In memoriam: un an de la moartea Papei Francisc
La un an de la plecarea dintre noi (21 aprilie 2025), Papa Francisc rămâne în inimile multora nu doar ca o figură istorică, ci ca o prezență vie, aproape familială. Nu este ușor să vorbești despre el la trecut. Pentru cei care l-au ascultat, l-au văzut sau l-au simțit – chiar și de la distanță – el continuă să fie un reper cald, o voce care încă răsună în conștiință, o invitație la o credință mai simplă și mai adevărată.
În România, această apropiere a devenit concretă în anul 2019, când papa a vizitat țara noastră. Au trecut aproape șapte ani de atunci, dar amintirea acelor zile are o prospețime aparte. Nu a fost doar o vizită oficială. A fost o întâlnire de suflet între un păstor și un popor care, în felul său discret, știe să prețuiască credința.
O întâlnire care a lăsat urme
Cei care au fost prezenți la momentele vizitei din 2019 (31 mai-2 iunie) își amintesc nu doar mulțimile sau emoția colectivă, ci mai ales liniștea interioară pe care o aducea prezența lui. La Șumuleu Ciuc, sub ploaia care părea să unească cerul cu pământul, oamenii au rămas, fără grabă, fără semne de nerăbdare. Acolo, Papa Francisc a vorbit despre unitate, despre răbdare și despre speranță – nu ca idei abstracte, ci ca experiențe trăite.
La Blaj, în cadrul beatificării episcopilor martiri, a adus în lumină o pagină dureroasă, dar plină de demnitate din istoria României. A fost un moment de recunoaștere și de vindecare, în care trecutul nu a fost uitat, ci transfigurat.
La Iași, întâlnirea cu familiile și tinerii a fost marcată de o căldură aparte. Papa nu a ținut un discurs distant, ci a vorbit ca un bunic care își încurajează nepoții. Iar la București, apelul său la unitate – „să mergem împreună” – a rămas una dintre cele mai memorabile expresii ale vizitei.
Aceste locuri nu sunt doar repere geografice ale unei călătorii, ci puncte de întâlnire între un om și inimile oamenilor. Pentru mulți români, acele zile au fost mai mult decât un eveniment: au fost o confirmare că Biserica poate fi aproape, vie și plină de speranță.
Un stil care a schimbat percepții
Moștenirea Papei Francisc nu poate fi separată de stilul său. El nu a venit cu un program rigid sau cu o listă de reforme reci. A venit cu o inimă deschisă. A fost un papă care a preferat gesturile simple în locul marilor declarații, apropierea în locul distanței, ascultarea în locul autorității impuse.
Pentru el, Biserica nu era o instituție care trebuie să se apere, ci o comunitate care trebuie să iasă în întâmpinarea oamenilor. A vorbit despre Biserică drept un „spital de campanie” – o imagine care a devenit emblematică. Într-o lume rănită, spunea el, primul lucru nu este să explici regulile, ci să vindeci rănile.
Această viziune a fost resimțită profund și în România, unde mulți oameni poartă încă răni invizibile – fie ele sociale, familiale sau spirituale. Papa Francisc nu a venit cu soluții rapide, ci cu o prezență care spune: „nu ești singur”.
Milostivirea – inima mesajului său
Dacă ar fi să alegem un singur cuvânt care definește pontificatul său, acela ar fi milostivirea. Pentru Papa Francisc, milostivirea nu era o slăbiciune, ci cea mai puternică expresie a iubirii lui Dumnezeu.
El a reușit să arate că adevărul și milostivirea nu sunt în conflict. Dimpotrivă, ele se susțin reciproc. Adevărul fără iubire devine rigid, iar iubirea fără adevăr devine superficială. Împreună, ele dau naștere unei credințe vii.
Într-o lume în care judecata este adesea mai rapidă decât înțelegerea, acest mesaj a fost eliberator. Și poate tocmai de aceea a fost atât de iubit: pentru că nu a început cu reproșuri, ci cu compasiune.
O Biserică ce ascultă și merge împreună
Un alt element esențial al moștenirii sale este chemarea la o Biserică sinodală – o Biserică în care fiecare este ascultat. Nu doar clerul, nu doar teologii, ci întregul popor al lui Dumnezeu.
Această idee poate părea teoretică, dar în realitate este foarte concretă: înseamnă să ne ascultăm unii pe alții cu respect, să căutăm împreună voința lui Dumnezeu, să nu ne temem de dialog.
În România, unde diversitatea confesională și culturală este o realitate, acest mesaj este deosebit de relevant. „Să mergem împreună” nu este doar o invitație ecumenică, ci una profund umană.
Curajul de a privi lumea așa cum este
Papa Francisc nu s-a ferit să abordeze marile probleme ale lumii: sărăcia, migrația, războiul, criza ecologică. Enciclica Laudato Si’ (24 mai 2015) a fost un apel puternic la responsabilitate față de creație.
Pentru el, aceste teme nu erau politice, ci morale. Nu poți vorbi despre Dumnezeu fără să te preocupe suferința oamenilor. Nu poți predica iubirea fără să vezi nedreptatea.
Pentru români, multe dintre aceste realități sunt familiare. Migrația, de exemplu, nu este o statistică, ci o experiență trăită de milioane de familii. În acest context, mesajul papei capătă o greutate aparte.
Bucuria credinței
În ciuda tuturor provocărilor, Papa Francisc a rămas un om al bucuriei. Nu o bucurie superficială, ci una profundă, care vine din întâlnirea cu Dumnezeu.
În documente precum Evangelii Gaudium (24 noiembrie 2013), a invitat creștinii să nu fie triști, să nu se închidă în ei înșiși, ci să trăiască o credință deschisă și luminoasă.
Această bucurie era vizibilă în gesturile sale: în zâmbet, în modul în care se oprea pentru cei marginalizați, în felul în care transforma întâlnirile oficiale în momente personale.
Moștenirea pentru România
Pentru România, moștenirea Papei Francisc este profund legată de experiența concretă a întâlnirii. Vizita sa nu a fost doar un episod, ci un început.
A lăsat în urmă o invitație: la unitate, la reconciliere, la apropiere. Într-o societate adesea divizată, aceste valori sunt mai necesare ca oricând.
Dar poate cea mai importantă moștenire este aceasta: a arătat că credința poate fi trăită cu simplitate și autenticitate. Fără rigiditate, fără teamă, fără distanță.
Un dor care devine drum
La un an de la moartea sa, dorul după Papa Francisc nu este unul care apasă, ci unul care luminează. Este dorul după un om care a știut să fie aproape.
Și poate că acesta este cel mai important lucru pe care ni-l lasă: nu doar amintiri, ci o direcție. Nu doar emoție, ci responsabilitate.
Pentru că moștenirea lui nu se păstrează în arhive, ci în felul în care alegem să trăim: mai deschiși, mai milostivi, mai atenți unii la alții.
Dacă vom reuși să facem acest lucru, atunci prezența lui nu va rămâne doar în trecut. Va continua să fie vie – în gesturi mici, în alegeri zilnice, în curajul de a iubi într-o lume care are atâta nevoie de iubire.
† Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit
Foto: ©ARCB – Papa la București
Hits: 248