„O comuniune de iubire” – Meditație la Solemnitatea Preasfintei Treimi

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DE LA SFÂNTA TREIME LA A 15-A DUMINICĂ DIN TIMPUL DE PESTE AN

 Prin sărbătoarea Preasfintei Treimi, Biserica contemplă chipul lui Dumnezeu așa cum Isus l-a dezvăluit: nu o singurătate autosuficientă, ci o comuniune de iubire, origine și destin al istoriei (cf. Ioan 3,16-18). Dumnezeul creștin nu este un principiu abstract, ci o relație vie care se dăruiește: Tatăl îl trimite pe Fiul în comuniunea Duhului nu pentru a condamna, ci pentru ca lumea să fie mântuită. Credința în Sfânta Treime nu închide discuția despre Dumnezeu, ci o deschide spre responsabilitatea istoriei.

Comuniunea trinitară se traduce în pâine împărtășită, așa cum sărbătorim în solemnitatea Trupului și Sângelui lui Cristos (Mt 14,13-21). Isus nu răspunde la foame cu un minune spectaculoasă, ci îi implică pe ucenici: «Dați-le voi înșivă de mâncare». Euharistia apare astfel ca gest de compasiune și de responsabilitate eclezială, anticipare a unei mese de la care nimeni nu este exclus.

În a 11-a duminică din timpul de peste an (Mt 9,36–10,8) privirea lui Isus asupra mulțimii «obosite și epuizate» dezvăluie esența misiunii: compasiune care devine trimitere. Cei Doisprezece sunt trimiși nu pentru a exercita puterea, ci pentru a vindeca, a elibera și a ridica. Misiunea se naște de fapt din vulnerabilitatea împărtășită, nu din superioritate.

Într-un context de opoziție și fragilitate, ucenicul este chemat să aibă încredere: Tatăl cunoaște chiar și vrăbiile și numără firele de păr de pe cap. Mărturia creștină nu este aroganță, ci încredere radicală; de fapt, în a 12-a duminică(Mt 10,26-33) suntem invitați să nu ne temem.

În a 13-a duminică (Mt 10,37-42) Evanghelia atinge relațiile cele mai intime. A-l urma pe Cristos înseamnă a relativiza orice legătură care riscă să fie absolutizată. Primirea celui mic și a profetului devine criteriu de apartenență la Împărăție: «Cine va da chiar și numai un pahar cu apă rece… nu-și va pierde răsplata». Credința se măsoară prin ospitalitate.

Continuă călătoria timpului obișnuit cu prezentarea unui Mesia blând și smerit la inimă, în a 14-a duminică (Mt 11,25-30). Revelația este oferită celor mici, nu înțelepților autosuficienți. „Jugul” lui Isus nu oprimă, ci eliberează: este greutatea ușoară a unei relații care înviorează.

În inima verii, cu a 15-a duminică (Mt 13,1-23), se deschide discursul în parabole. Semănătorul iese să semene fără a calcula terenul. Împărăția crește în ambiguitatea istoriei, între respingeri și acceptări. Sămânța este generoasă; responsabilitatea stă în ascultare. Nu este vorba de a controla creșterea, ci de a păzi pământul inimii.

În aceste duminici, timpul de peste an arată extraordinara concretizare a Împărăției: comuniune care se face pâine, misiune care se naște din compasiune, curaj în încercare, ospitalitate zilnică, blândețe care dezarmează, sămânță care crește în tăcere.

Textele eucologice însoțesc acest parcurs cerând să «folosim inima neîmpărțită», să «păstrăm darul primit» și să «aducem roade de fapte bune». Timpul de peste an nu este un interval neutru: este timpul în care misterul celebrat devine formă a vieții.

PREASFÂNTA TREIME

31 MAI 2026

 DANSUL LUI DUMNEZEU

Nu cred că greșesc prea mult dacă spun că mulți Îl lasă deoparte pe Dumnezeu pentru că Îl consideră trist și plictisitor. Mulți tineri ar fi de acord astăzi, în adâncul sufletului lor, cu celebrele cuvinte ale lui F. Nietzsche: « Eu aș crede doar într-un Dumnezeu care știe să danseze».

