Cea de-a 60-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale, marcată în Parohia Sf. Arhanghel Mihail (Tulcea)

Duminica celei de-a 60-a Zi Mondiale a Comunicațiilor Sociale m-a găsit în biserica romano-catolică Parohia Sfântul Mihail Arhanghelul din Tulcea. O duminică discretă între plecarea lui Cristos la Tatăl și coborârea Duhului Sfânt, cum o numea în deschiderea predicii sale parohul comunității, Pr. Marcel-Ioan Lungeanu. Un moment de respiro în care creștinii sunt îndemnați la practica rugăciunii și invitați în același timp să contribuie la colecta liturgică destinată susținerii canalelor mass-media de comunicare socială ale Bisericii.

 „Viitorul comunicării trebuie să fie unul în care mașinile servesc ca instrumente ce conectează și facilitează viețile umane, mai degrabă decât să erodeze vocea umană”, afirmă Dicasterul pentru Comunicare, responsabil pentru Ziua Mondială. În condițiile dezvoltării tehnologice actuale, „provocarea este de a ne asigura că umanitatea rămâne agentul călăuzitor” al comunicării publice, se mai adaugă.

În aceeași linie, în mesajul său pentru această zi, Papa Leon al XIV-lea ne reamintește două daruri identitare prin care Dumnezeu ne recunoaște ca fii ai săi: chipul și vocea. „Chipul şi vocea sunt sacre. Ne-au fost dăruite de Dumnezeu, care ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, chemându-ne la viaţă cu Cuvântul pe care el însuși ni l-a adresat; un Cuvânt care a răsunat mai întâi de-a lungul secolelor în vocile profeților, apoi s-a întrupat la împlinirea timpurilor.”

Acestea sunt, în fapt, instrumentele capitale prin care comunicarea rămâne morală, autentică și etică. Și mai ales, controlabilă. Și aceasta se întâmplă numai atunci când gândurile și vocea umană se folosesc de orice căi de transmitere, dar rămân prezente și vigilente. Mesajul este transmis prin canale moderne, însă esențial rămâne conținutul uman al său. Îmbrăcând forma perceptibilă a cuvintelor și a gesturilor, transmis la distanță printr-un canal mass-media, acesta este denumit generic „comunicație socială”.

În Grecia antică, agora era spațiul simbolic al întâlnirii și al dialogului public. Pentru creștini însă, un model aparte de comunicare socială este predicarea Evangheliei. Isus vorbea mulțimilor în locuri deschise, pe drumuri, pe văi sau pe malul mării, acolo unde oamenii se puteau aduna. „Şi ridicându-şi ochii spre discipolii săi, spunea…” (Lc 6,20). Predica devine astfel forma amplă de comunicare comunitară a credinței.

În Evanghelia duminicii răsună și rugăciunea lui Isus către Tatăl: „Eu te-am glorificat pe pământ împlinind lucrarea pe care mi-ai dat-o s-o fac” (In 17,4). Pr. Lungeanu amintea că adevărata glorificare nu înseamnă putere sau afirmare personală, ci cruce și dăruire. Isus nu ne părăsește, cum am putea să gândim, ci ne deschide calea cuvintelor către Dumnezeu, după cum el însuși vorbește cu Tatăl. Rugăciunea devine astfel cea mai profundă formă de comunicare.

Cât curaj primește omul atunci când i se amintește că Isus rămâne mereu alături de el! Ca și copii învățăm să-l iubim pe Dumnezeu, iar ca adulți învățăm să-l mărturisim și altora. De-a lungul istoriei, acesta a fost adevăratul canal de comunicare al creștinilor: vocile unite în rugăciune, diferite ca ton și ritm, dar cu aceeași vibrație.

 Însă provocarea lumii de astăzi este oboseala spirituală. Omul modern spune adesea că nu mai are timp pentru rugăciune. Timpul este la îndemâna fiecăruia în a-i schimba utilitatea; timpul nu ți-l orânduiește nimeni. Fiecare „și-l ia” după cum și la ce îi trebuie. Pentru a vorbi cu Dumnezeu există timp. Doar să-i facem loc între preocupările cotidiene. Și mai este și teama de a cădea pradă „bullyingului spiritual”, după cum spunea Pr. Lungeanu. Persoana care merge la biserică, care rostește rugăciuni, este considerată ca nefiind în rând cu societatea de azi, depășită. Și astfel, riscăm să îl numim pe Dumnezeu „Tată” doar duminica și, în restul săptămânii, să rămânem orfani.

Comunicarea Evangheliei către popor rămâne permanentă și actuală. Credința nu este doar o atitudine și o valoare personală, ci și o chemare de a-l arăta pe Isus și altora, invitându-i la comuniunea rugăciunii. În așteptarea Rusaliilor, să continuăm să ne rugăm cu speranță, asemenea discipolilor uniți în Cenacol.

Monica Viorela Alexandru

Hits: 153