„Binecuvântarea de laudă și mulțumire” – Meditație pentru Duminica a XIV-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XIV-A DE PESTE AN

5 IULIE 2026

„BERAKAH” – Binecuvântarea de laudă și mulțumire

de Jose Antonio Pagola

Între rugăciunile lui Isus păstrate de Tradiție, una dintre cele mai frumoase este, fără îndoială, acest strigăt spontan de bucurie, admirație și recunoștință care izvorăște de pe buzele Sale: „Te binecuvântez, Tată, Domn al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit celor mici și smeriți.”

Exegeții descoperă în aceste cuvinte ale lui Isus o berakah sau o „binecuvântare adresată lui Yahve”, forma de rugăciune caracteristică spiritualității iudaice.

În forma sa cea mai simplă, berakah este un strigăt de admirație: „Binecuvântat să fie Domnul!” (Baruk Yahveh), urmat de exprimarea motivului care suscită mulțumirea și lauda aduse lui Dumnezeu.

Pentru credinciosul israelit, orice poate deveni motiv de berakah, adică de laudă și mulțumire: trezirea dimineții și liniștea serii, căldura binefăcătoare a soarelui și ploile primăverii, nașterea unui copil și moartea senină a unui bătrân, darul vieții și participarea la cultul sfânt din Templu. Aceste berakot, care însoțesc viața de fiecare zi a evreului, de la trezire până la odihna nopții, modelează un adevărat stil de viață în care mulțumirea și lauda ocupă un loc central.

Poate că una dintre marile pierderi ale creștinismului contemporan este aceea că a uitat, în mare măsură, spiritul și atitudinea religioasă cuprinse în berakah iudaică. În realitate, religiozitatea multor creștini se hrănește mai degrabă din teamă decât din admirație și laudă.

Atunci când Dumnezeu este perceput ca o ființă amenințătoare și înfricoșătoare, în fața căreia omul caută înainte de toate să se protejeze, frica generează o formă de religiozitate în care preocuparea principală devine păstrarea unei pretinse purități, evitarea încălcării poruncilor, ispășirea păcatelor și asigurarea propriei mântuiri.

În schimb, atunci când Dumnezeu este contemplat ca Iubire infinită și Mister fascinant, admirația față de El trezește o experiență religioasă în care predomină lauda, mulțumirea și recunoașterea plină de bucurie. Rugăciunea euharistică a Bisericii, născută din tradiția berakah-ului iudaic, este întemeiată în întregime pe admirație, laudă și mulțumire. În ea nu se vorbește despre recompense sau pedepse.

Limbajul său nu este cel al utilității sau al pragmatismului. Încă de la început, credincioșii sunt invitați să-și înalțe inimile către Dumnezeu și să-I aducă mulțumire.

De aceea, teologul Xabier Basurko, într-un sugestiv capitol al lucrării sale „A împărți pâinea. De la Liturghie la Euharistie”, vede în rugăciunea euharistică „o adevărată școală pentru învățarea existențială a gratuității”. Celebrând Sfânta Euharistie, suntem chemați să învățăm să trezim în noi admirația, bucuria și lauda pentru darul incomensurabil al vieții.

În perspectiva teologiei romano-catolice, berakah își găsește împlinirea deplină în Euharistie, deoarece însuși termenul „euharistie” înseamnă „mulțumire”. Astfel, fiecare celebrare euharistică devine răspunsul Bisericii la iubirea gratuită a lui Dumnezeu, o cântare de laudă adusă Tatălui prin Cristos, în Duhul Sfânt, pentru minunile creației, ale răscumpărării și ale sfințirii. Creștinul autentic este, prin urmare, omul recunoștinței, cel care știe să descopere în toate împrejurările vieții motive de a spune împreună cu Biserica: „Vrednic și drept este să-ți aducem mulțumire și laudă, Doamne, Dumnezeul nostru.”

