„Duhul Sfânt în acțiune”- Meditație pentru Duminica Rusaliilor

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

COBORÂREA DUHULUI SFÂNT (RUSALIILE)

24 MAI 2026

A TE RUGA NU ESTE ATÂT DE GREU

de José Antonio Pagola

Totul pare să indice că ne pierdem simțul profunzimii și al misterului. Mulți nu mai cunosc căile care duc spre interioritate. Mulți nu reușesc să se întâlnească cu Dumnezeu.

Desigur, există întrebări care ne vin cu ușurință în minte în această sărbătoare a Rusaliilor: «Putem învăța să ne deschidem către Duhul Sfânt?». «Putem redescoperi plăcerea rugăciunii?». «Ce poate face astăzi un bărbat sau o femeie care dorește să-L întâlnească pe Dumnezeu și nu are pe nimeni care să-l învețe să se roage?».

Din acest mic colț vreau să ofer câteva sugestii care, poate, pot trezi în cineva căutarea lui Dumnezeu.

Înainte de toate, trebuie să ne amintim ceva foarte important. Dacă eu nu-L găsesc pe Dumnezeu în mine, cu greu-L voi găsi în afară. Dacă, dimpotrivă, pot să-L percep în interiorul meu, îl voi putea descoperi în mijlocul vieții.

Pentru a mă deschide către Dumnezeu, trebuie să adopt întotdeauna o atitudine de încredere și prietenie. Dumnezeu mă iubește, mă înțelege și mă iartă așa cum eu însumi nu sunt capabil să mă iubesc, să mă înțeleg și să mă iert. Pot să mă simt în siguranță în fața iubirii Lui insondabile.

În fața lui Dumnezeu mă prezint așa cum sunt în realitate. Lăsând deoparte acel „personaj” pe care încerc să fiu în fața celorlalți sau pe care ceilalți cred că sunt. Dumnezeu mă cunoaște și mă privește cu iubire. Nu are sens să încerc să mă apăr, să-L înșel sau să mă camuflez.

În fața lui Dumnezeu trebuie să fiu eu în întregime, cu corpul relaxat, cu un spirit atent și cu o respirație calmă. Eu, cu ceea ce simt și trăiesc în acel moment. Cu dorințele și nevoile mele. Cu micile mele bucurii, bucuriile și suferințele.

În rugăciune, aproape întotdeauna începem prin a-I vorbi noi lui Dumnezeu, când ceea ce este cel mai important și decisiv este a asculta. A asculta ceea ce izvorăște din interiorul nostru. A face tăcere pentru a percepe prezența iubitoare și plină de bucurie a lui Dumnezeu.

Tot ceea ce face parte din viața mea poate fi un prilej de rugăciune. O bucurie, o durere, un succes, un eșec, o problemă, o nevoie, un moment fericit. Astfel, rugăciunea devine uneori invocație, alteori mulțumire, alteori laudă sau cerere de iertare.

Nu este nevoie să vorbim mult în fața lui Dumnezeu. Sunt suficiente câteva cuvinte, repetate încet și cu credință, de mai multe ori: „Dumnezeule, am nevoie de Tine”. „Tu îmi cunoști slăbiciunea”. „Învață-mă să trăiesc”. „Tu singur ești mare și bun”. „Ai milă de mine, căci nu sunt în stare să mă schimb”. „Îți mulțumesc că ne iubești”. „Puterea Ta mă susține mereu”. „Călăuzește-mă pe calea cea dreaptă”. „Trezește în mine bucuria”. „Învață-mă să mă rog”.

DUHUL SFÂNT ÎN ACȚIUNE

de Roberto Laurita

Iată-ne ajunși la apogeul perioadei pascale. Sărbătoarea solemnă a Rusaliilor, care are loc în a cincizecea zi după Paște, celebrează darul Duhului, prezența și acțiunea Sa în Biserică și în lume. Dar cum să vorbim despre Duhul? Cum să-L identificăm? Cum să-I recunoaștem acțiunea?

Acțiunea Duhului la începuturi… de Paște: de la frică se trece la bucurie, la misiune, îndeplinită exercitând aceeași putere ca a lui Isus. Ioan nu lasă loc de îndoială: apostolii erau închiși în Cenacol „din frică față de iudei”. În același moment, însă, în care îl recunosc pe Cel Răstignit în Cel Înviat, ei simt o mare bucurie. Este bucuria care se naște din întâlnirea cu Domnul. El repetă de două ori urarea: „Pace vouă!”. Această pace nu coincide cu liniștea, ci îi conduce să înfrunte riscurile misiunii, care este aceeași misiune a lui Isus și care presupune, prin urmare, darul puterilor sale. Gestul lui Isus Cristos arată în mod vizibil această transformare care îi cuprinde pe ucenicii săi.

