Omul „light” – Meditație pentru Duminica a XV-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XV-A DE PESTE AN

12 IULIE 2026

 OMUL „LIGHT”

de Jose Antonio Pagola

Astfel numește profesorul de psihiatrie Enrique Rojas un anumit tip de om, rod caracteristic al civilizației contemporane.

Cu toții cunoaștem produsele moderne „ușurate” de conținutul lor autentic: cafeaua decofeinizată, laptele degresat, tutunul fără nicotină. Alimente și băuturi în variantă „light”, reduse în calorii și diminuate în puterea lor naturală.

Ei bine, potrivit unor prestigioși sociologi și psihiatri, pare să se răspândească și printre noi un tip de om „redus” în conținutul său uman autentic: omul „light”.

Este vorba despre un om relativ bine informat, dar cu o formare umanistă săracă. Foarte atent la ceea ce este practic și util, însă lipsit de profunzime. Interesat de multe lucruri, dar numai la nivel superficial.

Este un om frivol și superficial, încărcat de clișee și stereotipuri, incapabil să realizeze o sinteză personală a tuturor informațiilor care ajung la el. O ființă cu puțină consistență interioară, care înaintează prin viață fără criterii fundamentale de conduită și fără repere morale solide.

Este omul care a ascultat atât de multe doctrine și teorii, care a văzut atât de multe schimbări și într-un ritm atât de rapid, încât nu mai știe pe ce să se sprijine. Atitudinea sa devine aceea a indiferenței: „ce mai contează?”, „toate sunt la fel”, „de ce să mai sper?”.

În consecință, caută ceea ce este mai ușor, mai plăcut și mai imediat accesibil, ceea ce poate fi obținut instantaneu prin simpla prezentare a cardului de credit. După cum observă profesorul de sociologie Andrés Orizo, „astăzi banii echivalează cu succesul. Nu mai există alte forme de reușită socială. Trăim vremuri dominate de hedonism și consumism”.

Nu este dificil să recunoaștem profilul omului „light” în unele dintre personajele descrise de Isus în parabola semănătorului (cf. Evanghelia după Matei). Sunt oameni „fără rădăcini”, în care Evanghelia fie nu poate pătrunde, fie este repede înăbușită „de grijile lumii acesteia și de amăgirea bogățiilor” (cf. Mt 13,22).

Însă acest om începe să se simtă victima propriului gol interior. Este o ființă aflată în derivă, care își pierde până și gustul de a trăi.

„Omul light nu mai are un punct de referință; și-a pierdut ținta și se găsește tot mai dezorientat în fața marilor întrebări ale existenței” (E. Rojas).

Cu toate acestea, acest om începe să simtă nevoia unei autenticități umane mai profunde. Nu se resemnează să trăiască asemenea unui automat într-o societate standardizată și uniformizată. Intuiește că există și alte căi pentru a fi liber, fără a cădea în sclavia „vițelului de aur” (cf. Exod), simbol biblic al idolatriei și al cultului bunăstării materiale. Ceva din adâncul sufletului său îl cheamă la o viață mai sănătoasă, mai autentică și mai conformă cu demnitatea persoanei umane.

În acest context, Evanghelia își redescoperă astăzi actualitatea și forța sa mântuitoare. Omul contemporan are nevoie de ea pentru a trăi într-un mod mai deplin, mai intens și mai săntos. Dacă este semănată cu credință, convingere și mărturie autentică, sămânța Cuvântului lui Dumnezeu poate aduce și astăzi roade noi, abundente și durabile în inima omului și în viața societății.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură Is 55,10-11

Un oracol splendid, de citit cu solemnitate, care celebrează eficacitatea și puterea fecundatoare a Cuvântului lui Dumnezeu. Gândul profetului se îndreaptă spre realitatea cea mai așteptată și mai iubită de către fermierul oriental: ploaia. Plecată de la Domnul, ea acționează în istorie și în conștiințe și se întoarce la Dumnezeu ca laudă, într-un dialog de iubire între creaturi și Creator.

