„La fântâna din Sicar” – Meditație pentru Duminica a III-a din Postul Mare

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Postului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A III-A DIN POSTUL MARE

8 MARTIE 2026

A TE SIMȚI ÎN PACE CU DUMNEZEU

de Jose Antonio Pagola

Sunt numeroase persoanele care, de-a lungul anilor, s-au îndepărtat de Dumnezeu aproape fără să-și dea seama de ceea ce se petrecea în viața lor lăuntrică. Astăzi, Dumnezeu le apare ca o realitate străină. Când intră într-o biserică sau participă la o celebrare liturgică, totul li se pare artificial și lipsit de conținut. Cuvintele pe care le aud li se par îndepărtate și greu de înțeles. Au impresia că tot ceea ce este legat de Dumnezeu aparține unui infantilism religios, unei imaturități spirituale, unui univers iluzoriu, lipsit de contact cu realitatea.

Și totuși, aceleași persoane, în a căror viață aproape că nu mai există experiență religioasă, caută adesea pacea inimii, profunzimea, sensul existenței. Mai mult, chiar dacă nu mai cred în „Dumnezeul copilăriei lor”, L-ar primi din nou dacă L-ar descoperi ca Realitatea plină de bucurie care susține, însuflețește și umple totul de viață.

Dar este posibil să-L regăsești pe Dumnezeu după ce te-ai îndepărtat de orice formă de religiozitate? Este posibilă o nouă experiență a lui Dumnezeu? Unde trebuie căutat?

Unii caută „dovezi”. Cer garanții pentru a avea siguranță. Vor să-L controleze pe Dumnezeu, să-L verifice, să-L analizeze, ca și cum ar fi un obiect de laborator.

Însă Dumnezeu Se află pe un plan mai profund. El nu poate fi închis în limitele minții. Cel care Îl caută exclusiv pe calea îngustă a rațiunii riscă să nu-L întâlnească niciodată. Dumnezeu este Misterul lumii. Pentru a-L descoperi, trebuie să coborâm mai adânc în noi înșine.

Din acest motiv, unii cred că Dumnezeu nu le este accesibil. Poate că există undeva, într-un orizont îndepărtat al existenței, dar ar fi nevoie de un efort atât de mare pentru a-L întâlni, încât nu se simt capabili.

Și totuși, Dumnezeu este mult mai aproape decât bănuim. El locuiește în adâncul ființei noastre. Dacă nu Îl găsim în profunzimea propriei inimi, cu greu Îl vom găsi în altă parte.

Dacă eu mă deschid, El nu Se închide.
Dacă eu ascult, El nu tace.
Dacă eu mă încredințez, El mă primește.
Dacă eu mă dăruiesc, El mă susține.
Dacă mă las iubit, El mă mântuiește.

Poate că experiența cea mai importantă pentru a-L regăsi pe Dumnezeu este aceea de a te simți în pace cu El, de a-L percepe ca prezență iubitoare care te primește așa cum ești. Când cineva descoperă ce înseamnă să se simtă în pace cu Dumnezeu, în pofida mediocrității și a păcatului său, cu greu Îl mai părăsește.

Să ne amintim cuvintele Domnului Isus adresate femeii samaritene: „Dacă ai cunoaște darul lui Dumnezeu… tu ai fi cerut de la El și El ți-ar fi dat apă vie” (cf.  In 4,10). Mulți oameni părăsesc astăzi credința fără să fi gustat cu adevărat din Dumnezeu. Dacă ar cunoaște ce înseamnă să te simți în pace cu El, L-ar căuta.

LA FÂNTÂNA DIN SICAR

de Roberto Laurita

Acolo, la fântâna din Sicar, calea lui Isus, obosit de drum, și cea a unei femei din Samaria, vin să scoată apă. Totul pare atât de întâmplător: o oprire pe drum, un traseu obișnuit pentru a obține ceea ce este un bun primar pentru viață. Dar dialogul care se naște duce mult mai departe. La suprafață, există un om sărac care cere și cineva care este capabil să-i satisfacă cererea. În realitate, primul poate oferi mult mai mult decât își imaginează interlocutorul său.

O cale a descoperirii. Aceasta este în cele din urmă ceea ce duce la credința în Isus: este o adevărată progresie care atinge punctul culminant abia la sfârșit.

La început, el este pur și simplu un „evreu”. Un om care aparține unui popor în contrast permanent cu cel al femeii. Cu toate acestea, un bărbat care, în mod surprinzător, se adresează femeii samaritene sfidând convențiile sociale și chiar se plasează într-o poziție de inferioritate față de ea.