… la Rusalii: apostolii, „plini de Duhul Sfânt”, încep să vorbească în alte limbi și să vestească marile lucrări ale lui Dumnezeu. Începând din acel moment, ei dau dovadă de un curaj neașteptat. Puțin mai târziu, aceeași carte a Faptelor Apostolilor îi va prezenta bucuroși că au suferit pentru Cristos.

Paul ne indică alte efecte importante ale acțiunii Duhului. Acestea privesc mărturisirea de credință a ucenicilor (a spune „Isus este Domnul”), modul lor de a fi împreună, viața lor comunitară. Diversitatea, apoi, nu mai este un obstacol în calea unității, din moment ce fiecare recunoaște că ceea ce a primit este pentru folosul comun.

Acțiunea Duhului acum… Acolo unde există bărbați și femei angajați în construirea păcii, în apărarea celor slabi și celor oprimați, în iubirea celor săraci și a celor care suferă, în ei acționează Duhul Sfânt.

Există, în acest sens, o comoară prețioasă de gesturi și cuvinte din care să se inspire, o comoară la dispoziția oricărei parohii.

Acolo unde bărbații și femeile îl invocă pe Dumnezeu sub orice nume sau îl caută sincer fără să-l cunoască,Duhul Sfânt lucrează cu harul său pentru a-i conduce spre lumina deplină a lui Cristos cel înviat. O recunoaștere adresată tuturor credincioșilor autentici, indiferent de biserica sau religia din care fac parte. O apreciere pentru orice căutare a lui Dumnezeu făcută cu sinceritate și onestitate.

Acolo unde bărbații și femeile își trăiesc în tăcere viața cu dedicație și dragoste în cotidian și în primire, Duhul Sfânt zidește o omenire nouă. Bărbați și femei care își îndeplinesc datoria cu competență, abordând cu seriozitate și spirit de slujire responsabilitățile lor mici sau mari. În cuvintele și gesturile lor recunoaștem Duhul la lucru pentru a zidi o umanitate nouă.

COMENTARIU LA LECTURI

 În evenimentul Rusaliilor, se realizează noua comuniune a umanității, chemată să fie o singură familie, respectând diversitatea, dar unită prin cuvântul lui Dumnezeu care răsună de mulțumire pentru toți cei care lasă să vorbească Duhul pe care l-au primit (prima lectură).

Duhul Domnului dă viață tuturor lucrurilor: în ele nu există doar viață, ci și bunătatea și înțelepciunea Creatorului lor. Este drept, așadar, că însuși Duhul este cel care animă în noi lauda lui Dumnezeu (psalmul responsorial).

Duhul aplatizează diferențele sociale și etnice pe care ni le-am construit: în schimb, creează o nouă diversitate, cea a carismelor, expresii ale bogăției creatoare a lui Dumnezeu, daruri ale harului care trebuie puse în slujba lumii (a doua lectură).

Să reascultăm întâlnirea dintre Isus și ucenici chiar în seara învierii. Prezența lui Isus este însoțită de dorința sa de pace pentru ucenicii surprinși și confuzi; este îndreptată spre darul Duhului, suflat din propria sa gură, pentru ca de acum înainte să anime și viața apostolilor (evanghelia).

PRIMA LECTURĂ

Ca punct culminant al perioadei pascale, Rusaliile reprezintă, în primul rând, certitudinea unei împliniri: da, este posibil să ne bucurăm și să rămânem în bucuria învierii! Din acea zi, Duhul Sfânt a intrat și continuă să intre neîncetat înistoria lumii.

În opera lui Luca, Rusaliile au o importantă valoare programatică (așa-numitul „manifest al Faptelor”). Într-un fel, ceea ce botezul (Lc 3,21-22) a însemnat pentru Isus, Rusaliile realizează și pentru Biserică.

Atât la Iordan, cât și în Cenacol, protagonistul este Duhul Sfânt (deși sub semne diferite: apa, pentru botez; focul, la Rusalii); așa cum botezul marchează începutul misiunii publice a lui Isus, tot așa Rusaliile marchează începutul, nu al Bisericii, ci al misiunii sale publice, ca sacrament al Celui Înviat.