Ceea ce probabil Nietzsche nu știa și ceea ce tinerii de astăzi nu știu este că, cu multe secole în urmă, teologii creștini l-au intuit pe Dumnezeu ca fiind „o dansare plină de bucurie a iubirii”.

Mai precis, pentru a exprima comuniunea de viață și expansiunea de iubire și tandrețe care are loc în Dumnezeul trinitar, Părinții greci au adoptat un termen tehnic, „pericoresis”, care evocă dansul Trinității.

„Pericoresis” încearcă să sugereze mișcarea eternă a iubirii prin care vibrează persoanele divine, viața care circulă între ele, îmbrățișarea de iubire în care se împletesc.

În Trinitate totul este o sărbătoare a iubirii, o coregrafie divină de frumusețe și bucurie transparentă, o comunicare plină de bucurie a vieții. Pe bună dreptate spunea marele teolog elvețian K. Barth: „Trinitatea lui Dumnezeu este misterul frumuseții Sale. A o nega înseamnă a avea un Dumnezeu fără strălucire, fără bucurie (și fără umor!), un Dumnezeu fără frumusețe”.

Nici o filosofie și nici o religie nu a avut vreodată ideea de a „introduce” dialogul iubitor, dansul armonios, îmbrățișarea afectuoasă în Dumnezeu.

Între acest mister insondabil al Trinității și viața noastră de zi cu zi, pătrunsă în întregime, fie că o mărturisim sau nu, de dorința de a iubi și de a fi iubiți, există o înrudire profundă. Suntem „chipul lui Dumnezeu”.

Structurați din adâncul ființei noastre de viața Trinității. Chemați să fim o urmă umilă, dar reală, a acestei iubiri infinite. În adâncul oricărei tandreți, în interiorul oricărei întâlniri prietenoase, în solidaritatea dezinteresată, în dorința ultimă înrădăcinată în sexualitatea umană, în miezul oricărei iubiri, vibrează întotdeauna iubirea infinită a lui Dumnezeu.

De aceea, viața ființei umane nu are sens fără iubire. Pentru bărbat sau femeie, a trăi înseamnă a dărui, a primi și a împărtăși viața. A trăi, în ultimă instanță, înseamnă a intra în această dans misterios al lui Dumnezeu și a lăsa viața Lui să circule în noi.

De fiecare dată când încercăm să-L închidem pe Dumnezeu în imagini și concepte care nu pot reflecta „dansul Său trinitar”, Îl desfigurăm. De fiecare dată când trăim fără ca în viața noastră să se poată percepe gustul și bucuria lui Dumnezeu, distrugem în noi chipul Său.

O COMUNIUNE DE IUBIRE

de Roberto Laurita

Sfânta Treime nu este, în primul rând, un mister de cercetat, ci o comuniune de trăit. De prea multe ori se face referire la ea doar pentru a afirma că este un mister și că, prin urmare, rațiunea umană nu poate merge dincolo de limitele sale. Poate că tocmai din această cauză creștinii vorbesc puțin despre ea. Și totuși nu este vorba de un aspect periferic al credinței: ne aflăm, dimpotrivă, în centrul ei, deoarece Dumnezeul lui Isus Cristos este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, iar acest lucru ne deosebește de frații noștri evrei.

Desigur, va fi dificil să se întoarcă zilele în care dogma trinitară îi pasiona atât de mult pe ucenici încât vorbeau și discutau despre ea în viața de zi cu zi, chiar și când se aflau la piață! Trebuie să recunoaștem, totuși, că liturgia nu s-a săturat niciodată nu doar să ne prezinte Trinitatea, ci, ceea ce este mai important, să facă în așa fel încât să experimentăm prezența ei în ziua celebrării, să intrăm în această comuniune care ne schimbă pentru că introduce în săraca noastră existență însăși viața lui Dumnezeu, iubirea Lui nemărginită.