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură Zah 9, 9-10

Acest celebru pasaj din așa-numita a doua carte a lui Zaharia începe cu un strigăt de bucurie, care trebuie rostit cu claritate. După o pauză de tăcere, urmează motivele acestei bucurii. Renunțând la armament, abandonând orice vis de mesianism politic și triumfalist, profetul îl vede pe Mântuitorul lui Israel ca pe un vestitor și un ziditor de pace.

A doua lectură Rom 8, 9.11-13

Trei afirmații care pun în corelație viața în Duhul și cea în trup. Cel care, prin botez, este unit cu moartea și învierea lui Isus este un om eliberat. Duhul dă viață, pentru ca fiecare să poată vedea și să parcurgă pașii căii libertății, spre plinătatea vieții.

Evanghelia Mt 11, 25-30

Reluând vechea chemare a Înțelepciunii, Isus ridică o rugăciune către Tatăl. Fie ca această laudă plină de recunoștință să se exprime cât mai bine. Textul se încheie, în cele din urmă, cu o chemare, care trebuie rostită cu claritate: „Veniți la Mine”. Isus, într-adevăr, nu impune un ansamblu de porunci de respectat, ci un exemplu de blândețe și smerenie care face mai ușoare încercările și necazurile.

EVANGHELIA

În timp ce Evanghelia după Matei începe să relateze o opoziție din ce în ce mai marcată față de Isus, acesta se dedică dimpotrivă lăudării modului providențial în care Tatăl, prin el, își dezvăluie chipul.

 De ce Isus nu este primit?

Matei dedică o secțiune importantă a Evangheliei contemplării lui Isus care predică (capitolele 5–7: Predica de pe munte) și care săvârșește vindecări în favoarea poporului (capitolele 8–9: zece minuni); ulterior, în capitolul 10 (cu discursul de trimitere în misiune), ne arată cum, prin intermediul comunității creștine, cuvintele și faptele lui Cristos se răspândesc și găsesc ecou.

Însă, această mișcare de revelație și de creștere a Evangheliei se lovește foarte curând, chiar și în narațiunea lui Matei, de închideri și opoziții. Acest lucru fusese deja anticipat în capitolul 10 (prin persecuțiile prevăzute pentru apostoli), dar este abordat în mod special în capitolele 11–12. Îndoielile lui Ioan Botezătorul (11,2-3) prefigurează tema nemulțumirii „acestei generații”, care nu știe să recunoască lucrările lui Dumnezeu (11,16-19), precum și mustrarea lui Isus adresată orașelor care, deși au văzut semne și minuni, nu s-au convertit (11,21-24). Vor urma criticile, acuzațiile și calomniile din partea fariseilor (12,2.10.24), care se vor îndrepta deja spre decizia de a-l ucide pe Isus (12,14); la rândul său, El îi va mustra pentru închiderea lor și, din cauza refuzului lor de a crede, se va refuza să mai facă alte semne (12,39). Poate că și vizita rudelor care „stăteau afară și încercau să-i vorbească” (12,46) ar trebui interpretată ca o încercare de a-l determina pe Isus să renunțe la activitatea sa de vestire a Evangheliei.

În centrul acestor două capitole în care – așadar – cititorul Evangheliei după Matei începe să observe că în jurul lui Isus nu se adună doar mulțimi entuziaste și ucenici generoși, ci și personaje ostile și închideri tenace, se conturează textul pe care liturgia ni-l prezintă astăzi; în acesta se pare că Isus intenționează nu doar să ofere o explicație a motivului pentru care manifestarea Evangheliei generează reacții atât de diferite și opuse, ci și să ne călăuzească să reinterpretăm împreună cu El această situație prin ochii lui Dumnezeu.

 Planul minunat al Tatălui

Modurile opuse de a primi manifestarea lui Cristos corespund celor două grupuri de oameni (vv. 25-26): pe de o parte, „cei înțelepți și cei învățați”, iar pe de altă parte, „cei mici”. Diverse verbe gravitează în jurul aceluiași câmp semantic: a ascunde, a dezvălui, a cunoaște.