Rusaliile: ebraice și creștine

Sărbătoarea ebraică a Rusaliilor (numită și Shavû‘ôth, adică „a săptămânilor”) are loc la șapte săptămâni după Paște, la cincizeci de zile de la 14 Nisan (cf. Ex 23,14-17; 34,22; Lev 23,15-21; Num 28,26; Dt 16,10.19-22). Ea își are originea ca sărbătoare agricolă care amintește de experiența plină de bucurie a recoltei.

Tocmai această bucurie permite trecerea de la contextul agricol la cel pascal, schimbând semnificația sărbătoarei, care devine comemorarea sfârșitului timpului „primului deșert”, la poalele Muntelui Sinai, când Yhwh îi dă Legea lui Moise și poporului (Ex 19).

Rusaliile din Faptele Apostolilor sunt construite ca antitip al comemorării evreiești (tip). Luca înlocuiește tablele Legii cu darul Duhului. Duhul stabilește cu poporul o relație viscerală, intimă, mai profundă decât cea pe care o putea realiza Legământul de la Sinai. Această legătură este exprimată prin analogii și rezonanțe ale textelor Vechiului Testament, la care Luca face aluzie în redactarea relatării sale: „adunarea” poporului la poalele muntelui Sinai este redată prin reîntâlnirea Bisericii „în același loc”; locuința pe care Duhul o alege în noua economie nu este vârful unui munte, ci adâncul inimii; spre deosebire de poporul lui Israel, care primește Legea în aer liber, Biserica primește Duhul în interior, într-o locuință, pentru a indica personalizarea darului, interiorizarea Duhului Sfânt; bucuria în fața lui Yhwh este redată prin atmosfera de bucurie din timpul revărsării Duhului.

Structura pericopei

Prima scenă descrie acțiunea Duhului (Fap 2,1-4). Versetele 2-4 sunt dedicate teofaniei pneumatologice: vântul, zgomotul, focul și limbile. Este evident contextul acestor versete, care par să se adreseze cititorilor deja inițiați în istoria mântuirii biblice, din moment ce revin elementele tipice ale teofaniilor din Vechiul Testament (cerul, vocea, vântul, focul, zgomotul).

În a doua scenă este descrisă reacția celor prezenți (2,5-13). În versetele 5-8 sunt evidențiate reacțiile oamenilor. Lista principalelor centre ale diasporei iudaice (vv. 9-11) amintește de așa-numita „tabelă a popoarelor”. Aici, intenția incluzivă este redată încă într-o formă „centripetă”.

O puternică „forță centrifugă” va fi imprimată abia mai târziu, odată cu perspectiva universală a „celei de-a doua Rusalii” (cf. 10, 44-48, unde se regăsește același vocabular pneumatologic), care confirmă extinderea mântuirii și asupra ucenicilor de origine păgână.

Împlinirea

Expresia en tô symplērûsthai din v. 1 – pe care o traducem prin „în împlinirea”, „la sfârșitul” – nu este doar o indicație cronologică. Valoarea sa este în primul rând teologică. Este un verb tipic lui Luca, care se găsește doar aici și în Lc 9,51, la începutul călătoriei lui Isus spre Ierusalim: «la împlinirea zilelor în care urma să fie ridicat…». Acest mod de exprimare face aluzie la moartea pe cruce a lui Isus, dar și la învierea și înălțarea sa. Se poate spune că călătoria lui Isus, povestită în „marea secțiune lucană” (Lc 9,51–19,27), are un paralel în Faptele Apostolilor, ale căror pagini sunt dedicate călătoriei Bisericii de-a lungul istoriei. Odată cu Rusaliile, speranța se împlinește, promisiunea făcută de Isus apostolilor este îndeplinită.

Toți împreună și în același loc

Luca subliniază, de asemenea, faptul că erau „toți împreună”. Sensul cuvântului „toți” nu este univoc: se referă doar la Cei Doisprezece sau face aluzie la Cei O Sută Douăzeci din Fap 1,15? Ceea ce reiese cu siguranță este colegialitatea acestui grup în momentul în care primește darul Duhului.

Indicația „în același [loc]” (epí to autó) se referă în mod tradițional la „camera de sus” din Fap 1,13, identificată cu Cenacolul Cinei celei de Taină (Mc 14,15; Lc 22,12); dar ar putea fi vorba și de casa văduvei Maria, mama tânărului Marcu (viitorul evanghelist?), unde discipolii obișnuiau să se adune când se aflau la Ierusalim. În orice caz, aici contează faptul că nu este vorba doar de o apropiere fizică, ci de o unitate a inimilor.

