„O misiune riscantă” – Meditație pentru Duminica a XII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XII-A DE PESTE AN

21 IUNIE 2026

AGNOSTICI?

de Jose Antonio Pagola

Puțini oameni ne-au ajutat la fel de mult ca Christian Chabanis să cunoaștem atitudinea concretă a omului contemporan față de problema lui Dumnezeu. Celebrele sale interviuri sunt documente indispensabile pentru a ști ce cred cei mai renumiți oameni de știință și gânditori ai lui Jos. Chabanis despre Dumnezeu astăzi.

La câteva luni de la moartea sa, a fost publicată acum o carte remarcabilă , „Obsession de Dieu ”, în care sunt adunate experiențele sale personale și inexactitățile din această dezbatere despre Dumnezeu.

Chabanis mărturisește că, atunci când a început interviurile cu cei mai proeminenți atei ai timpurilor noastre, a crezut că va găsi în ei un ateism riguros și bine fundamentat. În realitate, el a descoperit că, în spatele unor profesii serioase de luciditate și onestitate intelectuală, se ascundea adesea absența „unei căutări a adevărului absolut și o profesie de credință facilă în progresul, ciclul sau viitorul omenirii”.

Observația scriitorului francez nu este prea surprinzătoare, căci ceva similar se întâmplă și printre noi. Majoritatea oamenilor care pretind că cred în Dumnezeu o fac fără să fi trecut prin vreun proces de căutare.

Mă gândesc, mai ales, la atâția bărbați și femei care mărturisesc că sunt agnostici, uneori într-o manieră ostentativă, când în realitate sunt departe de adevăratul agnosticism.

Agnosticul este o persoană care își pune problema lui Dumnezeu și, nu găsește suficiente motive să creadă în El, își suspendă judecata. Agnosticismul este astfel o căutare care se încheie cu frustrare. Abia după ce a căutat, agnosticul adoptă poziția pe care o consideră cea mai onorabilă: „Nu știu dacă Dumnezeu există. Nu găsesc niciun motiv să cred sau să nu cred”.

Poziția cea mai răspândită astăzi este mai degrabă aceea de a ignora problema lui Dumnezeu, de a nu se preocupa de sensul ultim al existenței. Mulți dintre cei care se numesc agnostici sunt, în realitate, oameni care nu caută. Vieți „fără o voință spre adevărul real”, cum ar spune X. Zubiri.

Pentru ei este indiferent dacă Dumnezeu există sau nu, dacă viața are sau nu un sens ultim. Este suficient pentru ei să „lase să trăiască”, să se abandoneze „la orice”, fără să se adâncească în rădăcina lucrurilor și a vieții.

Este aceasta cea mai umană atitudine față de realitate? Este posibil să prezentăm ca progresivă o viață în care voința de a căuta adevărul ultim al tuturor lucrurilor este absentă?

Întrebarea radicală a lui Isus adresată discipolilor săi continuă să ne provoace pe toți: „Ce căutați?” A deveni o persoană înseamnă a căuta. A deveni credincios înseamnă a-L căuta pe Dumnezeu ca sens și temelie a tuturor lucrurilor. Atitudinea cea mai puțin umană și cea mai puțin credincioasă este indiferența frivolă a celor care nu caută adevărul adevărat.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură Ier 20,10-13

Tratată pornind de la una dintre așa-numitele „mărturisiri ale lui Geremia”, această secțiune prezintă starea de spirit a profetului ca un obiect al subtilității și al întunericului. Profetul îi mărturisește lui Dumnezeu chinul său pentru persecuția nedreaptă, dar, în mod neașteptat, Domnul apare în fața profetului său exilat și emarginat și îi oferă protecția sa. Are grijă să transmită diferitele emoții ale textului cu pauză și urmând punctuația propusă de Lecționar.