Exclamația de binecuvântare la care se lasă Isus pare să dorească să-l implice pe cititorul Evangheliei în același dinamism de laudă în fața bunăvoinței lui Dumnezeu (eudokía = bunăvoință): și noi suntem îndemnați să înțelegem realitatea Bisericii prin prisma privirii contemplative a lui Isus.

Faptul că unii se deschid către cuvintele și gesturile lui Cristos, iar alții nu, vorbește despre libertatea fiecărei persoane, dar și, mai ales, despre libertatea lui Dumnezeu, care alege să-și facă revelația acceptabilă pentru „cei mici” și dificil de înțeles pentru „cei înțelepți și învățați”. Tocmai pentru că este o „revelație” (verbul apokalýpto apare în versetele 25 și 27), este vorba despre ceva care se dezvăluie, care vine în întâmpinarea noastră cu lumina adevărului său, și nu despre conținuturi care trebuie dobândite prin efort intelectual sau meritate datorită conduitei morale. Astfel, rămân în întuneric cei care cred că pot pretinde drepturi sau cei care presupun că știu deja. În contextul narativ, „cei înțelepți și învățații” sunt probabil fariseii care pretind că știu cum trebuie să se manifeste Mesia și îl judecă pe Isus pornind de la schemele lor religioase (cf. 12,7-8); sunt, de asemenea, persoanele orbit de propriul eu, atât de copleșitor încât nu se lasă mișcate sau convinse de nimic (cf. 11,18-19.21-24). Această categorie îi cuprinde însă pe toți cei care se închid față de Evanghelie pentru că pretind că Dumnezeu trebuie să se adapteze la modul lor de gândire, și nu invers; pe toți „idealiștii”, cei care vor să reducă realitatea (chiar și realitatea lui Dumnezeu) la propriile categorii conceptuale și la propriile idei.

„Cei mici”, pe de altă parte, definesc chipul fiilor Împărăției (cf. 10,42; 11,11). Este o definiție tipică pentru Evanghelia după Matei, care în 18,2-5 va fi însoțită de exemplul copilului. Pe de o parte, copiii trimit la o disponibilitate de a primi Împărăția fără prejudecăți (cf. 19,13-15); pe de altă parte, ei denotă o situație de fragilitate și de nevoie (cf. 18,5-6). În general, am putea spune că comunitatea creștină este formată din cei mici, iar acest lucru depinde de alegerea liberă a lui Dumnezeu, care le revelează acestora tainele Sale; orice dată când zărim în interiorul comunității semnele acestui lucru (constatabile în simplitate și sărăcie, dar și în fragilitatea și micimea fraților și surorilor), Evanghelia ne invită să ne alăturăm aceleiași priviri recunoscătoare și contemplative a lui Isus, care îl laudă pe Tatăl pentru modul în care Își desfășoară planul de mântuire.

Există o aluzie verbală sugestivă, sesizabilă doar în textul grecesc: pentru „cei mici” se folosește întotdeauna adjectivul substantivat mikrói (10,42; 11,11; 18,6.10.14). Aici însă (11,25) este folosit adjectivul mai puțin obișnuit népioi, care se referă tocmai la dimensiunea copilăriei și a imaturității; această utilizare ne trimite direct la singurul alt pasaj din Evanghelie în care apare acest adjectiv: 21,6. Este vorba de o citare din Psalmul 8 („din gura copiilor și a sugarilor Ți-ai pregătit o laudă”), prin care Isus comentează faptul că, în fața acțiunilor sale revoluționare săvârșite în templul din Ierusalim, în timp ce șefii preoților și cărturarii se indignă, copiii, dimpotrivă, îl aclamă pe Mesia.

Astfel, în Evanghelie, acest cuvânt pare să lege în mod specific atitudinea de laudă, de aclamare și de contemplare a operei lui Dumnezeu de deschiderea inimii celor mici care îl primesc pe Isus. Pe de altă parte, această atitudine nu poate decât să caracterizeze viața de ucenic și cea comunitară.