Într-adevăr, cum începe și se termină orice euharistie a noastră? Cu un semn al crucii însoțit de cuvintele pe care le-am învățat încă de la cea mai fragedă vârstă: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”.

Crucea: iată locul în care se manifestă pe deplin iubirea lui Dumnezeu. Acolo se vede cât de mult a iubit Tatăl lumea, atât de mult „încât a dat pe Fiul său, cel unul-născut”. Ea, din instrument al morții, a devenit simbol al vieții și de aceea, în timp ce o trasăm pe trupul nostru, dăm startul celebrării. Ne-am adunat pentru moartea și învierea lui Isus; participăm la Paștele său tocmai prin liturghie. Și când suntem trimiși în misiune, să vestim o iubire care schimbă istoria, suntem binecuvântați încă o dată cu același semn și aceleași cuvinte.

Îndreptați mereu spre Tatăl. Orice rugăciune a liturghiei, și în special marea Rugăciune euharistică, este îndreptată spre Tatăl. De ce? Pentru că El este izvorul vieții: de la El provine Fiul și de la El provine orice paternitate. El este Cel care cheamă această lume la existență; El este Cel care, după ce a creat omul, îi propune să trăiască în legământ cu El și, când acesta este rupt de necredincioșie, îi oferă, prin Fiul, un legământ nou și veșnic. Se înțelege, așadar, de ce ne adresăm mereu Tatălui: Lui toată cinstea și slava în veci.

Prin Isus Cristos. Dar o facem prin Isus Cristos, așa cum reiese cu o forță deosebită la sfârșitul fiecărei rugăciuni euharistice: «Prin Isus, cu Isus și în Isus». Nu ne-am putea adresa Tatălui dacă Isus, Fiul, nu ne-ar fi revelat chipul Său, bunătatea Sa, milostivirea Sa. Dar Cristos nu este doar Cel care ni-L revelează: El este și mijlocitorul, intermediarul relației noastre cu Tatăl. Nu este de mirare, așadar, că orice rugăciune se încheie cu formula: „Prin Cristos, Domnul nostru” sau „Prin Domnul nostru Isus Cristos”. Astfel, Evanghelia constituie punctul culminant al liturghiei Cuvântului. Iar povestirea instituirii se află în centrul Rugăciunii euharistice. Sufletul creștinilor este îndreptat constant spre El, spre misterul vieții și al iubirii care este Paștele Său: „Vestim moartea Ta, Doamne, proclamăm învierea Ta, în așteptarea venirii Tale”.

În Duhul Sfânt. Prea des, în trecut, prezența și acțiunea Duhului au fost trecute sub tăcere, cu riscul de a accentua în mod nejustificat rolul preotului, al slujitorului, în celebrarea euharistică. Importanța recunoscută acum epiclezei, adică invocării Duhului, restabilește un echilibru adecvat. Pentru că pâinea și vinul devin Trupul și Sângele lui Cristos nu prin puterea preotului, ci prin acțiunea Duhului. Și același Duh acționează asupra adunării, făcând-o „o singură inimă și un singur suflet”.

A celebra cu atenție ne permite, în fond, să pătrundem în misterul Sfintei Treimi, să trăim în această comuniune de iubire.

COMENTARIU LA LECTURI

Dumnezeu se descoperă lui Moise și îi vestește numele său, care este milostivire, iubire și fidelitate (prima lectură).

Psalmul ne invită să-l binecuvântăm pe Dumnezeu. El stă pe tronul său sfânt, dar în același timp pătrunde cu privirea sa în adâncuri și se face prezent cu iubirea sa în Fiul trimis pentru mântuirea noastră (psalmul responsorial).

Salutul final al apostolului Paul invocă asupra corintenilor, destinatarii scrisorii, și asupra noastră, destinatarii de astăzi ai cuvântului său, binecuvântarea Sfintei Treimi, care este iubire, har și comuniune (a doua lectură).