A doua lectură Rom 5,12-15

Paul citește povestea pe baza unei antiteze. Există un A-damo păcătos, adică o umanitate care, prin actul său de nesupunere față de Dumnezeu, a introdus păcatul în lume. Acest lucru este contracarat de un nou Adam, Cristos, imaginea întregii omeniri care vrea să celebreze triumful bunătății, al iubirii și al dreptății. Textul, care este complet, necesită o lectură pregătită în prealabil, care explică cu claritate prima parte a antitezei și subliniază „ma” care introduce concluzia.

Evanghelia Mt 10,26-33

Isus știe că misiunea discipolilor va fi urmată de persecuții și că Maestrul va fi respins și îndepărtat. El îi îndeamnă pe ucenici să aibă curaj și să nu se lase luați ostatici. Acesta este un mesaj de speranță și de protecție. Pauzele sunt făcute înainte de fiecare întoarcere, care introduce un motiv diferit de grijă și atenție din partea Tatălui pentru copiii săi.

EVANGHELIA

Oricine acceptă invitația lui Mesia de a proclama Împărăția trebuie să se pregătească pentru dificultăți și persecuții, așa cum a fost pentru Isus: „ucenicul nu este mai mare decât învățătorul” (Mt 10,24). De asemenea, cuvintele Evangheliei de astăzi îl invită pe discipol să păstreze această perspectivă cu încredere în Dumnezeu și speranță. 

Pregătiți pentru încercare

Marele discurs misionar, după ce a explicat în ce constă angajamentul apostolilor și care este stilul de a avea (10,5b-15), intră în lunga secțiune centrală (10,16-33) care tratează dimensiunea întâlnirii pe care ucenicii trebuie să se pregătească să o înfrunte. De fapt, propunerea evanghelică, fiind exigentă și omniprezentă, este o propunere care divizează: unii o primesc cu entuziasm, în timp ce alții se opun cu rigiditate și se opun.

1. 16 introduce această secțiune oferind linia interpretativă: „Iată: vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți, așadar, prudenți ca șerpii și simpli ca porumbeii”. Asemănările tratate din lumea animală evidențiază, pe de o parte, pericolele la care sunt expuși apostolii (păcatul în mijlocul lupilor), pe de altă parte, comportamentul care trebuie adoptat pentru a face față acestei situații riscante (în trecut, șarpelui i se atribuia capacitatea de prevedere, în timp ce colomba era caracterizată prin asertivitate și natură pașnică, deoarece se credea că acest animal nu are curaj).

Succesiv, discursul începe să confrunte unele aspecte specifice legate de încercarea și persecuția legate de angajamentul misionar. Fragmentul propus de liturghia acestei duminici (vv. 26-33) va avea rolul de a insufla credință și curaj în fața acestui scenariu care nu este deloc roz.

Ce persecuție?

Înainte de a intra în meritul ramurii propuse de liturghia odioasă, este necesar să luăm în considerare contextul de persecuție descris în vv. 17-25. Acesta amintește adesea verbul „ a se preda”(paradídomi, vv. 17.19.21), care este același verb folosit de evangheliile sinoptice pentru a vorbi despre patima lui Isus. Așa cum acțiunile misionarilor sunt o prelungire a celor ale lui Mesia (cf. 10,1.7-8), tot așa apostolii vor trebui să facă față aceluiași destin.

Verbele la viitor („vă vor preda”, „vă vor biciui”, „veți fi duși”…) introduc o anticipare în timpul relatării evanghelice: cititorul înțelege că evanghelistul se referă la viața comunității creștine după moartea și învierea lui Isus.