A-L cunoaște pe Tatăl

Dar care sunt, mai exact, „aceste lucruri” pe care Tatăl le revelează celor mici? Continuând lectura versetului 27, se vede cum acestea coincid cu „totul” pe care Tatăl l-a dat lui Isus și care, tocmai prin Fiul, este revelat și celor mici. Este vorba, într-un cuvânt, de cunoașterea Tatălui însuși. Fiul este cel care revelează: numai El cunoaște chipul Tatălui și numai El îl face cunoscut.

În acest fragment evanghelic cu caracter ioanean, observăm că această cunoaștere este departe de a fi ceva intelectual sau teoretic; dimpotrivă, este vorba de o cunoaștere la care se ajunge numai prin experiență directă, o cunoaștere relațională. Deoarece Fiul este cel care se face mijlocitor pentru noi al acestei cunoașteri, și accesul nostru la Tatăl va avea aceleași caracteristici ale cunoașterii (intimă, reciprocă, de dăruire) care există între Tatăl și Fiul. Dar, mai presus de toate, numai primirea persoanei Fiului și a mesajului său ne face capabili să primim această har.

Tonul textului este profund cristologic și trinitar (Tatăl și Fiul sunt desemnați în greacă cu articolul); în favoarea acestei interpretări vorbește și asonanța cu cuvintele Celui Înviat din 28,18: «mi-a fost dată orice putere în cer și pe pământ». Însă, este sugestiv să sesizăm și un stil parabolic în această afirmație a lui Isus: numai un tată își cunoaște cu adevărat fiul, și numai un fiu își cunoaște cu adevărat tatăl. Dacă un om se definește pe sine ca „tată”, o face pentru că nu se poate înțelege pe sine decât în relația cu fiul său, și viceversa. Experiențele antropologice ale filiației și ale paternității, pe scurt, ne pot ajuta într-un fel să înțelegem, prin analogie, frumusețea realității divine, știind însă foarte bine că, în multe cazuri, rănile personale legate tocmai de această experiență umană ajung, dimpotrivă, să împiedice înțelegerea chipului unui Dumnezeu care se lasă numit Tată.

De la laudă la invitație

În versetele 28-30, Isus trece de la lauda adusă lui Dumnezeu la invitația adresată celor care îl ascultă. Pare că auzim unul dintre numeroasele apeluri pe care Înțelepciunea le face în multe pagini ale literaturii sapiențiale (cf. Prov 9,1-6: „veniți, mâncați din pâinea mea”; Sir 51,23-30: «Apropiați-vă de mine, voi cei fără învățătură, locuiți în școala mea»). Chiar dacă «înțelepții și cei învățați» sunt excluși, aceasta nu înseamnă că propunerea lui Isus este ceva pentru proști sau naivi, dimpotrivă! Dacă înțeleptul din Vechiul Testament (care răspunde invitației înțelepciunii) este unul care știe cum stau lucrurile în lume și posedă cunoașterea practică și concretă, la fel și ucenicul care se lasă atras de Isus nu este un naiv și alege cele mai bune lucruri pentru a trăi bine.

Calificativul „obosiți” (un participiu prezent: kopióntes = „cei care vă osteniți”) se referă la o situație contingentă de oboseală și muncă grea; „apăsați” (un participiu perfect: pephortisménoi = „cei împovărați”) presupune, în schimb, o povară, o sarcină care apasă pe umeri de multă vreme și continuă să apese asupra existenței; acest motiv este completat de imaginea „jugului” lui Isus (numit și în versetul 30 phor-tíon, „ponderi”), cu care această povară poate fi înlocuită.

