„De ce să mergem la Liturghie” – Meditație pentru Duminica a III-a a Paștelui

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A III-A A PAȘTELUI

19 APRILIE 2026

ISPITA FUGII

de José Antonio Pagola

Nu sunt puțini cei care privesc astăzi Biserica Catolică cu pesimism și dezamăgire. Nu este aceea pe care și-ar dori-o: o Biserică vie și dinamică, fidelă lui Isus Cristos, angajată cu adevărat în edificarea unei societăți mai umane.

Ei o văd imobilă și depășită, excesiv preocupată de apărarea unei morale considerate învechite, care nu mai suscită interesul multora, făcând eforturi dureroase pentru a-și recâștiga o credibilitate ce pare a fi ajunsă la niveluri minime.

O percep ca pe o instituție care este prezentă mai ales pentru a acuza și a condamna, și mai rar pentru a ajuta și a insufla speranță în inima omului. Adesea o resimt ca tristă și lipsită de vitalitate și, într-un anumit sens, intuiesc, împreună cu Georges Bernanos, că „opusul unui popor creștin este un popor trist”.

Ispita ușoară este abandonul și fuga. Unii au făcut deja acest pas de mult timp, chiar în mod ostentativ. Astăzi afirmă, aproape cu mândrie, că cred în Dumnezeu, dar nu în Biserică. Alții, poate, se îndepărtează treptat de ea, pe nesimțite și fără zgomot. Fără ca aproape nimeni să observe, se stinge în inima lor afecțiunea și adeziunea de odinioară.

Desigur, ar fi o eroare să cultivăm în aceste momente un optimism superficial și naiv, imaginându-ne că vor veni vremuri mai bune. Și mai grav ar fi să închidem ochii și să ignorăm mediocritatea și păcatul din sânul Bisericii.

Însă cel mai mare păcat al nostru ar fi „a fugi spre Emaús”, a abandona comunitatea și a ne risipi fiecare pe propriul drum, mânați doar de dezamăgire și descurajare.

Suntem chemați să învățăm „lecția de la Drumul spre Emaús”. Soluția nu constă în părăsirea Bisericii, ci în refacerea legăturii noastre cu un grup creștin, o comunitate, o mișcare sau o parohie, unde să putem împărtăși și reaprinde speranța.

Acolo unde bărbați și femei merg împreună, întrebându-se despre Cristos și aprofundând mesajul Său, acolo este prezent Cel Înviat. Este posibil ca, într-o zi, ascultând Evanghelia, să simtă din nou cum „le arde inima”.

Acolo unde credincioșii se adună pentru a celebra împreună Euharistia, acolo este prezent Cel Înviat, hrănindu-le viața. Este posibil ca, într-o zi, „să li se deschidă ochii” și să-L recunoască.

Oricât de „moartă” ar părea în ochii noștri, în Biserică locuiește Cel Înviat. De aceea, și aici își găsesc sensul versurile lui Antonio Machado: „Am crezut că vatra mea s-a stins, am răscolit cenușa… și mi-am ars mâna.”

DE CE SĂ MERGEM LA LITURGHIE?

de Roberto Laurita

Toată lumea știe deja: diferența dintre numărul celor botezați și cel al celor care participă la liturghia duminicală este destinată să se adâncească tot mai mult. Acest lucru se observă încă din etapele de inițiere în sacramente. Dacă părinții se supun (mai mult sau mai puțin de bunăvoie) „taxei” orei de catehism, prezența la Euharistia duminicală le pare un sacrificiu excesiv și inutil.

Cum să interpretăm această aversiune față de Liturghia duminicală? Ne aflăm în fața unui simptom sau a unei boli? Povestea ucenicilor din Emaús constituie un bun ghid pentru a privi realitatea în față.

„Este o obișnuință, spun ei, și așteptă să simtă nevoia ei”. Este atitudinea celor care se amăgesc că lucrurile frumoase sunt doar cele spontane. Trebuie să recunoaștem că, în acest sens, joacă un rol și o anumită lene sau influența celorlalți și, desigur, este vorba și de o alegere oarecum costisitoare. Astăzi, mai mult decât atât, este decisiv de a merge împotriva curentului.