Matei vorbește despre propria sa situație contemporană. Există mai întâi o referire la tensiunile cu lumea iudaică („vă vor biciui în sinagogile lor”, v. 17); comunitatea iudeo-creștină a lui Matei era încă pe deplin inserată în contextul iudaic, de aceea nu trebuie să ne gândim la persecuțiile evreilor împotriva creștinismului (nu exista încă o separare clară în secolul I), ci mai degrabă la măsuri disciplinare intra-sinagogice. În contextul giudaic, anumite interpretări ale legii propuse de Isus și anumite practici avansate de comunitatea mateiană au provocat unele tensiuni. Era vorba de a renunța la a vesti Împărăției pentru a se adapta contextului cultural și religios dominant sau de a umbla în tensiune și fricțiuni chiar și cu persoanele cele mai apropiate („frate îl va duce pe frate la moarte”, v. 21). Mărturia „în fața guvernatorilor și a regilor” (v. 18) ne trimite în schimb la măsurile restrictive pe care autoritatea romană le impunea adesea la nivel local împotriva iudeilor (chiar și împotriva iudeo-creștinilor); nu trebuie să ne gândim să vedem persecuții sistematice în tot imperiul, care vor avea loc, da, dar numai în secolul al III-lea.

Tonul este, pe scurt, destul de dur, dar ar fi o greșeală să interpretăm aceste texte ca fiind aplicabile doar unei situații de persecuție sistematică. Tensiunile cotidiene cu care se confrunta comunitatea lui Matei invită cititorul din toate timpurile să raporteze aceste cuvinte la propriile contexte de viață cotidiană și la elementele de tensiune pe care le implică valorile vizibile și valorile mărturisite ale Evangheliei. Oriunde conceptul trăiește, mărturisește și anunță valorile Împărăției, este inevitabil să existe fricțiuni, tensiuni și încordări la nivel relațional, cultural, social și politic. Chiar și acest lucru, însă, este reprezentat – în perspectiva lui Dumnezeu – în cadrul istoriei mântuirii: toată literatura vorbește despre justițiari persecutați și profeți persecutați, aproape în care persecuția însăși devine un criteriu și o garanție a apartenenței la Dumnezeu.

Nu vă fie teamă

De trei ori, în Evanghelia acestei duminici, se repetă invitația de a nu avea răbdare (vv. 26.28.31). Frica – uman de înțeles și de justificat în contextul persecuției – este exclusă cu putere din evanghelie. Efectele sale sunt aproape întotdeauna nocive: răbdarea inhibă generozitatea, pietrifică acțiunea și determină persoana să se concentreze asupra sa și asupra propriei supraviețuiri și să nu acorde nicio atenție celorlalți. Pacea se clarifică pe baza a două certitudini de credință: opoziția respirată de discipol este în deplină solidaritate față de destinul înviat al lui Cristos răstignit; discipolul poate nutri o credință de nezdruncinat în paternitatea lui Dumnezeu care știe totul și are grijă de toate. Din această relație duplicitară și vitală derivă faptul că discipolul își poate permite cu adevărat libertatea de a acționa în mod liber față de durerile și condițiile umane.

În vv. 26-27 prima invitație de a nu ne teme se bazează pe certitudinea că vestirea nu poate fi întunecată de niciun tribalism. Polaritățile întunecat/silențios, secret/obscur, întunecat/luminos, și întunecat/pământean, toate într-un mod imaginar, restrâng motivul de fond: discipolul trebuie să propovăduiască ceea ce a primit; nu poate face altfel, deoarece vestirea are o vitalitate intrinsecă.

În măsura în care pot exista obstacole în calea răspândirii veștii bune, apostolul nu trebuie să se teamă, deoarece aceasta are o forță de difuzie care nu poate fi blocată. Evocarea imaginii găsite în 5,14-16 („lumina lumii”) pentru a vorbi despre „faptele bune” care dau glorie lui Dumnezeu ajută cititorul să înțeleagă cum cuvântul proclamat este eficient chiar și atunci când apostolii sunt forțați de violență să acționeze: ei vorbesc despre faptele bune, despre mărturie, despre capacitatea de a rezista și de a lupta fără a se răzbuna. Nu există pedeapsă sau sentință care să poată bloca mărturia luminoasă a celor care trăiesc în comuniune cu Cristos și își pun credința în Tatăl.