A doua lectură   Rom 8,18-23

În această lectură se evidențiază contrastul dintre primul Adam, supus trecerii, care folosește realitățile pământești ca instrumente ale morții și ale egoismului, și noua umanitate liberă, care să instaureze noua umanitate liberă. Această tensiune este exprimată de Paul prin imaginea puternică a unei nașteri care implică atât natura, cât și umanitatea: să lăsăm această imagine să răsune cu claritate.

Evanghelie  Mt 13,1-23

Textul ne prezintă o serie de cazuri: inima superficială, aridă și pietroasă, cea risipitoare și, în sfârșit, cea bună și deschisă la Cuvântul lui Dumnezeu. Citind această listă, am putea fi tentați să trecem repede peste primele trei categorii, pentru a ajunge cât mai repede la a patra. O lectură calmă și relaxată, în schimb, ne ajută să ne recunoaștem în diferitele tipuri de sol: atunci când ascultăm cu distragere, suntem inconstanți în intențiile evanghelice sau ne lăsăm copleșiți de grijile materiale.

EVANGHELIA

Discursul în parabole este al treilea dintre cele cinci mari discursuri din Evanghelia după Matei, deci cel care ocupa poziția centrală. Acesta cuprinde șapte parabole despre Împărăția lui Dumnezeu (logica ei, stilul ei, modul ei de creștere, criteriile ei) și va însoți liturghia noastră timp de trei duminici.

 Un discurs cu mai multe straturi

Stilul parabolei era specific învățăturii lui Isus (toți exegeții sunt de acord asupra acestui lucru); chiar dacă lungul discurs din Mt 13 este rezultatul unei reelaborări importante din partea evanghelistului, în el putem sesiza esența învățăturii lui Isus despre Împărăție. Învățătorul itinerant atrăgea imediat atenția oamenilor simpli și practici, deoarece folosea imagini familiare, preluate din domenii obișnuite ale vieții (cultivarea câmpurilor, pescuitul, pregătirea mâncării…), astfel încât toți să poată înțelege cu ușurință esența învățăturii sale.

Adesea, în ceea ce privește pildele, ne este încă posibil să le înțelegem simțământul specific în raport cu evenimentele istorice pe care le trăiau Isus și ucenicii săi. De exemplu, celebra pildă a semănătorului – pe care liturgia de astăzi ne-o propune – probabil că avea menirea de a justifica aparentul eșec al predicării lui Isus. Contextul evanghelic imediat anterior (capitolele 11–12) povestește, de fapt, începutul respingerii cuvântului Împărăției; poate că discipolii lui Isus începeau să se întrebe de ce un cuvânt atât de entuziasmant nu pătrundea rapid în inimile tuturor și de ce Împărăția lui Dumnezeu întârzia încă să se stabilească solid în societate. În această situație, prin pilda semănătorului, Isus a arătat atunci, într-un mod simplu și clar, că dacă Împărăția creștea încet, era tocmai pentru că sămânța Cuvântului, excelentă în sine, nu găsea întotdeauna un pământ primitor (13,3-9). Cu toate acestea, parabolele își păstrau valabilitatea chiar și odată cu schimbarea situației istorice; comunitatea primară a continuat să le perceapă ca fiind actuale și le-a transmis nu doar ca amintire a vestirii lui Isus, ci și cuvinte capabile să ghideze mereu calea ucenicilor. În acest proces de actualizare pe care Biserica primară l-a operat asupra parabolelor, au apărut astfel noi semnificații pentru noi contexte. Discursul în parabole al lui Matei poartă amprenta acestora, mai ales în reinterpretările alegorice ale parabolelor (cf. 13,18-23; 13,37-43).