Pe scurt, există o povară de lăsat în urmă și una de luat. Multe elemente din context sugerează că un anumit mod de a trăi Tora este ceea ce se poate abandona la școala lui Isus. În tradiția biblică, imaginea jugului este adesea folosită pentru a indica respectarea voinței lui Dumnezeu prin ascultarea de Tora (cf. Ier 2,20; Sir 51,26); în Mt 23,4, Isus îi acuză pe cărturari și pe farisei că leagă „povari grele și greu de purtat pe umerii oamenilor”, referindu-se la o respectare formală și meticuloasă a legii care, în schimb, neglijează esența acesteia. Chiar și controversele care vor urma imediat după textul nostru (12,1-14) se vor concentra tocmai asupra rigidităților legale ale unei anumite frange fariseice, pentru a scoate în evidență, în schimb, puterea eliberatoare a învățăturii lui Isus. Nu că El ar propune să se facă compromisuri în ceea ce privește practicarea binelui și căutarea voinței lui Dumnezeu, ci vizează nucleul originar și esențial al legii (cf. 5,17-48). Prin aderarea la învățătura lui Isus, ucenicul este îndrumat să ajungă la esența binelui, fără a se pierde în practici sterile care ajung să alimenteze mândria sau simțământele de vinovăție; o religiozitate sumbră, marcată de obligații și îndatoriri, devine încă o povară de purtat în viață, în timp ce Isus propune să căutăm doar iubirea care, în același timp, angajează și revigorează.

PRIMA LECTURĂ

Profeția lui Zaharia se referă la vremurile de pe urmă, când regele mesianic va aduce pacea universală și definitivă. El va acționa în numele lui Dumnezeu, iar venirea sa va aduce bucurie și exultație în cetatea sfântă care așteaptă mântuirea.

Locuitorii Ierusalimului sunt invitați să se bucure și să cânte: trebuie să-și deschidă ochii asupra lui Dumnezeu, care se face prezent în istorie prin venirea regelui Mesia. Acest rege este descris ca fiind „drept și victorios”, două atribute care subliniază faptul că el acționează în deplină comuniune cu Dumnezeu: este „drept” în sensul că este recunoscut de Dumnezeu și „victorios” (noshá‘, literalmente „mântuit” sau „cel care se mântuiește”) în sensul că triumfă tocmai datorită comuniunii sale cu Dumnezeu.

Însă, celelalte două atribute sunt cele care îl surprind pe cititor: „smerit, călărește un măgar”; este vorba, de fapt, de caracteristici care îl definesc pe rege în comparație cu regalitatea așa cum este ea înțeleasă în mod obișnuit. Umilința depinde de ascultarea sa plină de încredere față de Dumnezeu, care îi acordă victoria; în timp ce mijlocul de transport (un măgar, și nu un cal de război precum cei care apar în versetul 10) subliniază mai degrabă o conducere carismatică decât o putere militară.

Pe scurt, acest rege este diametral diferit de imaginile noastre regale, care gravitează, dimpotrivă, în jurul abuzului, al despotismului și al forței militare.

Pacea prevăzută pentru epoca mesianică va fi universală și definitivă. Ea nu va fi instaurată prin semnele războiului și ale impunerii, ci prin răsturnarea criteriilor de măreție. De fapt, pacea este posibilă doar prin renunțarea la logica competiției și a supremației; iar Mesia va proceda astfel: va învinge prin smerenia și blândețea sa, deoarece prin aceste trăsături va cuceri inimile.

A DOUA LECTURĂ

Prin botez, suntem înrădăcinați în Cristos și primim darul Duhului lui Dumnezeu, care locuiește în noi. Această „creație nouă” a celor botezați determină un mod nou de a fi în lume și de a lua decizii.

Paul opune stăpânirea cărnii stăpânirii Duhului. De fapt, așa cum există două forme de înțelepciune opuse (cunoașterea conform revelației lui Dumnezeu și cunoașterea conform proiecțiilor umane), la fel există și două expresii diferite ale voinței: aceasta poate fi, de fapt, condiționată de trup (adică, în terminologia paulină, de un stil de viață superficial care ține seama doar de stimulii și nevoile psihice și somatice) sau de Duhul lui Dumnezeu (care ne vorbește duhului nostru, integrând impulsurile psiho-somatice cu inspirațiile care îi sunt proprii).