În Fap 4,32 se va spune în mod expres că mulțimea credincioșilor «avea o singură inimă și un singur suflet».

 Darul comunicării

Fenomenul limbilor trebuie înțeles bine. Nu este vorba de glosolalie, adică de emiterea de sunete de neînțeles, prin care ne adresăm lui Dumnezeu (dar nu celorlalți!).

Mai degrabă, se face referire la „vorbirea în limbi diferite de a lor”: toți au început să vorbească în limbi „așa cum Duhul le dădea puterea să se exprime” (v. 4). Verbul apophthéngomai implică o ascultare rațională, deloc extatică. Dincolo de diversele interpretări, rămâne clar că Duhul a creat unitate în diferență.

Luca insistă asupra reacțiilor uimite ale celor prezenți. La v. 7 relatează că «erau în afara lor și se minuneau»: primul verb, exístēmi, indică ieșirea din sine din cauza a ceva care surprinde foarte mult; al doilea verb, thaumázō, indică uimirea. O astfel de endiadă se regăsește și la v. 12, la încheierea relatării despre revărsare: „Toți erau uimiți și nedumeriți”. Oamenii întreabă care este semnificația evenimentului, iar Luca însuși oferă un răspuns dublu, prin mărturia celor care cred (v. 11) și prin sarcasmul celor care nu cred, deoarece sunt plini de prejudecăți împotriva apostolilor (v. 13: „sunt beți de must!”). Faptul că autorul relatează ambele reacții mărturisește valoarea teologică a evenimentului, care pune la încercare credința celor prezenți atunci (și a cititorilor de astăzi).

A DOUA LECTURĂ

În reflecția asupra lecturii de astăzi ocupă un loc central experiența eclezială a credincioșilor, care, în diversitatea lor autentică, formează armonios Trupul lui Cristos. Acest accent se înscrie perfect în cadrul celebrării Rusaliilor.

Argumentația din 1Cor 12 culminează cu afirmația „voi sunteți Trupul lui Cristos” (v. 27). Tema este pregătită în selecția de astăzi. În fața diverselor forțe centrifuge ale comunității pline de viață din Corint, Paul nu alege calea „simplificării” sau a „raționalizării” resurselor; dimpotrivă, el îmbrățișează complexitatea unei Biserici care crește, amintindu-le tuturor să rămână sub acțiunea Duhului. Nu este vorba de a pune o barieră împotriva pluralității darurilor care împodobesc comunitatea. Mai degrabă, Paul se preocupă să indice și să facă mereu accesibil acel izvor din care toți beau o singură apă: „toți am fost adăpați de un singur Duh” (1Cor 12,13).

Ca muzică de ansamblu

Punctul de plecare este clar: nimeni nu poate mărturisi o credință dreaptă în Isus Cristos decât «sub acțiunea Duhului Sfânt» (v. 3). În această legătură se exprimă simțământul «teologal» al credinței, care este într-adevăr o aderare liberă, dar a unei libertăți abilitate de acțiunea prevenientă a Duhului.

În versetele 4-6, Paul nu ezită să țină împreună complexitatea teandrică a comunității ecleziale, adică a unei realități fragile și, în același timp, modelată de Duhul. Elementele plurale provin de la Dumnezeu și curg spre El. Diversitatea „harurilor”, „slujirilor” și „activităților” este reunită în unicitatea „Duhului”, a „Domnului”, a „Dumnezeului”, „care lucrează totul în toți”.

Modul în care Paul argumentează este foarte instructiv; el nu le spune corintenilor „fiți buni dacă puteți”, ci îi conduce, treptat, să recunoască că totul vine de la Dumnezeu; nu doar harurile cele mai strălucitoare sau slujirile cele mai nobile, ci și orice activitate care, în smerenie și tăcere, zidește Biserica. În definitiv, tot binele vine de la Trinitate și totul se întoarce la Trinitate ca laudă și mulțumire.

Versetul 7 sintetizează exemplificările anterioare: unicitatea Duhului se articulează în multiple manifestări, care sunt conferite „fiecăruia” (nu în mod generic „tuturor”). Fiecare botezat, prin propriile sale caracteristici și prin cele ale carismei sale, contribuie la manifestarea Duhului; nu pentru sine însuși, ci „pentru binele comun”. Ca în interpretarea unei piese muzicale de ansamblu: interpreții își oferă reciproc, chiar și în tăcerea pauzelor, caracterul și particularitățile timbrale ale propriului instrument. Și orice diversitate contribuie la realizarea unității piesei, a cărei complexitate este unificată de spiritul care a inspirat compoziția.