În cazul parabolei semănătorului, vom asculta, așadar, modul în care aceasta era aplicată de Biserica primară: o aplicare în cheie morală pentru a-i învăța pe credincioși să păstreze Cuvântul în interiorul lor, avertizându-i cu privire la posibilele pericole ale indiferenței, ale superficialității și ale agitației (diferitele explicații oferite pentru orice tip de sol). În redactarea evanghelică, ambele versiuni (parabola lui Isus și actualizarea sa alegorică) și-au găsit locul, deoarece atât legătura mărturisitoare cu persoana istorică a lui Isus, cât și valoarea mereu actuală a cuvintelor Celui care a fost recunoscut ca Cristos sunt de neînlocuit.

Diversitatea planurilor reiese și din diversitatea cadrului. Matei contextualizează parabola în momentul cuvântării lui Isus către mulțimi (există și o anumită distanță, având în vedere că Isus vorbește din barcă: cf. v. 2); în schimb, învățătura actualizatoare este ascultată doar de ucenici, în particular (cf. v. 10).

Măsura paradoxală a Împărăției

Semănătorul din parabolă (vv. 3-9) pare, la prima vedere, puțin neprevăzător, deoarece nu acordă atenție locului în care aruncă sămânța. În realitate, el își cunoaște bine câmpul și nu se teme să semene din belșug: știe că, în cele din urmă, își va culege recolta. Ascultătorii din vremea lui Isus știau că, în cel mai bun caz, pământurile cele mai bune puteau produce zece la unu; este ușor de imaginat, așadar, surprinderea lor când au auzit cifrele exorbitante rostite de Isus: o sută, șaizeci, treizeci.

Ca în orice parabolă, și aici este clar că, în timp ce contextul și imaginile sunt familiare ascultătorilor din acea vreme, povestea relatată este, dimpotrivă, paradoxală. Tocmai paradoxul, în parabole, are folos la evidențierea realității spirituale a Împărăției Cerurilor, care se bazează pe criterii și modele de comportament diferite de cele lumești.

Sămânța risipită, pe de o parte, și abundența recoltei, pe de altă parte, sunt aspectele care uimesc cel mai mult cititorul. Există terenuri închise sau nepregătite să primească sămânța; însă semănătorul nu obosește să arunce sămânța și nici nu o economisește.

Poate că sămânța risipită va părea chiar și întregul cuvânt căzut în brazdele vieții noastre și adesea nepăstrat, înăbușit sau neglijat. Dar, tocmai de aceea, Cristos nu obosește să propună tuturor cuvântul Împărăției: El știe bine că, atunci când acesta încolțește în viața unei persoane sau a unei comunități, efectele sale sunt atât de uimitoare încât compensează din plin eșecurile și pierderile. Orice pământ, orice inimă, continuă să fie chemată la ascultare („cine are urechi, să asculte”: v. 9), chiar și acel pământ în care nimeni nu ar investi; iar Domnul continuă să semene, să bată la ușă, să propună: pentru El, niciun meci nu este încă pierdut, nicio inimă nu este încă pierdută.

Teoria parabolelor

La v. 10, evanghelistul consemnează apropierea ucenicilor de Isus. Nu este ușor să ne imaginăm scena: poate că și ei se aflau în barcă? Probabil că este mai bine să privim versetele 10-23 ca pe o pauză de comentariu, relatarea a ceva ce s-a întâmplat în alte momente, pe care evanghelistul o reia acum pentru că cititorul trebuie să țină seama de aceasta pentru a putea înțelege corect întregul discurs în parabole; de fapt, la versetul 24 („le-a spus o altă parabolă”) îl vom găsi din nou pe Isus vorbind mulțimii și probabil va trebui să considerăm acea indicație ca fiind continuarea firească a narațiunii.