Femeia i se adresează apoi cu „Doamne”. Poate că este intrigată de oferta lui de „apă vie”. Este o ofertă oarecum ciudată pentru că ea nici măcar nu are cu ce să se adape. Și totuși, ea este atrasă de posibilitatea de a evita să vină mereu la fântână. Așadar, ea este cea care întreabă acum.

El descoperă apoi că se află în fața unui profet, unul a cărui privire sondează adâncul inimilor și căruia nu i se pot spune jumătăți de adevăr. Cuvântul lui Dumnezeu îi dă un ochi limpede, capabil să descâlcească mrejele încâlcite ale existențelor noastre.

În acest moment, nu-i rămâne decât să culeagă mărturia lui Isus: „Eu sunt Mesia, care vă vorbește”. Dar afirmația, care o ia prin surprindere, este prea puternică pentru a fi acceptată imediat. În fața consătenilor săi, ea nu prezintă o mărturisire de credință, ci o întrebare: „Să fie el Cristos?”

Cu siguranță, amfora ei abandonată este acolo pentru a le spune că în ea are loc o schimbare: cuvintele lui Isus au pătruns în inima ei, au ridicat întrebări ascunse anterior, au lăsat să se întrevadă posibilități nesperate.

Omul însetat oferă o apă pe care numai el o poate da: datorită ei, existența noastră este scoasă din setea cronică care o străbate și găsește un izvor care izvorăște pentru viața veșnică. Ceea ce s-a întâmplat la fântâna din Sicar poate deveni parte din istoria noastră personală. Cu condiția să simțim acea sete care este inima credinței.

• ACTUALIZAREA MESAJULUI –

UN CUVÂNT PENTRU „SITUAȚII IREGULARE”

de Oliviero Svanera

Să ne primim unii pe alții

În Evanghelie, Isus apare pe scenă la o oră neobișnuită pentru ca o femeie să fie prin preajmă. Locul în care se oprește Isus este, de asemenea, neobișnuit: o țară ostilă pelerinilor în drum spre Ierusalim. Întâlnirile din viață, cele adevărate – pare să spună evanghelia – au loc la periferie, în situații neprobabile.

O întâlnire la o fântână

Este fântâna lui Iacob, un loc al întâlnirilor amoroase, așa cum a fost pentru Isaac cu Rebeca, pentru Iacob cu Rahela și Moise cu Zifora. Acum Isus are în fața sa tocmai o femeie marcată de iubiri. Atâtea relații amoroase, toate eșuate, până la punctul de a trăi acum cu un bărbat care nu este soțul ei. O femeie într-o „situație neregulată”, așa cum o definea Magisteriul înainte de Papa Francisc, care prefera să numească astfel de situații „imperfecte”, «complexe» sau „rănite”.

Dar iată primul dat: punctul de plecare al întâlnirii cu această femeie nu este privirea la neregularitatea situației sale afective, ci la ea, la persoana sa ca atare. Se percepe imediat simțământul iubirii adevărate care își propune să creeze cele mai bune condiții pentru ascultare, atenție, re-respect și primire. Privirea care observă prezența celuilalt și îl recunoaște fără prejudecăți. Isus se oprește să discute singur la fântână cu o femeie, de asemenea sama-ritană. Ea însăși este uimită – așa cum vor fi ucenicii imediat după aceea – știind ce relații proaste există între evrei și samariteni (In 4:9).Iar Isus știe cum să uimească, pentru că nu are nicio dificultate în a înrudi pe cineva.

El nu are prejudecăți de rasă sau de religie, nu își exprimă superioritatea intelectuală sau morală. El se întâlnește cu o femeie, samariteancă și chiar compromisă de o viață emoțională dezordonată. Primul pas pentru a intra în contact cu cealaltă persoană este să realizeze dorința ei de iubire. Și aceasta este calea pentru ca cei aflați într-o nouă uniune să nu se simtă excluși, „excomunicați”, ci în comuniune cu comunitatea creștină (Amoris laetitia, 243).