A doua invitație de a nu ne teme (v. 28) se bazează pe confruntarea dintre puterea oamenilor și cea a lui Dumnezeu. Dihotomia trup/suflet din matricea greacă nu trebuie luată aici ad literam (antropologia biblică este unitară), ci servește mai degrabă pentru a arăta cum destinul persoanei este, în ultimă instanță, doar în mâinile lui Dumnezeu. Puterea omului este limitată la ceea ce se vede: totalitatea persoanei este supusă disponibilității umane. Puterea lui Dumnezeu în viață este în schimb totală și cuprinde nu numai existența sensibilă, ci și realitatea profundă a persoanei și chiar viitorul acesteia. Metafora Gheena (valea Ierusalimului unde au fost incendiate rupturile urbane, considerată un loc al răului) se referă la judecata finală care se află în mâinile lui Dumnezeu; această nuanță de avertizare nu are funcția de a înspăimânta cititorul (dat fiind că de mai multe ori se repetă invitația de a nu muri), ci mai degrabă pe aceea de a incita la curaj apostolic, comunicând acel sentiment de „teamă de Domnul” care constă în luarea de conștiință și în perceperea măreției lui Dumnezeu în raport cu sărăcia ființei umane.

În sfârșit (vv. 29-31), textul se concentrează asupra prezenței lui Dumnezeu cu privire la fiecare eveniment din istoria lumii, chiar și la cele mai transcendentale. Este necesar să acordăm atenție: Matei nu spune că Dumnezeu determină totul; de fapt, fraza „fără voia Tatălui nostru” ar fi fost tradusă (conform textului grecesc) simplu „fără Tatăl nostru”. Există un element de haos în poveste; dar ceea ce contează este că Tatăl este prezent la fiecare eveniment, nimic nu îi este necunoscut, chiar și moartea unui pasager (cel mai ieftin volatil care putea fi găsit pe piață). Chiar și totul din viața și din persoana noastră îi este cunoscut (fiecare fir de păr de pe cap). Astfel, ultima îndemnare de a nu se teme își găsește motivarea în faptul că, în ochii lui Dumnezeu, ucenicul este prețios („valorați mai mult decât vrăbiile”); prin urmare, dacă totul este cunoscut de inima lui Dumnezeu și dacă numai Dumnezeu deține puterea decisivă asupra lucrurilor, cei care îi sunt dragi pot și trebuie să trăiască nu într-o atitudine defensivă și de autoconservare, ci în încrederea care deschide calea către curaj.

Tribunalul de care trebuie să te temi

Ultima avertizare (versetele 32-33) are rolul de a încuraja curajul apostolic: ucenicul nu trebuie să se retragă din misiunea pe care Cristos i-o încredințează. În această interpretare, nu trebuie să uităm contextul: promisiunea și miracolul (în stil profetic), mai degrabă decât să spună ceva despre criteriile pe care Dumnezeu le va folosi pentru judecata finală, comunică sentimentul de urgență și importanța recunoașterii lui Cristos în fața omenirii. Perspectiva judecății face, de fapt, ca multe lucruri să ajungă să fie relativizate și să apară doar ceea ce contează cu adevărat!

Accentul este pus pe versetul pozitiv al textului, raportat pentru prima dată. Verbul „a recunoaște” (homologhéo) înseamnă „a lua poziție public în mintea cuiva”. Aceasta este ceea ce discipolii sunt chemați să facă în ceea ce privește persoana lui Cristos, chiar și atunci când acest lucru s-ar dovedi nepopular. Și aceasta este ceea ce Cristos va face pentru sprijinul nostru în fața Tatălui; astfel, rolul său activ este indicat în cazul darului harului. Nu este nimic de temut pentru cei care își pun toate energiile în slujba lui Cristos! 

PRIMA LECTURĂ

În „confesiunile” lui Ieremia, care face obiectul ramurii odihnei, profetul dă liberă expresie dramei pe care o trăiește în interior pentru a fi fidel misiunii care i-a fost încredințată; dar apare și speranța că Dumnezeu îl va elibera din această condiție mizerabilă.