Ceea ce dă startul acestei pauze în discursul adresat mulțimilor este întrebarea: „De ce le vorbești în parabole?” (v. 10), adresată în particular lui Isus de către ucenici. Presupunerea implicită care stă la baza acesteia este clară: „De ce îți irosești timpul și energia vorbindu-le în parabole? Ei nu ascultă! De ce le vorbești în parabole? Nu vor înțelege! Este inutil!”. Cu alte cuvinte: „De ce semănătorul aruncă sămânța peste tot, chiar și pe terenurile nefertile?”. Este o întrebare pe care discipolii (și, odată cu ei, cititorul) și-o pun simțindu-se clar de cealaltă parte (adică de partea celor care înțeleg), așa cum le va confirma în scurt timp chiar Învățătorul.

Răspunsul lui Isus (vv. 11-17) este destul de complex, dar sensul general poate fi ușor intuit. El a ales să se adreseze mulțimilor tocmai prin parabole, deoarece acestea sunt ușor de înțeles, dar fac apel la libertatea celui care ascultă. De fapt, parabolele nu impun o concluzie prin evidența faptelor, ci oferă o povestioară inventată în fața căreia cel care ascultă își poate exprima judecata în mod liber și necondiționat. Fiind vorba de o situație fictivă, ascultătorul se poate așeza în fața ei fără a se pune pe defensivă și fără preconcepții; poate primi povestea (care are întotdeauna trăsături paradoxale) și poate spune dacă aceasta îl impresionează, îl scandalizează sau îl fascinează și poate, fără condiționări, să accepte sau să respingă logica care stă la baza parabolei. Din acest motiv, este vorba de o învățătură care exprimă condescendența lui Mesia: nu este un limbaj rezervat inițiaților, ci un cuvânt care vine în întâmpinarea tuturor; nu este un discurs care acuză sau constrânge, ci o propunere care face apel la libertatea fiecăruia. Tocmai de aceea, pentru cel care se apropie de această învățătură cu o atitudine preconcepută, ea devine un motiv de condamnare: cel care nu o înțelege, nu o înțelege pentru că nu vrea să o înțeleagă.

Și se întâmplă ca cei care se lasă fascinați de lumina acestor cuvinte, precum ucenicii, să se bucure de ele („fericiți sunt ochii voștri […] și urechile voastre”) și să le primească din ce în ce mai mult („celui care are, i se va da și va avea din belșug”), în timp ce cel care se încăpățânează în alegerea sa de închidere nu face altceva decât să se îndepărteze treptat de posibilitatea de a înțelege: împietrirea inimii îi face din ce în ce mai sclerozați, până când înțelegerea devine imposibilă („celui care are, i se va lua și ceea ce are”).

Cuvintele din Is 6,9-10 sunt aplicate de Matei tocmai împietririi inimii celor care rămân închiși față de învățătura lui Isus; ele conferă textului nostru o atmosferă sumbră de judecată, dar deschid totodată și posibilitatea unei reabilitări („și eu să-i vindec”).

De ce atunci Isus insistă să învețe prin parabole chiar și pe cei care rămân închiși? Pentru că El continuă să facă apel la libertatea fiecăruia, oferind cuvinte ușor de înțeles și fascinante, fără a înceta să spere în vindecarea chiar și a celui mai împietrit inimă.

Cele patru tipuri de pământ

Tema condescendenței Mesiei, care continuă să vestească tuturor Împărăția, rămâne mereu actuală în viața Bisericii. Adesea inimile sunt închise sau indiferente, dar Cuvântul Evangheliei continuă să fie vestit pentru a pătrunde și a umple de roade bune existența bărbaților și a femeilor. Explicația alegorică a parabolei (vv. 18-23) este însă integrată în discursul evanghelic pentru a sublinia responsabilitatea personală a fiecăruia.

Orice tip de pământ, de fapt, este interpretat ca o dispoziție personală diferită față de ascultare. În fața luminii Evangheliei, inima poate fi indiferentă și împietrită, ca un drum călcat în repetate rânduri, care nu lasă nimic să pătrundă în ea; sau superficială și egocentrică, fără structură și fără statornicie; sau, din nou, victimă a anxietății și asaltată de griji care o sufocă și o împiedică să-și ia zborul în libertate.