PENTRU APROFUNDARE

• A accepta invitația de a merge la Domnul, de a-I lua jugul și de a învăța de la El înseamnă să crezi în iubirea Sa și să alegi să o trăiești în viața de zi cu zi: mergând alături de El, în ritmul Său, viața găsește alinare, chiar și în momentele de opresiune și de oboseală.
• Privind înapoi la propria viață, probabil că fiecare își poate aminti întâlnirea cu un mic– adică orice persoană care trăiește sau trece prin momente de fragilitate – care i-a revelat chipul lui Dumnezeu, tandrețea iubirii Sale.
• Unele comunități s-au reorganizat punând în centrul atenției pe cei mici: un magazin solidal, slujirea familiilor aflate în dificultate, apropierea de bolnavi… au creat o dinamică pozitivă care a insuflat un suflu nou parohiei, reorientând-o spre esențial: chipul iubirii lui Dumnezeu.
• În aderarea la învățătura lui Isus, ucenicul este invitat să pătrundă în esența binelui, fără a se pierde în practici sterile care ajung să genereze o religiozitate sumbră, caracterizată de obligații și îndatoriri. Numai astfel se poate regăsi alinare.
• A trăi lăudând, în ciuda tuturor lucrurilor. A îndrăzni să privească lumea cu ochii lui Dumnezeu: cu uimire, cu răbdare, cu încredere, chiar și atunci când totul pare să vorbească despre moarte. Aceasta nu înseamnă a ignora durerea, răul, ci a se antrena să recunoască, în viața de zi cu zi, mugurii vieții.

DISCIPOLI, NU SUPEROAMENI

de Roberto Laurita

Există o icoană veche care se află la Luvru, în Paris, datând probabil din secolul al VI-lea, pe care la Taizé o numim „icoana Învățătorului și a discipolului”, deoarece îl înfățișează pe Isus alături de starețul mănăstirii. Atitudinea lui Isus exprimă tandrețea Învățătorului care îl însoțește pe discipol în călătoria sa. Și totuși, chiar brațul lui Isus, privit împreună cu spațiul întunecat care îl separă de ucenic, reprezintă în mod distinct o cruce. Mi se pare că nu există o imagine mai frumoasă pentru a ilustra cuvintele lui Isus care ne sunt oferite astăzi: „Veniți la Mine, voi toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Căci jugul Meu este blând și povara Mea ușoară”.

Jugul, care descria bine condiția celor învinși, reduși la sclavie, capătă aici un alt înțeles. Nu mai este un instrument crud de supunere, nu evocă o povară insuportabilă, alcătuită din prescripții și reguli. Deși pare aproape o contradicție, este un jug „blând”, o povară „ușoară”. Este apropierea care ne este asigurată în orice moment al existenței noastre. Este proximitatea care ne este garantată, fără să o fi meritat: atunci când ne confruntăm cu fragilitatea noastră, cu necredincioșia noastră, cu eșecul nostru.

Isus știe bine cât de slabe sunt umerii noștri și că nu pot suporta sarcini prea grele. Acea mână este milostivirea Sa inepuizabilă, este iertarea oferită mereu, este iubirea asemănătoare unui foc care nu se stinge niciodată.

Isus Însuși, în prima parte a Evangheliei de astăzi, afirmă că cei înțelepți, cei inteligenți, cei învățați nu vor ajunge niciodată la aceasta. Numai „cei mici”, cei simpli, cei săraci pot face acest lucru, dar prin har, pentru că Tatăl le-a revelat-o lor.

Este o experiență care ne face să pătrundem, puțin câte puțin, în taina lui Dumnezeu: ne luminează Chipul Său, ne revelează voința Sa, planul Său de iubire.

De ce este oferită „celor mici”? Simplu: pentru că au încredere în Dumnezeu, pentru că se pun în mâinile Lui, pentru că nu se bazează pe ei înșiși, ci pe El. Iar mâinile Sale sunt delicate, pline de afecțiune, cu totul diferite de cele ale oamenilor.

Nu sunt mâini închise, zgârcite, preocupate doar să păstreze ceea ce strâng, ci mâini deschise, care dăruiesc cu generozitate și din belșug.

Nu sunt degete arătate spre ceilalți, pentru a-i mustra, ci mâini care iartă și oferă iertare.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 4/mai-iulie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Isus cu copiii

Hits: 49