Viața lui Ieremia a fost marcată de destinul de a avea o misiune de îndeplinit în raport cu o societate care, în loc să îl condamne, îl marginaliza și îl învingea. Profetul făcea tot posibilul să atragă atenția oamenilor asupra momentului tragic prin care trecea Ierusalimul (călătorim între secolele al VII-lea și al VI-lea î.Cr., cu mineriada babiloniană în centru), dar aceștia îl luau drept un alarmist în slujba unui Dumnezeu excesiv de tăcut. „Teroare în jur” (20,10), o expresie adesea rostită de profet, devine o expresie în gura adversarilor care vor să se facă beizadele de el.

La începutul fragmentului propus de liturgie vedem un fragment din plângerile profetului, care este numai și numai trădat de prietenii săi datorită fidelității sale față de misiunea încredințată de Dumnezeu (v. 10). Durerea este atât de mare încât profetul blestemă (ca Iob) ziua nașterii sale și nu dorește altceva decât să moară.

Cu toate acestea, în acest scenariu existențial, există un element de stabilitate și siguranță, care îl determină pe profet să perceapă o anumită soliditate interioară, în ciuda întâmplărilor și a tumultului emoțiilor și gândurilor. Prezența tăcută a lui Dumnezeu la îl liniștește cu privire la viitor și îl încurajează, chiar dacă în prezent totul este negru (vv. 11-13).

Ceea ce la început pare a fi doar un gând „neatins”, o convingere la care profetul încearcă să apeleze pentru a-și găsi liniștea (v. 11), devine apoi o pledoarie de cerere și afecțiune (cf. trecerea la persoana a doua singular în v. 12); în cele din urmă apare un cântec de rugăciune în care profetul îl laudă pe Dumnezeu pentru că este în favoarea săracilor: cântecul celui care este sigur că va primi el însuși o astfel de protecție (v. 13).

A DOUA LECTURĂ

Paralelismul Cristos este un limbaj ostic pentru sensibilitatea noastră. Prin el, Paul vrea să prezinte păcatul și harul ca două forțe antitetice care acționează în umanitate, subliniind însă asimetria și diferența de putere.

Pentru a înțelege paralelismul dificil Cristos, este necesar să ne referim la principiul biblic al „solidarității”: membrii unui grup formează un singur lucru cu liderul. Conform acestui principiu, „toți oamenii”, ca par-tecipanți ai morții cauzate de „moartea” lui Adam, beneficiază astfel de harul procurat de Cristos. Adam și Cristos, ambii prototipuri ale umanității, sunt însă unul față de celălalt într-o relație tipologică (Adam este „figura” lui Cristos, v. 14). Aceasta înseamnă că unul domnește asupra celuilalt și o astfel de relație se bazează în întregime pe Cristos („cu atât mai mult…”, v. 15): harul acordat în virtutea ascultării lui Cristos este elementul central.

Teologia creștină a reflectat mult asupra legăturii dintre păcatul lui Adam și consecințele morții pentru toți. Dar cum să o înțelegem și să o explicăm în contextul nostru actual?

Putem porni de la faptul că există o legătură între toate realitățile pe care le creăm: Dumnezeu dorește comuniune pentru noi și de fiecare dată când ne provoacă o moarte, aceasta se va întoarce asupra noastră a tuturor. O astfel de solidaritate negativă care unește (în Adam) toate ființele umane poate fi ușor intuită; este suficient să ne gândim la faptul că fiecare gest al răului cheamă un alt rău (sau în termeni de vendetă sau un sentiment de complicitate sau o relație ruptă). Oricine subminează răul tinde să producă un alt rău, iar păcatul tinde să izoleze (de Dumnezeu, de ceilalți, de creat) și să rupă relațiile.