Veți cunoaște adevărul

„Dă-mi să beau” (In 4:7), îi cere Isus femeii samarinence. Și nu este neapărat cazul ca dorința unui dialog sincer și primitor să fie percepută imediat ca o dorință de bine. „Voi, evreilor, mă întrebați ceva pe mine, o femeie samariteană?” (4.9). Femeia este cea care este prejudecată. Și ea are motivele ei. Inițiativa lui Isus este deconcertantă pentru ea. „Ești evreu”, ca și cum ar spune: Este ceva în neregulă cu abordarea ta, spargi orice barieră, cea a sexului, pentru că un rabin nu ar vorbi niciodată cu o femeie în afara casei; cea a rasei, naționalității și religiei, pentru că sunt samariteancă și știi cum gândesc evreii, deci ce faci? Mă faci de râs ca și cum nu aș fi fost deja de râs? În plus, nu știi ce fel de femeie sunt, am fost încercată de viață și armura mea a devenit dură, cu tot prin ce am trecut cu cei cinci soți ai mei. Este inerent în dinamica prejudecăților blocarea și judecarea celuilalt înainte de orice cunoaștere. Acesta este un mecanism care nu îi aparține lui Dumnezeu, dar care face ravagii printre noi, oamenii, precum lăcustele. „Du-te și cheamă-ți soțul” (v. 16), replică Isus. Ce ciudat, și ce legătură are soțul acum cu asta? Are de-a face pentru că Isus o conduce acum pe femeie în adâncul dorinței ei de fericire. El o conduce să privească la modul în care dorința de a iubi și de a fi iubită rămâne vie în ea. Dar, în același timp, cum ea s-a abandonat nefericirii, urmând iubiri umane care nu-i pot potoli setea. Astfel, Isus o introduce cu blândețe în conștientizarea faptului că drumul iubirii, ca și drumul spiritual, este și o spoliere interioară care duce la „deziluzia față de celălalt” (D. Bonhoeffer). Cu profundă empatie, Isus îi pune la vedere existența de femeie nefericită care, la fel ca noi toți, crede că își găsește sensul în lucruri sau oameni care nu i-l pot oferi pe deplin.

Al doilea pas pentru a urca panta, pentru a începe o călătorie a libertății, este de a face adevărul despre sine. Iar adevărul care ne face liberi este adevărul lui Dumnezeu care ne iubește, oricum. Noi nu suntem „neregulile” noastre, ci suntem și rămânem copiii Lui. „Nu am soț”, spune ea cu tremur. „Ai spus bine” (v. 17), îi răspunde Isus. Este ca și cum i-ar spune: “Acum am ajuns. Ești sinceră cu tine însăți și ești pe drumul adevărului. Recunoști că ești o persoană fragilă și vulnerabilă. Nu este nevoie să fii îngâmfat și puțin autoritar. Cu toții, chiar și tu, purtăm un trecut dificil și, poate, oarecum întunecat. Știu, atâtea răni de iubire ți-au fost provocate de viață.

Rămâne vie în tine dorința ca ele să fie transformate în breșe prin care să treacă lumina unei noi vieți. Și astfel îți pot face un dar din această nouă viață. Iubirea mea devine dragă pentru tine. Adevărul care te face liber este iubirea. Predă-te mie. Spiritul meu este apa care izvorăște pentru o iubire care nu dezamăgește și rămâne pentru totdeauna.

Dă-mi din această apă

Să treci peste rușine și să ceri ajutor nu este ușor. Manifestarea propriei dificultăți și împărtășirea dorinței de a iubi și de a fi iubit într-un simțământ autentic, dincolo de orice dezamăgire, este un pas important. Acesta este al treilea pas, poate cel decisiv. Să recunoști că ai nevoie de ajutor înseamnă să nu te mai simți defect sau judecat de ceilalți ca și cum ar fi o vină să nu te simți bine și să ai nevoie de ajutor. De fapt, în general, cineva crede că se poate descurca singur și astfel, în realitate, rămâne în propria sa izolare. Recunoașterea dificultăților presupune capacitatea de a trăi și de a accepta faptul că te confrunți cu oboseală, durere, singurătate, tristețe și că nu știi cum să te descurci singur.

A atrage atenția asupra propriei persoane solicită cu siguranță umilință, dar devine modul de a începe o călătorie. În acest simțământ, femeia samariteană face un pas important, lasă deoparte mândria și autosuficiența și își recunoaște existența propriei fragilități. Uneori, relațiile amoroase se termină tocmai pentru că cineva este incapabil, din mândrie sau altfel, să își spună că nu se simte bine. Nu există seninătate și armonie în relație, în schimb există conflict și di- viziune, nu există capacitate de iertare și reconciliere, dar în loc să privim realitatea și să recunoaștem că avem nevoie de sprijin, eliminăm, minimalizăm sau justificăm propria situație. A fi vigilent cu privire la propria stare de spirit, a fi transparent și onest cu sine însuși și cu propria suferință îl determină să ceară sprijin de la alții, să ceară ajutor pentru a se putea recupera.

Experiența femeii samaritene este aceea a uneia care, în fața lui Isus, trăiește experiența de a fi iubită, în ciuda propriului păcat, astfel încât își depășește atât suspiciunea față de valoarea ajutorului, cât și neîncrederea de a crede că celuilalt îi poate fi milă de situația ei și îi poate veni în ajutor. În acel „dă-mi din apa aceasta” se află pasul încrederii restaurate și al speranței întemeiate pe posibilitatea unui nou orizont al iubirii.