„Nu este suficient să ne rugăm în taina inimii?”. „Liturghiile par toate la fel” și au un aspect „nesemnificativ” și „fără culoare”. Este experiența de înțeles a celor care nu știu să asculte și preferă câteva gesturi rituale făcute pe furiș.

Dar atunci de ce să mergem la Liturghie? Astăzi mai mult ca oricând merită să ne amintim că credința creștină nu se epuizează într-o relație privată între om și Dumnezeu. Este, dimpotrivă, o invitație de a ne uni în iubire cu toți frații și surorile, pentru a face să crească poporul lui Dumnezeu, Biserica. La urma urmei, Isus însuși dorește ca discipolii săi să formeze o comunitate vizibilă, reunită în numele său. Liturghia duminicală nu este singurul angajament de credință și iubire al creștinilor; rămâne însă întâlnirea necesară pentru a crește în credință și a construi comunitatea.

Relatarea din Emaús continuă să ne provoace, mai ales în aceste vremuri de individualism, în care fiecare caută un creștinism à la carte.

Ne pune în fața unui Isus care decide El însuși momentele și modalitățile în care să intervină. Întâmplător, este duminică seara când se apropie de cei doi care se întorc la Emaús.

Ne arată cât de important este pentru credința noastră ca Isus să ne explice Scripturile pentru a ne trezi și a ne aprinde inimile. Ne arată că l-au recunoscut cu adevărat când a frânt pâinea, un gest căruia i-a încredințat darul prezenței sale. Și, în sfârșit, ne face să înțelegem cum cei doi, care se îndepărtaseră, se întorc la Ierusalim pentru a primi și a oferi o mărturie importantă.

COMENTARIU LA LECTURI (Pedro Fraile)

 Prima lectură: Fap 2, 14.22-43

În prima vestire a Evangheliei către poporul evreu, este esențial să se argumenteze, pe baza Scripturii, modul în care se împlinesc profețiile și cuvintele marilor personaje biblice, precum David. Dinamica „promisiune-împlinire” este necesară nu doar pentru a înțelege vestirea primilor apostoli, ci și pentru a înțelege Scripturile în zilele noastre. Mai mult, Luca afirmă că ceea ce i s-a întâmplat lui Isus nu a fost ceva întâmplător sau izolat, ci a făcut parte din „planul prevăzut și aprobat de Dumnezeu”. Deși este greu de înțeles pentru mentalitatea noastră, care pune libertatea în centrul persoanei și respinge tot ceea ce ar putea fi impus din exterior, este necesar să contemplăm faptul că planul lui Dumnezeu este unul de mântuire. Moartea lui Cristos nu este răzbunarea unui Dumnezeu crud, ci excesul de iubire al unui Dumnezeu care ne dă pe propriul său Fiu pentru ca noi să devenim, prin înviere, fii în Fiul. Învierea lui Isus a dat un sens ultim vieții sale, misiunii sale și culminează cu planul iubitor al lui Dumnezeu.

A doua lectură: 1Pt 1, 17-21

Este surprinzător contrastul dintre bunurile pe care lumea le consideră „nobile” (aurul și argintul) – pe care creștinul le va considera însă efemere – și ceea ce este cu adevărat prețios: Mielul fără pată care se dăruiește pentru noi. Mântuirea nu poate fi „cumpărată”; nu este vorba de a oferi sume mari sau de a achita un preț cu bogății care ne sunt străine. Mântuirea ne-a fost dăruită în persoana lui Cristos, adevăratul Miel pascal care duce la împlinire sacrificiile care se ofereau continuu, dar fără efect, în templul din Ierusalim. Credința creștină nu poate repeta, așadar, sacrificii goale și ineficiente; credința creștină este o aderare personală, existențială, a omului liber, credincios, la persoana lui Cristos, mort și înviat, sau mijlocitor și artizan al mântuirii lui Dumnezeu.