Există astfel în lume o forță a păcatului care se hrănește și se multiplică, care provine din păcatul celor care ne-au precedat și domină existența omenirii. Fumul de moarte al acestui „păcat al lumii” este respirat de noi toți, pentru simplul fapt că trăim în această lume. Paul insistă asupra lui Adam, pentru a ne arăta de ce Cristos ne eliberează: nu doar de păcatele noastre personale, ci și de această forță a păcatului care se impune în decizia noastră (dovada este înclinația noastră spre rău), dar care nu are nicio putere asupra noastră în măsura în care suntem uniți cu Cristos!

PENTRU APROFUNDARE

• Chemarea de a fi ucenici ai Împărăției nu este un privilegiu sau o realizare, ci o sarcină și un dar, cu dificultățile sale, dar și cu certitudinile sale. Cum ne trăim ființa de discipoli? Cât de mult recunoaștem și îmbrățișăm harul lui Dumnezeu care ne însoțește și cât de mult ne bazăm doar pe propriile noastre forțe?
• Astăzi în lume există realități în care mărturisirea Evangheliei lui Cristos este cu adevărat un semn de contradicție. Curajul unei biserici minoritare, al unei comunități mici, are multe să ne spună nouă, celor care trăim în locuri în care adesea a fi creștin este un fel de țap ispășitor, până la punctul de a fi pierdut chiar și conștiința a ceea ce vrem cu adevărat să spunem.
• Răspunsul creștin în fața răului și a sofisticării este unul dintre tratamentele surprinzătoare și distinctive în ceea ce privește „natura” umană. Confortul iubirii lui Dumnezeu și credința în prezența sa nu anulează durerea și nu diminuează realitatea răului, ci oferă noi energii și noi orizonturi pentru a găsi urme ale luminii Domnului chiar și în zonele întunecate.

VOI, CE-L CĂUTAȚI PE DUMNEZEU, NU VĂ DESCURAJAȚI!

BISERICA ÎN MINORITATE ȘI PERSECUTATĂ, CE NE ÎNVAȚĂ EA

de Francesca Allasia

Inspirată de lecturile din această duminică, mă gândesc la realitatea pe care am întâlnit-o în Mongolia, țară de primă evanghelizare, unde catolicii sunt o turmă mică, o minoritate. Sunt aproximativ 1 500 de catolici la o populație de 3 600 000 de locuitori, care trăiesc într-un context marcat, pe de o parte, de ateism și, pe de altă parte, de tradiții creștine și budist-tibetane profund înrădăcinate.

O muncă lentă de cunoaștere

Mongolii sunt oameni cu o mare sensibilitate umană și spirituală. Mă gândesc la atâția oameni, la unele familii, la copii și tineri care, la pian, îl cunosc pe Cristos și fac cunoștință cu El. Mă gândesc la timpul, la energia cheltuite pentru a construi comunitatea și pentru a hrăni drumul de credință al celor care fac primii pași; pentru a da mărturie despre iubirea lui Dumnezeu în viața de zi cu zi. Mă gândesc la tot efortul depus pentru a traduce în mongolă cărțile liturgice, rugăciunile, cântările și discursurile Papei, încercând să aleg cuvintele care ating cel mai mult inima cititorului și care redau noutatea Evangheliei. Reflectez asupra fidelității iubirii lui Dumnezeu, o dimensiune care reiese din lecturile de astăzi.

Dumnezeu nu încetează niciodată să ne însoțească, „nu-i privează niciodată de călăuzirea Sa pe cei pe care i-a așezat pe stânca iubirii Sale”, așa cum spune rugăciunea de început. El nu încetează să se îndrepte spre noi cu marea Sa tandrețe; nimeni nu este lăsat singur. 