Între timp, femeia a părăsit ulciorul

„Este vorba de integrarea tuturor, fiecare persoană trebuie să fie ajutată să-și găsească propriul mod de participare la comunitatea eclezială”, spune Amoris Laetitia, 297. Femeia samariteană „a lăsat ulciorul”; ea lasă în urmă obiectele care garantează o fracțiune de secundă de satisfacție dorinței sale de iubire, inclusiv toată «cunoașterea» și „adevărul” ei. Își lasă în urmă propriul eșec presărat cu multe neînțelegeri și temeri. Acum va vorbi din interior, din inimă, pentru că un izvor a început să țâșnească în ea. Isus i-a însoțit lipsa, a dilatat-o, până când ea a pierdut toate limitele care puteau fi satisfăcute de un obiect.

Simțindu-se acceptată, făcând lumină, cerând ajutor, a eliberat-o. Libertate care duce la experimentarea unor relații reale, fără ca acestea să fie nevoite să umple propriile ei goluri sau goluri emoționale.

Ea poate intra din nou în posesia bogățiilor sale, a fântânii strămoșilor săi și a tot restul, în libertate, pentru că a înțeles că niciuna dintre acestea nu este Absolutul. Libertate care dă har, care implică și fascinează și care îi permite să reintre în comunitate nu doar ca persoană liberă, ci ca martor al vieții adevărate și noi.

Astfel, s-ar dori ca întâlnirea cu orice persoană aflată într-o situație „neregulamentară” să se încheie cu o profesiune de credință în Mesia, adică în răscumpărare, înviere, renaștere la o viață nouă. Dumnezeu este „Restauratorul” (L. Maggi) în sensul că el este cel care îți oferă noi posibilități, nu o singură dată, ci de orice dată din nou. El este cel care persistă în a menține o poveste deschisă chiar și atunci când aceasta riscă să se închidă. El este cel care solicită recuperarea. Dumnezeu, marele Recomandator, ne dezvăluie că viața, chiar și în fragilitatea ei, poate fi deschisă, ridicată, repusă pe picioare.

Femeia părăsește imediat ulciorul

Ea lasă în urmă simbolul unei vieți mizerabile, sfâșiate și merge să vestească sătenilor Evanghelia, vestea cea bună a adevărului și a iubirii. Rușinea sa, frica sa, devine obiect al proclamării, ceea ce îi era teamă devine instrumentul care îi conduce pe oameni la Mesia. În concluzie, chiar și sărăcia noastră, chiar și limitările sau „neregulile” noastre pot deveni o trambulină pentru proclamarea Evangheliei. Și, spune evanghelistul, mulți samariteni din acel oraș au crezut în El datorită puterii mărturiei sale.

COMENTARIU LA LECTURI (Estela Aldave Medrano)

Prima lectură: Ex 17, 3-7

Atrage atenția imaginea lui Dumnezeu pe care o prezintă textul din Cartea Exodului: un Dumnezeu care, într-un anumit sens, Se lasă „înduplecat” de presiunea lui Israel. Atrage atenția și figura lui Moise, aparent neclintit în fața situației dramatice – poporul este „chinuit de sete” – și preocupat de faptul că toți s-au întors împotriva lui. Israel are motive să-și ridice glasul, să implore, să strige către Domnul. Este de înțeles chiar și gândul că noua lor situație ar fi mai rea decât cea dinainte și că, prin urmare, schimbarea – eliberarea din Egipt – nu ar fi meritat. În orice caz, din cuvintele relatării reiese limpede că Israel luptă pentru propria supraviețuire, ceea ce este pe deplin firesc: dacă toți ar muri, făgăduința însăși ar rămâne fără împlinire în istorie.

Atât numele propriu Massa, cât și verbul ebraic pe care textul îl traduce prin „a ispiti”, au sensul de „a pune la încercare” sau „a supune la judecată”. Nu este vorba, așadar, despre faptul că Israel L-ar ispiti pe Dumnezeu în sensul de a-I întinde o cursă în care El ar cădea, ci despre nevoia poporului de a ști, de a verifica, dacă Domnul este cu adevărat de partea sa. Iar Dumnezeu acceptă această punere la încercare, o îngăduie. Din această scenă se conturează limpede imaginea unui Dumnezeu pentru care, în fața unei amenințări precum „chinul setei”, prioritară este viața cea mai elementară a poporului. Este un Dumnezeu care Se lasă mișcat, care însoțește și care intervine în mod concret în favoarea celor ai Săi.