Trebuie recunoscut cu sinceritate că, adesea, interpretarea „partiturilor noastre pastorale” rămâne în dificultate; de fapt, atât conștientizarea particularităților/diversităților, cât și încredințarea acestora suflului Duhului, par să rămână în afara logicii care inspiră practica interpretativă. Trebuie să învățăm să îmbrățișăm un „stil” carismatic și ministerial; să trăim o neliniște care fuge de status quo. Cum ar fi posibil, altfel, să sesizăm semnele timpurilor și formele actuale și „utile” ale unei vieți – personale și comunitare – conform Duhului?

Biserica: trupul lui Cristos

Selecția liturgică a textului omite scurta enumerare a carismelor (cf. v. 8-11) și trece la ilustrarea metaforei organice a trupului și a mădularelor (cf. v. 12-13).

Numai pornind de la „un singur botez” se înțelege și se valorizează pluralitatea carismelor, a slujirilor și a activităților, cu condiția ca acestea să nu devină markeri socio-culturali sau, mai rău, niveluri ale unei piramide ierarhice. Dintre aceste diferențe supraevaluate, Paul menționează două, care trebuiau să conteze foarte mult pentru destinatarii scrisorii: diferența dintre iudei și greci și cea dintre liberi și sclavi. Ele pot păstra o anumită valoare pentru acea vreme, dar sunt destinate să dispară sau, în orice caz, să pălească în fața încorporării care s-a realizat prin botez.

EVANGHELIA

Am ascultat deja acest pasaj în a doua duminică de Paște. Selecția de astăzi prezintă așa-numita „Rusaliile ioaneane”. Accentul pus pe darul Duhului Sfânt către Cei Unsprezece și pe slujirea reconciliere orientează o reinterpretare a pasajului într-o perspectivă pneumatică și eclezială.

Prima zi a unei noi creații

Ucenicii se află înăuntru, de teamă față de iudei. Se respiră o atmosferă gânditoare; ba chiar, nu se respiră deloc: acel cenacol, în întuneric, pare pământul „neprivit și neîmpodobit” al originilor (cf. Gen 1,2). Evident, nici vestirea Mariei, nici mărturia lui Petru și a ucenicului iubit (cf. In 20,1-18) nu au avut efectul de a trezi credința în ceilalți ucenici, care preferă să se baricadeze în casă. Cu toate acestea, acea primă zi a săptămânii este pe cale să devină prima zi a unei noi creații.

Izbucnirea păcii

Cel Înviat, fără să bată la ușă, apare într-o casă a celor fricoși. Nu este nevoie să deschidem ușile Celui care este Ușa (In 10,7-10). Așa cum a răsunat atunci primul Cuvânt – «Să fie lumină!» (Gen 1,3) –, tot așa, în acea seară de Paște, răsună Cuvântul Celui Înviat: «Pace vouă!» (In 20,19). Așa cum lumina a fost atunci premisa separărilor creatoare, tot așa acum pacea Celui Înviat aruncă o nouă lumină asupra experienței păcatului și a răului. Această nouă creație poartă numele de reconciliere: ea, înainte de a deveni ministerialitate, reprezintă mai întâi o transfigurare cosmică.

Cel Înviat repetă „Pace vouă!”, făcând acel salut și mai „rotund” și cuprinzător, amintind de In 14,27: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu cum o dă lumea, Eu v-o dau”. Ce înseamnă „nu cum o dă lumea”? Lumea oferă o pace-valoare, adică un obiectiv viitor care trebuie urmărit sau un rezultat care trebuie menținut. Pacea Celui Înviat, în schimb, este mult mai mult decât o valoare: ea este un principiu indivizibil și primar (care învinge emoția primară a fricii), fără de care nu poate exista nicio valoare. Pe fundamentul păcii se articulează trei misiuni: trimiterea, darul Duhului și puterea de a ierta.

Trimiterea

Apariția lui Isus marchează o importantă predare a ștafetei. Prin trimitere, Cel Înviat certifică natura misionară a Bisericii: „Așa cum Tatăl m-a trimis pe mine, așa vă trimit și eu pe voi” (20,21).