Evanghelia: Lc 24,13-35

Drumul ucenicilor din Emaús este un exemplu reprezentativ pentru parcursul multor credincioși. Au auzit vorbindu-se despre Isus, despre faptele sale; au auzit chiar că era viu, dar nu au ajuns să înțeleagă și să trăiască Paștele. Este diferența dintre a vorbi despre Isus „din auzite” și a vorbi despre experiența lui Cristos cel viu. Ierusalimul este orașul care a trăit evenimente cutremurătoare, dar nimic mai mult: „noi așteptam”. După întâlnirea personală cu Cristos, textul vorbește despre „inima care arde”, ucenicii se întorc la Ierusalim, se întorc în comunitate: „este adevărat!”. Experiența lui Cristos înviat nu este o experiență mistică individualistă, ci comunitatea este locul experienței, medierea necesară pentru a-L întâlni pe Cristos. Luca ne invită pe fiecare dintre noi să parcurgem drumul spre Emaús. Aceasta presupune trecerea dureroasă de la vestirea incipientă, dar încă necredincioasă, a învierii, la renunțarea la micile convingeri care ne tulbură, dar nu ne satisfac, și trecerea la dăruirea totală care izvorăște din întâlnirea pascală. Scena de la Emaús reflectă drumul credinței oamenilor și al comunităților. Prima impresie este că Isus a fost condamnat la moarte pe nedrept, un ratat. O ieșire demnă ar fi să se întoarcă acasă și să-și amintească de el cu drag. Dar nici asta nu este credința în Cel înviat, nici începutul a ceva. Isus ia inițiativa și iese în întâmpinare: îi întreabă, îi însoțește, le explică; dar mai ales „le frânge pâinea” și „li se deschid ochii”. Întâlnirea cu Isus cel înviat dă o întorsătură radicală: se întorc la Ierusalim, unde se aflau apostolii, și acum ei sunt cei care îl vestesc pe Isus. Nu își urmează propriul drum, ci se întorc în comunitate.

O Biserică care nu trăiește experiența celui înviat este inutilă și sterilă. Întâlnirea de la Emaús este un model de cateheză. Experiența eșecului este universală, putând să se extindă la viața de credință. Este o sarcină pedagogică și revelatoare. Cuvântul lui Dumnezeu, Euharistia și comunitatea sunt locurile în care astăzi continuăm să-L întâlnim pe Isus.

PRIMA LECTURĂ

Dintre cele cinci discursuri kerigmatice din Faptele Apostolilor adresate iudeilor, se remarcă discursul lui Petru în fața mulțimii de prozeliți în ziua de Rusalii (2,14-41). Analiza pericopei arată, încă o dată, că scopul acesteia nu este pur informativ, ci performativ, adică vizează transformarea și credința ascultătorilor.

 Întregul discurs al lui Petru se articulează în trei părți: interpretarea revărsării Duhului (vv. 14-21), care nu este beție, ci un eveniment dorit de Dumnezeu și anunțat de Scriptură; vestirea kerigmatică (vv. 22-36), din care este extrasă lectura de astăzi; consecințele practice ale credinței (vv. 37-41), după ce «cei prezenți au simțit că li se străpunge inima» (v. 37) de cuvintele lui Petru. Se poate fi „transmițători” experți ai conținuturilor de credință, dar dacă Duhul nu străpunge inima, acele conținuturi se sărăcesc într-o gnoză inutilă. Inima străpunsă a celor prezenți este, într-un fel, garanția împlinirii profeției lui Ioel (cf. Fap 2,16-21) și, prin urmare, a unei autentice articulări istorico-salvifică. Ne vom concentra asupra selecției de astăzi (vv. 14, 22-33), care reprezintă schema predicării primitive a Bisericii.