A doua lectură: Rom 5,1‑2.5‑8

În aceste cuvinte se află una dintre experiențele fundamentale ale Sfântului Paul: experiența lui Dumnezeu care Se revelează în crucea lui Isus. Pentru Apostol, crucea nu este doar un eveniment istoric, ci locul teologic al manifestării decisive a lui Dumnezeu. Probabil că Paul s-a întrebat asupra experienței religioase a lui Isus: care erau trăsăturile Dumnezeului în care a crezut El? Ce fel de Dumnezeu este Acela care L-a făcut să nu răspundă cu violență, să accepte fără resentiment o moarte rușinoasă și să nu-i condamne pe cei vinovați de ea? Răspunsul la aceste întrebări a transformat radical concepțiile anterioare ale lui Paul. Din această revelație izvorăsc și reflecțiile sale despre îndreptățire, despre pacea cu Dumnezeu și despre iubirea Sa mântuitoare, temă asupra căreia insistă în aceste versete (cf. Rom 5,1-11). Crucea lui Isus marchează un „înainte” – când „eram încă fără putere” – și un „după”, în care totul este transfigurat. Termenul care stă la baza expresiei „fără putere” poate desemna o stare de boală sau de slăbiciune, o condiție în care capacitatea omului este limitată și insuficientă pentru mântuire. Este posibil ca Paul să facă aluzie la propria sa existență de dinainte, centrată pe împlinirea Legii, din care s-a simțit eliberat prin întâlnirea personală cu Cel răstignit și înviat. Această întâlnire cu Cristos mort și înviat i-a schimbat viața, i-a dăruit o existență nouă și o ardoare apostolică nouă, întemeiate pe har, nu pe meritele Legii, și pe iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt.

Evanghelia: In 4,5-42

Întâlnirea lui Isus cu femeia din Samaria, relatată în Evanghelia după In 4,5-42, este de o bogăție teologică remarcabilă și concentrează multiple teme revelatorii. Una dintre acestea este fidelitatea față de Dumnezeu – aici manifestată sub un chip nou – exprimată prin imaginea biblică a logodnei și a căsătoriei. Motivul fântânii evocă întâlnirile patriarhilor și matriarhelor din Cartea Genezei, care culminează cu alianțe matrimoniale (cf. Gen 24, 29).

În această lumină simbolică, femeia samarineană, ajungând să creadă în Isus, acceptă în mod figurat să intre într-o relație sponsală cu El, părăsindu-și „bărbații” anteriori, semn al infidelităților sale trecute, interpretate în cheie de idolatrie.

Interpelarea pe care i-o adresează Isus nu vizează în primul rând o conduită morală dezordonată, ci problema fundamentală a credinței: a crede sau a nu crede în adevăratul Dumnezeu, prezent și revelat în Persoana Sa. Atât Isus, cât și femeia depășesc prejudecățile etnice și religioase – tensiunile istorice dintre iudei și samariteni – și se deschid surprizei pe care o poate aduce întâlnirea autentică cu celălalt.

Femeia se arată disponibilă lăuntric și, treptat, ajunge să înțeleagă că Isus și Dumnezeul pe care El Îl revelează nasc în ea o viață nouă, „viața veșnică”, până atunci necunoscută. Din această experiență se naște impulsul misionar: ea aleargă să vestească altora ceea ce a trăit, pentru ca și ei să poată participa la aceeași descoperire. Locuitorii cetății cred mai întâi datorită mărturiei ei, dar apoi merg personal la Isus. Nicio mărturie nu poate înlocui întâlnirea directă și personală cu Cristos, izvorul adevăratei credințe.

PRIMA LECTURĂ

După Adam (prima duminică) și Abraham (a doua duminică), prima lectură din această a treia duminică a Postului Mare ne oferă exemplul lui Moise, care se luptă cu murmurele poporului. Entuziasmul al marii epopei a exodului se stinge și țara promisă pare departe. Poporul suferă de sete: nu există apă pentru trup și nici încredere pentru spirit. Poporul începe să creadă că Dumnezeu l-a condus în deșert pentru a muri.

 Uitare și neîncredere

Doar două capitole separă cântecul lui Miriam (cf. Ex 15) de jalea poporului, relatată în lectura de astăzi. În scurt timp, poporul uită triumful admirabil al Domnului asupra faraonului Egiptului. Ca și în prima duminică din Postul Mare, simbolul (ambiguu) al deșertului reapare, împreună cu necesitatea de a-l traversa, pentru a îndura încercarea unei treceri decisive de la deșert (cf. Deut 8,15) la grădina Ter- ra promisă (cf. Ez 20,6.15).

În tabără domnește neîncrederea și poporul trece la ceartă (în ebraică, meribah) împotriva lui Dumnezeu, nu mai crede în promisiunile sale și îl pune la încercare (massah). Calea spre izbăvire este descalificată de murmurul poporului. Ultimul verset al lecturii explică bine criza care a cuprins poporul: „Domnul este în mijlocul nostru, da sau nu? ” (v. 7). Poporul a uitat repede gestul kenotic care declanșase întreaga epopee exodală: „M-am coborât să-i eliberez de sub puterea Egiptului și să-i înalț…”(Ex 3:8).