Ar fi o greșeală să interpretăm diferitele tipuri de pământ ca fiind diferite grupuri de oameni; învățătura etică a acestui pasaj vrea, dimpotrivă, să sugereze fiecărui cititor că fiecare dintre noi este capabil să fie orice tip de pământ. Pot exista, desigur, în viața noastră, momente de superficialitate sau de rezistență, dar avem întotdeauna posibilitatea de a fi acel pământ bun care ascultă cu răbdare și își relaxează rigiditățile (intelectuale sau comportamentale) pentru a înțelege logica Împărăției. Fructele luminii cu care Cuvântul ascultat și înțeles va ști să ne îmbogățească viața personală și relațională vor fi cele care ne vor convinge din ce în ce mai mult și ne vor încuraja să perseverăm în Cristos.

PRIMA LECTURĂ

Așa-numita „Carte a mângâierii” a lui Isaia (cap. 40–55) se încheie cu o imagine fascinantă privind puterea cuvântului lui Dumnezeu; acesta nu doar spune ceva, ci și împlinește și realizează ceea ce spune.

Profețiile din a doua parte a cărții Isaia (40–55) au rolul de a alimenta speranța întoarcerii în patrie a celor exilați la Babilon; această speranță este atât de puternică încât împlinirea ei este adesea prezentată – în aceste pagini – ca și cum s-ar fi realizat deja. Este o caracteristică tipică a unei mari părți din literatura biblică: cuvintele de promisiune se contopesc cu cele de laudă (pentru că Dumnezeu a împlinit ceea ce a promis). Cuvântul și evenimentul care îl împlinește sunt atât de strâns legate încât, în limba ebraică, chiar termenul dabár desemnează atât un cuvânt, cât și un fapt.

La începutul „cărții mângâierii”, se afirmă soliditatea și eternitatea Cuvântului („Cuvântul Dumnezeului nostru dăinuiește pentru totdeauna”, 40,8); acum – la sfârșit – acesta este descris în rodnicia și eficacitatea sa (55,10-11). Ea este, așadar, solidă și neschimbătoare, dar se împlinește în mod repetat în viața bărbaților și a femeilor, producând efecte concrete: este eternă și istorică în același timp.

Metafora ploii și a zăpezii care udă pământul (pentru ca acesta să poată da roade) evocă rodnicia „cuvântului ieșit din gura lui Dumnezeu”. Este o imagine care ne trimite la Dumnezeu Creatorul, cel care poruncește apelor cerului și le împarte cu înțelepciune pentru a da viață și nu moarte; putem contempla opera creatoare a lui Dumnezeu la orice moment când Cuvântul Său se împlinește și prinde viață în viața noastră și în cea a fraților și surorilor noastre în credință.

A DOUA LECTURĂ

Diferența dintre caracterul parțial al vieții prezente și plenitudinea care ne este promisă, în viziunea cosmică a lui Paul, este motorul speranței. Gemetul universal care străbate întreaga creație și orice ființă umană este dorul de comuniune deplină cu Dumnezeu, împlinirea existenței noastre.

Cuvântul lui Dumnezeu este credincios și nu dezamăgește. El ne vorbește neîncetat despre un deznodământ al plinătății promis pentru viața fiecărei ființe umane și pentru însăși viața lumii. În lumina acestui lucru poate fi reconsiderată orice umbră și orice caracter parțial al existenței noastre actuale. Suferințele rămân, dar, pe de o parte, le putem relativiza pe baza promisiunii care ne-a fost făcută, iar, pe de altă parte, tocmai ele stimulează și mențin vie în noi dorința de comuniune deplină cu Dumnezeu.