Planul mântuitor al lui Dumnezeu

Petru, în primul rând, îl prezintă pe Isus ca „om acreditat [apodedeigménon] de Dumnezeu în fața voastră prin minuni, semne și minuni”, „predat [ékdoton], conform planului prestabilit și preștiinței lui Dumnezeu, prin mâna celor fără lege”, adică prin păgânii romani. Aceste câteva rânduri împletesc cu pricepere planul divin cu evenimentele istorice. Petru își încheie prezentarea cu o acuzație clară: „voi l-ați omorât, răstignindu-l pe cruce”. Nu este nevoie să pierdem timpul explicând presupusul anti iudaism al iudeului Petru, care atribuie interlocutorilor săi responsabilitatea uciderii lui Isus. Mai degrabă, ar merita să fie pusă în lumină strategia retorică a anunțului primitiv față de cititorii Faptelor Apostolilor, provenind atât din neamuri, cât și din sinagogă. Dacă moartea lui Isus se configurează ca o complicitate la omor din partea iudeilor și a romanilor, atunci ne putem imagina că învierea sa poate contribui în mod eficient la mântuirea amândurora. Dacă uciderea lui Isus, care face de altfel parte din planul divin, este atribuibilă și responsabilității iudeilor, și nu doar a executorilor păgâni, atunci învierea devine sursă de viață pentru toți. Prin urmare, nu este nevoie să-l apărăm pe Petru de acuzația de anti iudaism: de fapt, grație acuzației îndreptate împotriva compatrioților săi, el îi indică pe aceștia ca destinatari ai mântuirii.

Un ecou al patrologiei lucaniene

Evident, și învierea face parte din planul Tatălui, care îl învie pe Fiul eliberându-l de durerile (termenul ōdín se referă în special la travaliul din timpul nașterii) morții, «pentru că nu era posibil ca aceasta să-l țină în puterea sa». Urmează o citare care ne oferă o imagine a patrologiei operei lui Luca. Petru profită de o circumstanță întâmplătoare, mormântul lui David care se afla evident în apropierea evenimentului de Rusalii, pentru a sublinia diferența față de mormântul gol al lui Cristos. Referirea la Ps 15,8-11, atribuită lui David, este reinterpretată în lumina Paștelui lui Isus, ca mărturie profetică a învierii sale. Scopul citatului este acela de a arăta încrederea cu care Isus s-a abandonat lui Dumnezeu Tatăl. Spre deosebire de ceilalți sinoptici, de fapt, evanghelistul Luca (cf. Lc 23,46) nu pune în gura lui Isus, murind pe cruce, Ps 22,1 („Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”), ci Ps 31,6 („În mâinile Tale îmi încredințez sufletul”). În concordanță cu acest lucru, și Fap 2,25-28 subliniază încrederea în Tatăl care nu-și abandonează Fiul în Hades.

 A DOUA LECTURĂ

Se continuă citirea Primei epistole a lui Petru. Aici se aprofundează semnificația existențială a renașterii care a fost instaurată de învierea lui Cristos, care implică transformarea credinciosului. Se evidențiază într-un mod mai clar scopul mistagogic al scrierii lui Petru, care, pe bună dreptate, poate fi considerată o omilie baptismală.

Consecințele unei noi identități

După imnul de mulțumire de duminica trecută, autorul începe să ilustreze consecințele invitației de a fi sfinți, adresată tocmai destinatarilor scrisorii: «Ca Sfântul care v-a chemat, deveniți și voi sfinți în toată purtarea voastră» (1Pt 1,15).

Expresia «dacă îl numiți Tată…» (v. 17) apare doar aici în Noul Testament: echivalează cu a spune «dacă ați fost botezați…». De fapt, numai cei botezați pot invoca pe Dumnezeu cu numele de Tată. Ei bine, dacă îndrăznim să spunem „Tatăl nostru”, atunci, întăriți de această nouă identitate filială, putem și trebuie să ne comportăm „cu teamă” (traducerea CEI 2008 adaugă „de Dumnezeu”, care, totuși, nu este prezentă în textul original) în timpul paroikía-ului nostru, adică al pelerinajului nostru pământesc.

Acest ultim termen asociază condiția Fiului străin din Evanghelie (paroikéis) cu condiția destinatarilor scrisorii, ei înșiși fii ai lui Dumnezeu Tatăl și călători străini.