Pedagogia lui Dumnezeu

Moise se simte amenințat, nu știe ce să facă și strigă după ajutor. Dumnezeu nu răspunde cu aceeași monedă (cel puțin nu în acest stadiu incipient) prin pedepse și amenințări, ci arată că înțelege fragilitatea poporului său; și îi poruncește lui Moise să ia toiagul cu care călcase Marea Roșie și să lovească stânca pentru a scoate apă. Făcând astfel, el învață poporul că cel care dă apa este mai important decât darul în sine. Apa nu este procurată prin căutarea frenetică a unei oaze, ci prin încrederea în Dumnezeu. În mod adecvat, Paul, în lectura sa hristologică, va pune în aplicare acest mesaj, asemănând imaginea stâncii cu Cristos (cf. 1Cor 10:3-4), cu Cel care potolește continuu setea oamenilor de pe drum.

Trecerea bisericii astăzi

Massa și Meriba au loc, de asemenea, de-a lungul călătoriei bisericii. Creștinii nu sunt scutiți de efectuarea trecerii pascale. Începutul călătoriei poate părea ușor, dar apoi, inevitabil, asprimea drumului ne expune la regretul cetelor din Egipt. Pe lângă „setea falsă” a regretelor și a simțământului, calea este amenințată și de dezamăgiri, în fața cărora, prea adesea, se spulberă intențiile personale și comunitare. Să cultivăm, Paul, speranța că și Dumnezeu va avea răbdare cu noi; apa care va stinge „patimile triste” și va face ca trecerea noastră prin deșert să fie luxuriantă și interesantă va curge și pentru noi.

A DOUA LECTURĂ

În prima duminică a Postului Mare, am citit în Rom 5,12-19. Liturghia ne oferă acum o selecție din pericopa anterioară, în care Paul exprimă o teză foarte simplă: un Dumnezeu care iubește în acest fel, până la sacrificiul suprem al Fiului său , nu dezamăgește niciodată.

Să încercăm să înțelegem dezvoltarea discursului lui Paul înlănțuind câteva cuvinte-cheie: credința îl expune pe credincios la justificare; justificarea îi procură pacea și accesul la har; prin har rămânem tari în speranță; speranța se reflectă în iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre. Chiar mai succint: de la credință, prin speranță, la iubire.

În această dezvoltare, la o privire mai atentă, nimic nu depinde de intențiile noastre. Poate singurul merit cu care ne putem lăuda este ascultarea Cuvântului, prin care credința teologică poate prinde rădăcini. În rest, umanitatea noastră, din cauza incoerenței și fragilității sale, nu se poate lăuda cu niciun merit. Speranța este asigurată nu de faptele noastre bune, ci de iubirea lui Dumnezeu; o iubire foarte diferită de ceea ce omul poate exprima; o iubire care intră în joc „pe când noi eram încă păcătoși” (v. 8). Totul este har!

Acesta este motivul pentru care speranța nu dezamăgește: nu din cauza capacității celui care speră, ci din cauza promisiunii celui care dă. Acest dinamism al gratuității ne împinge la răspuns, printr-o configurare deplină și îndrăzneață a existenței noastre la patima lui Cristos.

EVANGHELIA

În teologia ioaneică, apa este un „simbol în expansiune”. La început, apa reprezintă Legea și religia iudaică (de exemplu, la nunta din Cana; cf. In 2,1-11). Ulterior, în dialogul cu samarineanca, simbolul își lărgește semnificația, până la a-L desemna pe Însuși Isus: El este apa vie care țâșnește spre viața veșnică (cf. In 4,5-14). Nu vor mai fi necesare fântâni adânci: în Cristos, mântuirea a ieșit la suprafață și s-a făcut accesibilă omului.

În locul nepotrivit, la momentul nepotrivit

Isus se oprește epuizat în Sicar/Sichem, la fântâna lui Iacob (doar în In 4:11-12 este introdus termenul de „fântână”), „o comoară de amintiri străvechi” (Sfântul Faust), fără un bazin din care să tragă apă și la o oră la care este puțin probabil să găsească pe cineva care să-l ajute. Aici, însă, întâlnește o femeie samariteană, care în mod evident vrea să treacă neobservată, poate pentru a scăpa de pălăvrăgeala de care a fost victimă. O dublă „excomunicare” planează asupra ei: ca femeie samarineancă schismatică și ca femeie de neîncredere.