Procesiunile interne Trinității pun în mișcare acțiunea eclezială: așa cum de la Tatăl la Fiul, tot așa de la Fiul la Biserică; iar Duhul Sfânt este garantul acestor procesiuni.

Trimiterea misionară trebuie citită pe fundalul paterologiei, cristologiei și pneumatologiei celui de-al patrulea Evanghelie: dacă Fiul este „exegeză” perfectă a Tatălui (cf. 1,18), atunci discipolii, datorită darului Duhului, pot deveni „exegeză” a lui Cristos, deși se disting de El. Procesiunile persoanelor divine nu rămân închise în divinitate, ci se extind către lume, implicând Biserica.

Darul

Marele dar, pe care Isus îl avea în perspectivă (cf. 14,15-29; 15,26-27; 16,7-15) și pe care îl anticipase deja în ultima suflare pe cruce (cf. 19,30.43), se manifestă pe deplin chiar în ziua Paștelui, la apusul soarelui: «Primiți Duhul Sfânt». În al patrulea Evanghelie, Paștele și Rusaliile constituie un singur eveniment: Mântuitorul înviat instaurează imediat timpul Duhului care îndiviniză. Așa cum începutul celui de-al patrulea Evanghelie este marcat de darul Duhului către Cristos (1,32-33), tot așa încheierea sa povestește transmiterea Duhului către ucenici, care reprezintă un nou început. Merită subliniată valoarea generală a revărsării Duhului, care nu este legată sau limitată la o funcție sau la o stare particulară, ci îi cuprinde pe toți ucenicii fără excepție.

În comparație cu Rusaliile lui Luca (cf. Fap 2), In 20,22 povestește manifestarea Duhului ca insuflare, creând astfel o legătură cu Gen 2,7: «Domnul Dumnezeu a modelat omul din țărâna pământului și a suflat în nările lui un suflare de viață». Creației din Geneză îi corespunde reconcilierea pascală, realizată de Tatăl în Fiul prin revărsarea Duhului: ucenicii, rămași fără suflare din cauza fricii (cf. Gen 3,10; In 20,19), revin la respirație cu suflul însuși al Celui Înviat (cf. Gen 2,7; In 20,22).

Iertarea

Darul Duhului se concretizează în iertare și iertare: «Celor cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate» (v. 23). Ucenicii, ducând mai departe opera lui Cristos sub călăuzirea Mângâietorului, sunt învestiți cu puterea de a ierta. Aici, referirea la „păcate” nu trebuie înțeleasă în sens strict, ci ca o respingere generală a revelației cristologice.

Slujirea împăcării săvârșită de Isus este transmisă comunității celor care cred în Cel Înviat. Numai Dumnezeu poate oferi un Dar perfect: El Însuși, de fapt, se dăruiește! Este însă oportun să revenim la o traducere mai literală a v. 23. În textul original, în schimb, se folosesc două forme afirmative ale verbului kratéō: «pe cât de mult veți reține [păcatele], atât vor fi reținute».

Nu este ușor să înțelegem ce înseamnă „a reține păcatele”; nici nu este evident că această expresie echivalează cu „a nu ierta păcatele”. De fapt, numai Dumnezeu are puterea de a „nu ierta”; discipolii pot cel mult „să le rețină”, adică pot doar să declare că păcatul nu a fost încă iertat. Mai mult, „a reține” păcatele pare aproape un remediu împotriva răspândirii răului: nu o omisiune a iertării, ci o acțiune de contenție, în vederea convertirii și a împăcării. În schimb, puterii de a reține îi corespunde deplina putere de a ierta așa cum iartă Dumnezeu însuși.

Este evidentă și strânsa legătură dintre v. 22 și v. 23: iertarea este rezultatul noii creații care ia naștere datorită acelei insuflări; dacă Duhul suflă un suflu de viață, nu mai este loc pentru apneea mortală a păcatului. Reținerea păcatelor, prin urmare, nu este o decizie arbitrară a ucenicilor, ci refuzul păcătosului care se închide în mod conștient față de nevoia de a respira Duhul.

Iertarea, așezată astfel la sfârșit, reprezintă misiunea principală a Bisericii. Iertarea păcatelor pare într-adevăr una dintre acele lucrări „mai mari” promise ucenicilor: a ierta înseamnă a da naștere unei vieți noi și a o proiecta definitiv în eternitate. Acest dar-sarcină este pus în mâinile Bisericii, sub călăuzirea Mângâietorului.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 3 aprilie/mai 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 72