Pentru a vorbi despre acest deznodământ luminos, Paul folosește în pasajul de astăzi două expresii care se completează reciproc: „dezvăluirea fiilor lui Dumnezeu” (v. 19) și „slava viitoare care va fi dezvăluită în noi” (v. 18).

„Gloria” (dόxa) indică manifestarea deplină a unei realități; de aceea, mântuirea pentru noi va fi posibilitatea noastră de a manifesta pe deplin și fără compromisuri realitatea a ceea ce suntem cu adevărat, adică fii ai lui Dumnezeu. Paul definește „adopția ca fii” și ca „răscumpărarea trupului nostru” (v. 23), implicând astfel (prin utilizarea categoriei „trup”) întreaga noastră capacitate relațională și perceptivă; mântuirea deplină va fi, așadar, atunci când ființa noastră în relație cu Dumnezeu, conform încrederii și comuniunii proprii fiilor, va putea fi percepută în mod sensibil, putând astfel să ne bucurăm de ea în deplinătate.

PENTRU APROFUNDARE

• Sămânța aruncată nu se pierde niciodată. Semănătorul nu obosește să arunce sămânță: nu numără, nu calculează, ci este concentrat asupra gestului de a semăna. Pentru că are încredere în drumul pe care îl parcurge sămânța. Ceea ce contează este gestul, așa cum știe foarte bine cel care iubește și cel care a experimentat pe propria piele iubirea gratuită.
• Se întâmplă ca serviciile pastorale sau comunitățile parohiale să se confrunte cu privire la destinatarii mesajului: identificându-se cu semănătorul, ar dori să identifice „pământul” în care să semene, de obicei acela care, în ochii lor, pare cel mai promițător. Și dacă ar fi necesară o schimbare radicală de perspectivă? De la semănătorila semănați, pentru a trăi din punctul de vedere al seminței.
• În fiecare dintre noi coexistă cele patru tipuri de pământ: suntem drum dur, pământ arid și pietros, mărăcini încâlciți și înțepători, suntem pământ fertil și primitor. Trecem prin momente de superficialitate sau de rezistență, dar avem întotdeauna posibilitatea de a fi acel pământ bun care ascultă cu răbdare și își relaxează rigiditățile pentru a înțelege logica Împărăției.
• Calea credinței poate trece prin momente obositoare, în care ne simțim arizi și duri: sunt momentele în care ni se cere să continuăm să avem încredere și să cultivăm speranța, găsind putere în amintirea fertilității și a abundenței întâlnite pe drumul nostru.

ÎMPĂRTĂȘIREA RECOLTEI

de Ivo Seghedoni

Conciliul Vatican II afirmă că toți au dreptul să caute pe buzele preoților Cuvântul Dumnezeului cel viu (PO 4). Este un drept, desigur, să-l cauți. Dar nu este evident să-l găsești! Cum, de fapt, acest Cuvânt „s-ar fi oprit acolo?”, chiar acolo, pe buzele unor oameni absolut obișnuiți, chiar dacă sunt învestiți cu o slujbă?

Și, în același mod, chiar dacă așteptarea este legitimă, până în ce măsură este garantat că acest Cuvânt poate fi găsit în cuvintele unui catehist?

Noi suntem pământul

Această a 15-a duminică din timpul obișnuit, cu celebra parabolă a semănătorului, riscă să ne abată de la calea cea dreaptă. Semănătorul este El, Domnul Isus. Nimeni altcineva, știm bine. El este Cel care seamănă Cuvântul și noi, poate, încă din copilărie, am fost inițiați de cateheții noștri să ne întrebăm pe ce pământ ne aflăm. Sau chiar să reflectăm asupra faptului că, uneori, în aceeași inimă, suntem toți cei patru tipuri de pământ pe care îi descrie Isus. Exact așa cum ilustrează acest desen.