Contextul Vechiului Testament

Dacă urmărim firul povestirilor biblice plasate la o fântână – cf. de exemplu, Gen 24; 29:1-14; Ex 2:15-22 – observăm că acestea anticipează întotdeauna scena unei căsătorii. Corespondențele și discrepanțele din In 4 cu privire la aceste clișee din Vechiul Testament ne stârnesc curiozitatea: în ce măsură va fi respectat modelul? În cele din urmă, va exista o nuntă?

De asemenea, poate fi instructiv să recuperăm contextul cărții profetului Osea. Primele capitole prezintă o dublă relatare a vieții și a ciudatei „vocații” a profetului, care este chemat să se căsătorească cu Gomer bat-Diblaim, o prostituată și preoteasă a cultelor păgâne ale fertilității. Femeia, după ce îi dăruise lui Osea doi fii și o fiică, abandonase acoperișul conjugal. Numele paradoxale ale copiilor lui Osea și ale lui Gomer – primul născut se numește lzreel, un oraș în care se vărsase sânge nevinovat; a doua fiică poartă numele Neiubită; ultimul copil se numește Nu e poporul meu – reflectă simbolic non-identitatea Israelului și, prin urmare, imposibilitatea sa de a iubi și de a genera. Căsătoria lui Osea corodată de infidelitate este, de fapt, o proiecție a relației dintre Dumnezeu, soțul iubitor, și poporul Israel, soția infidelă. Și Israelul a mers după iubiții săi, frângând inima lui YHWH.

Soțul trădat își păstrează dragostea; el încă speră să vindece relația; el chiar își imaginează cuvintele de pocăință ale soției sale: „Mă voi întoarce la soțul meu! Am fost mult mai fericită cu el decât sunt acum!” (Os 2:9).

Primele încăierări

În ceasul pustiu al zilei (cf. Os 2:16), Isus vorbește inimii femeii samaritene, imaginea soției necredincioase care trebuie recucerită. „Dă-mi să beau!”. Imperativul folosit de Isus sună un pic pretențios. Isus, însă, nu este un parazit și dacă cere ceva, este pentru că dorește să dea mult mai mult. Pe de altă parte, el nu are decât de pierdut, pentru că, trăgând din ulciorul acelui schismatic, ar fi contractat impuritatea rituală. De fapt, această cerere de o aparentă imperiozitate ascunde un gest de totală dăruire: dă-mi să beau setea ta , pentru ca ea să fie potolită și tu să trăiești în sfârșit.

Femeia samariteană recunoaște imediat trăsătura blândă și identitatea evreiască a interlocutorului, trădate poate de accent. Astfel se declanșează angajamentul comunicativ dintre cei doi. Luată prin surprindere de această cerere, femeia își începe ancheta: „Cum se face că tu, care ești evreu, îmi ceri mie, care sunt samariteancă, să îți dau să bei?”. Prin acest non-răspuns (care sună puțin sarcastic), atât de precis în evidențierea statutului religios și sexual al celor doi, ea însăși este, paradoxal, cea care îl avertizează pe Isus cu privire la riscul contaminării rituale. După cum vom vedea, acest ton – suspicios, dar curios; ironic, dar primitor – va continua, implicit, până când echivocul este dizolvat de însuși Isus.

Jos măștile!

Isus o intrigă pe femeia samariteană cu o frază care menține ridicată tensiunea comunicativă dintre cei doi: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu… l-ai fi întrebat și el ți-ar fi dat apă vie” (In 4,10). Nu este o enigmă pentru a lăsa pe cineva în ignoranță, ci pentru a provoca cunoașterea. Femeia își bate joc de capacitatea lui Isus de a scoate apă din fântână (4.11-12). Referirea ei la patriarhul care a construit fântâna anticipează cunoașterea care se formează treptat în pântecele femeii samaritene: Isus este superior lui Iacob pentru că el este Mesia. Cu alte cuvinte, ceea ce spune Isus imediat după aceea se realizează: „Apa pe care i-o voi da se va transforma în el într-un izvor de apă care izvorăște spre viața veșnică” (4:14). Întâlnirea cu izvorul nu numai că potolește setea cuiva, dar comunică și același dar: acela de a deveni izvor pentru alții. Dizolvați de fântână, noi nu rămânem recipiente, ci devenim noi înșine o sursă de apă vie: suntem stinși și devenim însetați. Înțelegem, astfel, entuziasmul femeii samaritene: „Dă-mi apa aceasta, ca să nu mai însetez și să vin aici să scot apă” (4:15).

Există cu siguranță, încă o dată, o urmă de ironie, dar este clar că rolurile au fost inversate, după cum se poate vedea din schimbarea subiectelor în imperativul „dă-mi”: acum femeia este cea care îi comandă lui Isus. Aceasta era exact situația pe care Isus dorea să o urmărească: să activeze în ea o dorință liberă, care să o predispună să îl primească pe Mesia-Mirele.