În „micime”, stilul lui Dumnezeu

Din această fidelitate și din această certitudine a iubirii sale copleșitoare și milostive pentru noi, comunitatea creștină transmite fidelitate față de Dumnezeu și față de frații și surorile noastre. Caracterul minoritar al Bisericii o determină să fie precum laptele din aluat care, deși nu se vede, este fermentul creșterii și al fertilității; este precum sămânța născută în pământ care generează viață. Toate acestea sunt semnificative pentru evoluție și pot constitui o resursă, marcând stilul. Mă gândesc acum la vizita Papei Francisc în Mongolia, la această periferie a lumii care, prin cuvintele și acțiunile sale, ne-a făcut să ne simțim prețioși în ochii lui Dumnezeu și ai întregii Biserici. El însuși a fost cel care ne-a încurajat spunând că micimea este o resursă, prin care Dumnezeu înțelege lucruri mari, așa cum cântă Maria în Magnificat. Ne-a invitat să nu ne preocupăm prea mult de rodul a ceea ce este semănat și care are nevoie de timp pentru a se vedea, de speranța care nu apare… aceasta nu este calea lui Dumnezeu – ne-a spus el.

Chemați să mărturisească

A fi minoritar atinge profund viața fiecărui fedeleș și evidențiază alegerea unei mărturii credibile de viață; a contactelor frățești, a unui angajament tăcut și operativ pentru o societate mai dreaptă și mai primitoare; a unui anumit curaj pentru a putea genera viață. Și apoi Papa Francisc a adăugat:

„Dar de ce să-ți dedici viața Evangheliei? Aceasta este întrebarea pe care v-o adresez. Așa cum spunea Rufina [o femeie mongolă catolică], viața creștină înseamnă să pui întrebări, la fel ca copiii care întreabă mereu lucruri noi, pentru că nu înțeleg totul în vârsta „de ce-urilor”. Iar viața creștină se apropie de Domnul și pune mereu întrebări, pentru a-L înțelege mai bine pe Domnul, pentru a-i înțelege mai bine mesajul.Petreceți-vă viața pentru Evanghelia pe care ați gustat-o (cf. Ps 34) pe Dumnezeu care a devenit vizibil, palpabil, de negăsit în Isus. Da, El este vestea bună destinată tuturor popoarelor, anunțul pe care Biserica nu poate decât să-l poarte, întrupându-l în viața lor și „șoptindu-l” în inima persoanelor și a culturilor. Limbajul lui Dumnezeu este, de multe ori, o șoaptă lentă, care vine la timpul potrivit; El vorbește astfel”[1].

Aceasta este realitatea pe care o trăim în țara cerului albastru.

Am experimentat o minoritate capabilă să dialogheze cu frați și surori de alte confesiuni religioase și să fie, împreună cu ei, o mărturie a fraternității într-o lume sfâșiată de dezbinare și violență.

Din Faptele Apostolilor până în zilele noastre, persecuțiile și dificultățile cu care s-a confruntat comunitatea creștină au fost întotdeauna momente puternice prin care Biserica a crescut și credința s-a întărit, s-a adâncit, s-a înrădăcinat într-o comunitate capabilă să reziste și să împărtășească totul, pâinea și Cuvântul. Tocmai în perioadele dificile se întoarce la centru, unde se concentrează pe ceea ce este esențial, unde centralitatea sa este legătura cu Cristos cel înviat.

Astfel, în Mongolia încercăm să mergem împreună, pe viața de comuniune, de profunzime, de împărtășire. Mărturii ale propunerii evanghelice sub înțeleapta îndrumare a cardinalului Giorgio Marengo. Toate acestea le putem transmite din Mongolia și din această comunitate creștină mică și puternică, încercând să nu uităm cuvintele Sfântului Paul:

Din partea noastră, nu dăm prilej de scandal nimănui, ca să nu fie criticată slujba noastră; ci, în orice lucru, ne prezentăm ca slujitori ai lui Dumnezeu cu multă stăruință: în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temnițe, în tulburări, în osteneli, în veghe, în post; cu curăție, cu înțelepciune, cu mărinimie, cu bunătate, cu duh de sfințenie, cu dragoste sinceră, cu cuvântul adevărului, cu puterea lui Dumnezeu; cu armele dreptății la dreapta și la stânga; în glorie și în disonanță, în glorie și în glorie; ca impostori, și totuși suntem sinceri; ca necunoscuți, și totuși foarte cunoscuți; ca muribunzi, și totuși trăim; ca pedepsiți, dar nu uciși; ca afliți, dar mereu bucuroși; ca săraci, dar capabili să îmbogățim pe mulți; ca oameni care nu au nimic și totuși deținem totul (2Cor 6,3-10).