O nouă morală

Cel care «a fost predestinat încă înainte de întemeierea lumii», «s-a manifestat pentru voi în vremurile de pe urmă» (v. 20). Timpul pascal este orientat pedagogic spre confirmarea vieții celor care au primit această manifestare «astfel încât credința și speranța voastră să fie îndreptate spre Dumnezeu» (v. 21). Dacă învierea lui Cristos este temelia vieții creștine, atunci trebuie să ne comportăm conform noii stări de fapt. Printre noutăți se remarcă posibilitatea de a ne adresa lui Dumnezeu cu numele de Tată: „dacă îl numiți Tată pe Cel care, fără a face preferințe, judecă pe fiecare după faptele sale”. Apelul ulterior la frica de Dumnezeu este înscris, așadar, în cadrul foarte tandru al paternității.

A-L invoca pe Dumnezeu cu numele de Tată implică, însă, o nouă morală, în care impulsul deontologic nu izvorăște dintr-o cerință externă, ci din relația de filiație. În acest sens, pe lângă faptul că este tandră și milostivă, morala creștină este și foarte exigentă și devine expresia unei liturghii a vieții.

Creștinii, în calitate de fii uniți ireversibil cu Fiul, nu se pot limita la a se conforma unei norme, ci trebuie să-și trăiască propria vocație și alegere în lumina unui Dumnezeu care iubește ca un Tată. Morala devine ocazie de eliberare, de iubire, de cult total. Este chiar un alt mod de a considera viața morală creștină, la fel de opusă moralismului și laxismului.

O jertfă nouă

Acest nou mecanism mântuitor, care ne eliberează de rău și ne permite să fim liberi să iubim, nu ne-a fost procurat cu prețul lucrurilor coruptibile, ci «cu sângele prețios al lui Cristos, Mielul fără cusur și fără pată» (1,19). Prin această expresie, Petru, care cunoaște cu siguranță valoarea sângelui în cultura iudaică, intenționează să ofere o cheie de interpretare a misterului pascal. În continuitate cu schema vechiului testament, simțământul sacrificiilor antice este răsturnat: omul nu are nimic de oferit lui Dumnezeu; de la Dumnezeu putem doar primi. Astfel, Dumnezeu însuși se angajează și, în Fiul, devine victimă, preot și altar al unui cult total și definitiv care împacă omenirea cu Sine (cf. Evr 11,12-14).

EVANGHELIA

Povestea ucenicilor din Emaús este episodul central al trilogiei lucaniene despre aparițiile Celui Înviat. Indicațiile spațiale – îndepărtarea de Ierusalim, apropierea de Emaús și întoarcerea la Ierusalim – conturează un itinerar spiritual extraordinar, de la dezamăgire la recunoaștere.

 Fără o adevărată destinație

Evanghelistul Luca nu se oprește la scena mormântului gol (cf. 24,1-12), ci adaugă mărturia a doi bărbați care, în ziua de Paște, părăsesc Ierusalimul și pornesc la drum. Încotro? Cortina căzuse peste viața Învățătorului lor din Nazaret. Moartea Sa pe cruce le desface legătura de ucenicie. Nu se poate urma un mort. Nu-i numiți încă „ucenici din Emaús”, ci rătăcitori, îndreptați spre un sat situat la șaizeci de stadii de Ierusalim, pe care cercetătorii încă se străduiesc să-l identifice cu exactitate. Emaús nu este însă doar o destinație geografică. Toponimul derivă, prin greacă și latină, dintr-o rădăcină semitică – hammat – foarte răspândită, care indică o „izvor cald”, un sit termal. E prea frig pe Calvar. Iar zvonurile despre o „înviere” sunt prea obositoare de analizat. Mai bine să ne retragem la băile termale din Emaús, calde și relaxante. Erau doi care mergeau spre Emaús, dar fiecare era închis în propriile nevoi. Conversația lor este o „omilie” plictisitoare (se folosește verbul homiléō) care nu face decât să amplifice izolarea lor. În fața scandalului crucii, se preferă să ne întoarcem spre „izvoare calde”, să ne plângem de milă, să criticăm, să ne discredităm pe noi înșine și pe ceilalți… acestea sunt „omiliile” noastre.