În discursul lui Isus către Nicodim se subliniază tema credinței. Credința în Fiul duce la mântuire, pentru că Tatăl în el și-a dăruit iubirea sa irevocabilă (evanghelia).

PRIMA LECTURĂ

Textul pe care îl citim nu este menit să consemneze o experiență religioasă deosebită (o teofanie), ci o revelație a Dumnezeului în care credem. Pe de o parte, el este cel care ia inițiativa, el este cel care îl trimite pe Moise, el este cel care se revelează. Pe de altă parte, el este un Dumnezeu al apropierii, al prezenței: „a rămas cu el acolo”. Această certitudine a apropierii și a prezenței lui Dumnezeu îl face pe Moise să se supună, conștient în același timp de măreția și de micimea lui Dumnezeu. El nu poate face altceva decât să se plece, să se arunce la pământ. Apropierea lui Dumnezeu nu este contrară cultului și reverenței pe care omul trebuie să i-o aducă. Dar cum este Dumnezeul din Biblie? Este el asemenea altor divinități care cer sacrificii umane sau care sunt versatile și capricioase? Dumnezeul Bibliei se dezvăluie ca fiind „plin de compasiune și milostiv”. Moise este conștient că, în fața măreției lui Dumnezeu, este doar un om, că face parte „dintr-un popor cu inima împietrită”; dar știe că poate cere iertare. Scriptura ne conduce într-un mister de măreție și compasiune în care omul se întâlnește cu el însuși și cu propria sa ființă.

A DOUA LECTURĂ

Concluzia celei de-a doua scrisori a Sfântului Paul către Corinteni este o prețioasă mărturie scrisă a credinței trinitare în gura Sfântului Paul: Dumnezeu este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Apostolul reflectă în scrierile sale voința mântuitoare a Tatălui, care L-a dat pe Fiul său din iubire și L-a înviat pentru mântuirea tuturor, care ne dăruiește în Duhul nașterea la o viață nouă. În continuitate cu întreaga Scriptură, Paul preia vechiul legământ al lui Dumnezeu și ne duce de mână pentru a înțelege cum în Noul Legământ istoria mântuirii a fost adusă la plinătatea ei. Nu sunt două istorii mântuitoare, ci una singură. Nu sunt doi „dumnezei diferiți”, cum ar vrea unii, ci un singur Dumnezeu creator, Domnul istoriei, care ni se revelează în plinătate în Isus și ne infuzează cu Duhul său sfințitor.

EVANGHELIA

Am putea vorbi de un „exces de iubire”: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a trimis…” Nu este o propoziție logică, deoarece din iubire nu rezultă neapărat că Dumnezeu și-ar trimite Fiul. Sfântul Ioan o explică: Dumnezeu nu vrea condamnarea noastră, ci mântuirea noastră. Acesta este planul său pentru întreaga creație. Iubirea Tatălui se manifestă în dăruirea propriului său Fiu; nu este o dăruire a unui Dumnezeu sadic care se bucură de sângele Fiului, ci în iubirea debordantă a lui Dumnezeu care nu-și rezervă nimic pentru sine, ci se golește pe sine însuși dăruindu-ne pe propriul său Fiu. Este voința Tatălui ca întreaga creație și întreaga omenire să fie duse la bun sfârșit; ca nimic să nu se piardă. Creația și mântuirea trebuie să fie înțelese ca o singură realitate. Există misterul libertății; cineva poate „crede” sau „nu crede” în Fiul. Omul are un cuvânt de spus în libertatea sa suverană; dar Dumnezeu a vorbit prin dăruirea Fiului într-un act suprem de iubire. Prin urmare, credința este înțeleasă ca o acceptare liberă a acestei voințe divine. Este esențial să prezentăm credința creștină din această perspectivă a iubirii lui Dumnezeu, nu din perspectiva pedepsei sau a mâniei divine; o prezentare nu este identică cu cealaltă și nici nu au aceleași consecințe.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 4/mai-iulie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Albrecht Dürer, Adorația Preasfintei Treimi 

Hits: 41