Și totuși, chiar dacă am fost învățați de mici să reflectăm asupra căderii Cuvântului pe pământul inimii noastre, iată că, odată învestiți cu o slujire eclezială de orice fel, simțim imediat nevoia să ne identificăm cu Cel care seamănă, în loc să rămânem în poziția corectă de a fi doar pământul pe care are loc această semănare. Este o greșeală pe care o comitem din naivitate, pentru că cei care ar opune rezistență Evangheliei ar fi întotdeauna „ceilalți”, cei care ar trebui să asculte și să primească, doar că lucrurile nu stau chiar așa…

Sau, uneori, chiar anxietatea legată de rolul pe care îl îndeplinim ne face să trăim inconștient această schimbare de poziție, făcându-ne să credem că rodul Cuvântului depinde în mare măsură de noi, de abundența semănatului, de generozitatea pastorală cu care l-am realizat și chiar de alegerea „destinatarului potrivit” asupra căruia să ne concentrăm eforturile.

Iată: în această eventuală atitudine suntem deja complet pe o cale greșită, dar nu de puține ori fără să ne dăm seama. Atitudinea misionară ne determină să ne încărcăm cu o povară care nu este a noastră, cu simțământul de eșec care rezultă din orice recoltă ratată.

A împărtăși recolta

Exemplară în acest sens este povestea întâlnirii lui Isus cu femeia samariteană, cuprinsă în capitolul 4 al Evangheliei după Ioan. Femeia, după cum știm, depășind ispita de a se apăra de acest rabin iudeu care îi vorbește la fântână, se lasă condusă de el în descoperirea faptului că soțul pe care l-a căutat în zadar, pierzându-se în povești inutile, este chiar el, Isus, Mesia. Odată făcută această descoperire, ea uită de orice altceva, lasă ulciorul și se duce în oraș să vestească vestea. Cuvântul sădit în ea în acest dialog delicat și profund cu Isus dă imediat roade, iar ea merge să împărtășească roadele abundente ale acestei întâlniri. Din acest motiv – după ce femeia a plecat –, în timp ce ucenicii, întorși de la cumpărături, îl roagă pe Isus să mănânce, El începe o predică despre câmpurile care deja s-au îngălbenit, despre secerișul care trebuie făcut de cei care nu au muncit, ci au venit mai târziu (vv. 27-38).

Iată dinamica vestirii Evangheliei: este vorba doar de a împărtăși recolta, rodul pe care sămânța primită în inimă l-a făcut să crească în mine. Asta face femeia: trecerea de la ucenică la misionară este, de fapt, imediată. Și nu poate fi altfel! Iar aceasta este ceea ce îi va uimi pe ucenici, care – odată ce vor ajunge să evanghelizeze Samaria – vor descoperi că au fost precedați: de cine? De femeia însăși și, în cele din urmă, de Isus, semănătorul Cuvântului. El, care a ieșit și iese mereu pentru a vesti Împărăția.

Vestirea Evangheliei nu este, în fond, altceva decât „împărtășirea recoltei”. Acea recoltă abundentă care a rodit în mine dacă și când primesc Cuvântul care este semănat. Nu pot face altceva decât să împărtășesc această recoltă.

A culege pentru a împărtăși

Dacă, într-adevăr, Cuvântul nu este primit în inimă, nu aduce rodul abundent de care este capabil prin puterea seminței, ce anunță atunci cel care anunță? Cuvântul său s-ar reduce la comunicarea unei doctrine, la informarea asupra unui conținut dat sau – în cel mai rău caz – la „vânzarea” „produsului Evanghelie” sau la intenția de a face prozelitism pentru a mări rândurile adepților bisericii.

Dar evanghelizarea este întotdeauna și numai împărtășirea a recoltei. Este doar participarea celuilalt la misterul care m-a cuprins și care a generat în mine o viață diferită, aducând eliberare, făcându-mă să experimentez o mântuire până atunci necunoscută și introducându-mă într-o întâlnire neașteptată, de neimaginat, pentru că nici măcar nu o imaginam.