Metoda lui Dumnezeu

Conversația se transformă într-o căutare comună: cei doi caută împreună (synzētéō) ceva; sesizează întrebarea profundă care îi locuiește, dar nu găsesc încă un răspuns în întâmplări. Între timp, Isus îi ajunge din urmă și își continuă drumul alături de ei (sym-poréuomai, în contrapunct cu simplul poréuomai al celor doi călători). La fel ca Tobia, care nu știa că are ca tovarăș de călătorie pe arhanghelul Rafael, tot așa și cei doi călători rămân în întuneric cu privire la identitatea acelui tovarăș de călătorie neașteptat. Într-un fel, apropierea lui Isus este deja soluția, dar ce greu este să o recunoaștem! Nu-i numiți „ucenici din Emaús”: aici singurul „ucenic” este Cel Înviat, care stă în spatele confuziei lor, urmând ritmul lor de mers. Începe un „sinod” (syn-hodós): un drum împreună, o experiență limitată în timp și spațiu, dar care, datorită relatării transmise de evanghelist, se va transforma în înțelepciune, valabilă pentru totdeauna, ca „metodă” (meta-hodós: un drum dincolo) pentru a-L întâlni și astăzi pe Cel Înviat.

Lectio humana: Isus îi ascultă pe călători

Căutarea celor doi pare să se transforme în polemică: își aruncă (antibállō) cuvinte goale și disperate. Nu există comunicare. În întâlnirile noastre, cuvintele pe care ni le schimbăm sunt săgeți aruncate împotriva celuilalt sau devin prilej de comunicare și comuniune? Știm să-i implicăm și pe cei mai îndepărtați în dinamica comunității?

Misteriosul Călător pune întrebarea potrivită și cercetează necredința lor. Atinge furia și frustrarea lor. Presară sare pe rănile tristeții lor. Probabil că de fiecare dată când ne apropiem de Evanghelie, ar trebui să avem umilința de a „le lăsa să ne spună”, de a ne dezvălui confuzia, de a evidenția impasul raționamentelor noastre.

În cele din urmă, aflăm numele unuia dintre cei doi călători: Cleopa. Acesta crede că are în față un străin (paroikéis), dar cel dezorientat este chiar el. În relatarea sa există o precizie neliniștită și neliniștitoare: el face un rezumat precis al tuturor evenimentelor. Se poate participa la fapte fără a fi implicat în ele. Se poate fi „religios” fără credință, „creștin” fără bucurie, „practicant” fără iubire.

Nu se cunoaște numele celuilalt călător: iată, aici este loc pentru a-l adăuga pe al tău. Pe de altă parte, Luca, încă de la începutul Evangheliei sale, vrea să ne atragă în poveste. Cu toții suntem „Teofil”.

Lectio divina: călătorii îl ascultă pe Isus

O mustrare dictată de iubire. Până acum, Călătorul a rămas ascultător pe toată durata lectio humana, suportând „bradicardia” celor doi tovarăși. Inima lui, însă, începe să bată repede. Acum ia cuvântul și propune propria sa lectio divina: explică și face să se înțeleagă sensul profund al Scripturilor. Îi numește, în sfârșit, „discipolii din Emaús”: cei doi ascultă cu atenție și înțeleg că Cristos este inima revelației. Simțământul cristologic al Scripturii nu neagă importanța pasajelor individuale din istoria mântuirii: dimpotrivă, subliniază valoarea lor în funcție de direcția lor (Dei Verbum, 15).

În El, „verba multa” (cuvintele multe) ale scriitorilor biblici devin pentru totdeauna „Verbum unum” (Cuvântul unic). Scriptura devine Cuvânt hic et nunc, pentru mine, pentru noi; devine comunicare care reafirmă și reînnoiește Tradiția vie a întregii Biserici. Cuvântul nu este o pată de cerneală pe un sul de pergament, ci actul revelator care este păstrat în inima Bisericii pentru a fi transmis inimii fiecărui credincios, în orice timp și loc: Sacra Scriptura principaliusest in corde Ecclesiae quam in materialibus instrumentis scripta (cf. Ilarie de Poitiers).

