restrâns al lui Petru și al tovarășilor săi și depășește orice limită temporală.

Aici se vorbește despre oricine alege să-L urmeze pe Cristos: „dacă cineva vrea să vină după Mine” (v. 24a). Chiar cititorul Evangheliei simte că aceste cuvinte i se adresează direct și lui. Reapare sintagma „după Mine”, care a răsunat ca o mustrare adresată lui Petru în v. 23; acum însă este vorba de o invitație în care libertatea de a adera este pusă în prim-plan („dacă cineva dorește”).

Dar în ce constă a fi ucenic al lui Cristos (a merge în urma Lui)? „Să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (v. 24b). Gândindu-ne la confruntarea cu Petru, nu este greu să înțelegem că renunțarea la sine nu înseamnă anularea propriei individualități sau disprețuirea de sine, ci înseamnă a lăsa deoparte propriul ego cu ambițiile sale, cu autoreferențialitatea sa, cu narcisismul său hipertrofiat; înseamnă a te uita pentru o vreme de tine însuți, a amâna propriile obiective umane și propriile așteptări în fața voinței lui Dumnezeu. Aceasta este singura cale de a face loc crucii.

„Crucea pe care trebuie să o luăm” este logica Evangheliei, modul de gândire al lui Isus. Dacă pierdem puțin din eul nostru, poate că ne vom bucura puțin mai puțin de aprobarea lumii, dar vom fi cu siguranță mai capabili să facem loc logicii Evangheliei ca criteriu al alegerilor noastre (cf. și 10,37-38). Logica Evangheliei cere, de fapt, să fie făcută a noastră (Isus spune că ucenicul își ia propria cruce), să devină parte integrantă a modului nostru de a vedea, de a gândi și de a acționa.

Există o altă interpretare posibilă a expresiei „a-și lua propria cruce” în legătură cu cuvintele „și să mă urmeze”. În situația personală a fiecăruia există dimensiuni de suferință și de imparțialitate; nu se poate urma pe Domnul decât pornind de la propria condiție reală, asumându-ne astfel propria viață așa cum este (și nu raționând în mod idealist în funcție de ceea ce „ar trebui să fie”). Adesea suntem tentați să spunem: „Dacă m-aș simți bine… dacă trecutul meu nu ar fi marcat de suferință… dacă credința mea ar fi de neclintit… dacă condițiile mele ar fi mai favorabile… atunci da, aș putea să-L urmez pe Domnul”; în realitate, îl urmăm pe Isus pornind de la ceea ce suntem și de acolo de unde ne aflăm (poate că „propria cruce” indică și acest lucru), deoarece discipolul Evangheliei are idealuri mari, dar, în același timp, este un realist incurabil.

A pierde sau a câștiga?

Cuvintele lui Isus capătă o conotație radicală, ajung la esența urmării Lui și dezbracă însăși viața de toate suprastructurile pe care adesea le considerăm atât de indispensabile (succesul propriilor proiecte, satisfacția relațională totală, imaginea de sine la înălțimea așteptărilor celorlalți, atingerea obiectivelor). Cuvintele: „Cine vrea să-și mîntuiască viața, o va pierde; dar cine își va pierde viața din cauza Mea, o va găsi” (v. 25) indică în mod clar că există un concept iluzoriu de „viață” opus unei vieți „adevărate și pline”. Numai cel care este dispus să piardă ceea ce ne amăgim că ar fi viața este capabil să câștige viața „adevărată și plină”; dimpotrivă, cel care se agăță de acele puncte de sprijin (siguranță, împlinire, satisfacții) care par a fi atât de necesare pentru a trăi și nu este dispus să sacrifice nimic din propriul ego, acesta va pierde adevărata esență a unei vieți pline de simțământ.

Ce înseamnă viața „adevărată”, Evanghelia ne-o repetă neîncetat; în special, ne putem gândi la Predica de pe Munte: în contrast cu îngrijorarea pentru supraviețuire („nu vă îngrijorați pentru viața voastră…”, 6,25), viața adevărată înseamnă, dimpotrivă, să ne încredem în Tatăl care știe de ce avem nevoie și să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui (cf. 6,33) . Adevărata viață este, așadar, detașată de supraviețuirea cu orice preț; este acea viață care nu se teme să se dăruiască (și, dacă este necesar, să se piardă) pentru Evanghelie. O astfel de viață merită trăită: are savoare, simțământ și profunzime.

Unele expresii („a-și pierde viața «din cauza Mea»”, v. 25; „ce ar putea da un om în schimbul vieții sale”, v. 26) fac aluzie și la posibilitatea martiriului; ceea ce califică această posibilitate ca o perspectivă plină de sens este împărtășirea destinului lui Isus (și El își pierde viața din cauza noastră: cf. 20,28) și menținerea relației vitale cu El. Doar această relație, de fapt, este garanția vieții veșnice și definitive; acest lucru este evocat prin referirea la parusie și la judecată (v. 27) cu o citare din Scriptură (cf. Ps 62,13) care pune accentul pe necesitatea unor alegeri și acțiuni concrete (pe baza acestora vom fi judecați) și nu doar verbale sau formale.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 579/august-octombrie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

[1] În textul grecesc al lui Paul din Fil 3,8 întâlnim substantivul skýbala, care reprezintă un hapax legomenon din Noul Testament, pe care Ieronim îl traduce în Vulgata în mod corect și ingenios prin termenul stercus.

[2] Cfr. D. Bonhoeffer, Vita comune, Queriniana, Brescia 1980, 116-137.

[3] A se vedea termenul folosit de Ignațiu de Loyola în numărul 516 din Constituțiile Societății lui Isus, cu referire la al treilea an de probă.

Imagine: James Tissot, Isus mustrându-l pe Sf. Petru

Hits: 65