În 1970, Il Rinnovamento della Catechesi scria, cu cuvinte intime și profunde, la nr. 185:

În îndeplinirea misiunii lor, cateheții fac mult mai mult decât să predea o doctrină. Ei sunt martori și părtași la un mister, pe care îl trăiesc ei înșiși și pe care îl comunică celorlalți cu dragoste. Acest mister îi depășește infinit; și totuși, el se împlinește și prin acțiunea lor, care îl atestă, îl explică, îl face să renască. În îndeplinirea misiunii sale, cel care se ocupă de cateheză dă dovadă de o umilință profundă și de o încredere fermă. Ca martor al lui Cristos Mântuitorul, fiecare catehist trebuie să se simtă și să pară, la rândul său, un mântuit: unul care a primit nu de la sine, ci de la Dumnezeu, harul credinței și care se angajează să-l primească și să-l înțeleagă, într-o atitudine de simplitate umilă și de căutare mereu nouă. Educator al fraților în credință, el este dator față de toți pentru Evanghelia pe care o vestește; din credința și mărturia tuturor, el se lasă, la rândul său, educat.

Iată cine este vestitorul Evangheliei: cei îndatorați Evangheliei care împart roadele acesteia. În afara acestui orizont, totul riscă să se reducă la o simplă învățătură, dacă nu chiar la îndoctrinare, ba chiar la comunicarea unei ideologii: în definitiv, la propagandă.

TOTUL DEPINDE DE PĂMÂNT

de Roberto Laurita

Parabola de astăzi nu este o invitație generică de a asculta cuvântul lui Isus. Scopul lui Isus este altul: oamenii care îi sorb cuvintele, vestirea de speranță și bucurie pe care o aduce, riscă să piardă din vedere ceva esențial. Evanghelia sa este ca o sămânță: dacă nu dă roade, este o sămânță irosită. Nu contează dacă o mănâncă păsările sau dacă ajunge să devină un răsad: dacă nu se transformă în spic, nu dă pâine.

Pilda, în acest moment, pare să ia o turnură decisivă spre pesimism. Primele trei cazuri fac aluzie la un eșec evident. Drumul, un pământ care este călcat încontinuu, este imaginea unei inimi împietrite, impenetrabile. Sămânța rămâne acolo și nici măcar nu reușește să prindă rădăcini. Pământul pietros permite seminței să prindă rădăcini, să dea naștere unui răsad. Dar, întrucât solul este puțin adânc, supraviețuirea este o adevărată provocare. Este de ajuns foarte puțin pentru ca aceasta să se ofilească încet și apoi să moară. Mai este apoi pământul în care se află spinii. Și în acest caz apare o plantă tânără, dar apoi este sufocată repede și prezența ei dispare. Nu este suficient să-L alegi pe Cristos sub impulsul unei experiențe care, totuși, și-a lăsat amprenta.

O relație autentică se clădește în timp, în durată. Succesul, bogăția, puterea, visul unei vieți confortabile, liniștite, fără griji și fără sacrificii, sunt tot atâtea spini care îi răpesc acelui răsad energia, seva de care are nevoie.

Dacă ne oprim aici, nu ne rămâne decât să concluzionăm că Cuvântul lui Isus este sortit eșecului. Nu are nicio speranță de a supraviețui și de a crește. Dar continuarea povestirii ne contrazice în mod spectaculos. În ciuda aspectului său fragil, această sămânță are o vitalitate neașteptată. Dacă găsește un pământ bun, udat de dorință, făcut fertil de iubire și de angajament, spicele care răsar depășesc cele mai optimiste previziuni. De 30, de 60, ba chiar de 100 de ori mai mult! Și cine a mai văzut vreodată un astfel de spic? Este surpriza pe care Duhul Sfânt ne-o face continuu.

Și ne dăruiește o recoltă nemaiauzită, care ne dă speranță.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 4/mai-iulie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot. Parabola semănătorului

Hits: 108