Premisele pentru comunități libere de a iubi

Pare aproape o jucărie amoroasă. Isus nu se limitează la a-și face lectio. Nu vrea să le cucerească inteligența. El aspiră la mult mai mult: dorește chiar dorința lor. În această „retragere” de pe scenă, prefăcându-se că pleacă, Isus creează libertatea ucenicilor săi și aruncă posibilitățile unui răspuns. Le pune în condiția de a putea iubi așa cum iubește Dumnezeu: liber. Soarele apune, dar o nouă căldură răsare în inimile celor doi ucenici.

Verbul folosit pentru a semnala cererea insistentă de a rămâne combină prefixul pará cu termenul bíos, adică „viață”. Insistența lor nu este o chestiune de etichetă, ci o chestiune de viață (și, prin urmare, de moarte). Ne revine nouă, ascultătorilor Cuvântului, să-L invocăm din nou pe Călătorul divin: rămâi cu noi!

Recunoașterea: darurile Celui Înviat sunt reînnoite

Călătorul încetează să mai vorbească. Revelația, ca și iubirea, se exprimă și prin evenimente și tăceri (cf. DeiVerbum, 2). La masa unui han se repetă gestul frângerii pâinii: se face aducerea aminte a Paștelui și se instaurează posibilitatea ca acel dar să fie mereu reînnoibil, depășind granițele spațiului și timpului. Poate că aici se află adevărata primă Liturghie din istorie. În sfârșit, ochii celor doi ucenici se deschid spre recunoaștere (epégnōsan). De fapt, „a recunoaște” este unul dintre obiectivele declarate de evanghelist, care își încheie prologul cu aceste cuvinte: «… ca să te convingi [epignṓs] de temeinicia învățăturilor pe care le-ai primit» (Lc 1,4). Ucenicii își dau seama că acel Călător este Cel Înviat. Ochii ucenicilor se deschid atunci când nu mai au folos. Paradoxal, culmea recunoașterii devine și momentul sustragerii de la simțămintele lor. Cererea de a „rămâne” nu este dezamăgită, ci pe deplin acceptată, păstrată în bucata de pâine. Pedagogia lui Dumnezeu cere ucenicilor un salt de credință, adică o metodă: trebuie să-L recunoască pe Isus Cristos în acea bucată de pâine. A deveni invizibil este condiția pentru a activa simțămintele spirituale. Isus a intrat în scenă ca Călător și rămâne acolo, dar transformat în Viaticum.

Începutul unui proces

Călătoria spre Emaús, spre „izvoare calde”, s-a transformat într-o căldură care radiază din interior. Traducerea: «Nu ne-a fost oare aprinsă inima…» indică faptul că acest foc, de fapt, fusese aprins cu mult timp înainte, exista deja de la început. Focul izbucnește din acea iubire arsă pe altarul crucii și continuă „în timp ce el conversa… pe drum”: simplul fapt de a se apropia pentru a împărtăși suferința, îndoiala, amărăciunea, a dat naștere unui proces de convertire.

Călătoria arată că ținta era inima lor! Nu întâmplător, primii urmași ai lui Isus erau „cei ai Căii” (Fap 9,2; cf. și 19,9.23). În cele din urmă, discipolii îndreptați spre Emaús-terme descoperă că adevăratul „izvor cald” este inima, nu mai tristă și încetinită, ci aprinsă și luminoasă în fața recunoașterii Celui Înviat. Mai întâi iubești și apoi înțelegi că iubești. Acel Călător, care le „tradusese” Scripturile, este acum cel care le deschide: mai înainte ele erau un conținut de meditat; acum devin un cufăr de deschis sau, mai bine zis, o masă de savurat.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 3 aprilie/mai 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Rembrandt, Discipolii la Emaus 

Hits: 92