O MISIUNE RISCANTĂ

de Roberto Laurita

Apostolilor săi, care au fost trimiși în misiune, Isus nu le-a ascuns riscurile pe care aceasta le implică.

Nu va fi o călătorie triumfală în care să depășească sărăcia plauzibilului și a consensului. Dimpotrivă: ei vor învăța pe propria piele, în carnea lor, ce înseamnă să fii persecutat, suspectat, supus unor pedepse exemplare, poate condamnat la moarte în cele mai crude moduri.

Ei se vor întreba dacă promisiunile lor mai au valoare sau dacă este doar un vis frumos, o iluzie dispărută ca zăpada în soare. În acele momente întunecate și anxioase, când se vor simți teribil de singuri, ei trebuie să fie siguri că Tatăl își va duce la îndeplinire planul de iubire, pentru că el este cel care ghidează povestea. Într-o zi vor încerca bucuria de a atinge cu mâinile lor busola cuvintelor lui Isus și lumina acelui moment va pătrunde în orice întuneric.

Vom avea curajul să continuăm să proclamăm Evanghelia în mod public, în piețe și în toate locurile unde se adună oamenii, știind că tocmai din acest motiv pot fi torturați, închiși, condamnați. Și totuși, va veni ziua în care va deveni clar că toate aceste riscuri nu au fost în zadar.

Cuvântul pe care l-au dat, cu prețul atâtor lacrimi și atâta sânge, a oferit atâtor bărbați și femei harul lui Dumnezeu, al unei existențe supuse păcatului și forțelor răului, care este dată de însăși viața lui Dumnezeu. Merită, așadar, să ne confruntăm chiar și cu căi dureroase, pentru a aduce posibilitatea mântuirii veșnice.

Vor fi momente în care slăbiciunea grupului delor 12 în fața resurselor disproporționate și a puterii persecutorilor  îi va face să se simtă izolați, copleșiți, condamnați la dispariție, înghițiți de un eșec inevitabil. Chiar și în acele momente, ei vor trebui să își amintească că sunt prețioși în ochii lui Dumnezeu, care nu îi poate uita niciodată pentru că sunt copiii săi. Dumnezeu nu va înceta niciodată să le ofere ajutorul său, chiar și atunci când va atinge cu mâna sa toată fragilitatea lor.

Suferința fizică la care vor fi supuși va fi teribilă, dar carnea lor nu se regăsește decât pe trupurile lor, deoarece existența lor nu poate fi atinsă. Pentru un motiv simplu: este în mâinile lui Dumnezeu. Ei trebuie să se gândească, deci, că Cristos, recunoscut cu prețul vieții lor ca Domnul și Mântuitorul lor, îi va recunoaște într-o zi ca ai lor în fața Tatălui.

A da mărturie despre Cristos nu înseamnă a fi super-om sau super-zeiță, supuși propriei inferiorități, liberi de limite și limite. Ucenicii rămân creaturi slabe, pline de îndoieli și dureri, dar ceea ce îi distinge este credința lor în Dumnezeu, mai puternică decât orice altă virtute.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 4/mai-iulie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

[1] Întâlnire cu episcopii, preoții, misionarii, călugării și călugărițele, precum și cu lucrătorii pastorali. Discursul Sfântului Părinte, sâmbătă, 2 septembrie 2023, disponibil online pe site: https://www.vatican.va/

Imagine: James Tissot, Isus trimițând discipolii doi câte doi 

Hits: 35