Imaginea soților

Femeia samariteană a avut cinci soți, iar cel pe care îl are acum nu este soțul ei (v. 18). De ce ne oferă textul acest fapt? Încă o dată, povestea biblică ne oferă posibilitatea unei lecturi multidimensionale. În urma capitulării Samariei, a avut loc o deportare a populației în diferite părți din nordul Mesopotamiei (cf. 2 Reg 17:6), căreia îi corespunde o deportare a popoarelor de diferite origini în nou-înființata provincie asiriană Samaria (17:24), din care derivă samaritenii. Citind 2Reg 17:29-33, se pot număra cel puțin cinci zei străini, câte unul pentru fiecare dintre grupurile subetnice asiriene sosite în Samaria: Succot-Benoth; Nergal; Asimah; Nibcaz și Tartak; Adrammèlec și Anamèlec. Pentru a face pace cu natura ostilă a Samariei, ei au considerat că cel mai bine este să adauge zeitatea locală, Yhwh, la panteonul lor. Ei bine, aceste cinci (perechi de) zeități care concurează cu adevărata credință în Yhwh sunt prefigurarea celor cinci soți ai femeii samarinence. Este evident că în spatele acelei figuri feminine se află, în toată drama sa, povestea nepoților (cf. Os 1:9) samariteni.

Revelația

Pasajul central (In 4,20-26) se încheie cu auto-revelația mesianică a lui Isus: „Eu sunt” (o trimitere la revelația din Ex 3,14). În Evanghelia a patra, spre deosebire de evangheliile sinoptice, Isus nu se obosește să își ascundă identitatea; pe de altă parte, spre deosebire de celelalte evanghelii, nu se întâmplă niciodată ca o mulțime îndrăzneață să îi recunoască „mesianitatea”. Tensiunea narativă se manifestă mai degrabă printr-o expunere continuă și obositoare a lui Isus la neînțelegerile celor din jur (cf. In 8:27), chiar ale sale. Astfel, absența unei progresii în caracterizarea identității lui Isus corespunde, în general, unei dramatizări puternice a personajelor. Ajunși la fântâna din Sicar, știm practic totul despre Isus: Cuvântul întrupat, Mesia, Mielul și Mirele (cf. In 1-2). Cu toate acestea, Isus nu se ferește de neînțelegeri în dialogul său cu femeia samariteană, care este însoțită, puțin câte puțin, să recunoască identitatea profundă a evreului care îi cere apă.

Femeia samariteană este asemenea lui Efraim-Samaria (Os 11:1-9). Dar acum relația nu este făcută doar din gesturi și cuvinte, ci se realizează în întâlnirea cu carnea Cuvântului. Dumnezeu învinge inima împietrită cu o metodă infailibilă: făcându-se el însuși o inimă care bate.

Fântâna lui Iacob conținea cu siguranță o lege profundă, dar care era și greu de valorificat. Acum, însă, izvorul țâșnește la suprafață și, în sfârșit, apa topește orice reticență și potolește setea de bine a femeii samaritene.

Sosirea bruscă a ucenicilor (v. 27) întrerupe intimitatea femeii samaritene și contactul vital cu „EU SUNT”. Paul contează: cei doi și-au spus acum totul; s-au cunoscut și s-au recunoscut reciproc. De acum înainte, dialogul va continua într-un mod diferit: în spirit și în adevăr. Amfora cu care încerca să-și potolească setea în orice zi la fântână nu-i mai este de niciun folos: abandonând-o, femeia samariteană recunoaște că setea ei este acum o dorință satisfăcută continuu prin cunoașterea lui Isus. Un dar care nu este doar satisfăcător, ci și debordant: ea, prima închinătoare la izvor, devine la rândul ei izvor, conform cuvântului lui Isus (cf. v. 14); și aleargă să anunțe și altora vestea cea bună.

De la sete la foame

Întreaga scenă de la fântână a avut loc în timpul scurt pe care ucenicii l-au avut la dispoziție pentru a merge să cumpere mâncare. Când ajung la fântână, ei observă că între Isus și femeia samariteană se aprinsese o dia-logă și sunt uimiți de agilitatea Învățătorului de a depăși barierele religioase și de gen. Între timp, ucenicii îl invită pe Învățător să se hrănească. Dar Isus răspunde: „Eu am hrană pe care voi nu o știți” (v. 32). Isus se pretează la jocul neînțelegerii, așa cum făcuse și cu femeia samarineancă, dar pe un registru simbolic diferit: de la nevoia de sete, trece la cea de foame; la dorința de a fi potolit, o adaugă pe cea de a fi satisfăcut. Și ucenicii înțeleg greșit și cred că cineva le-a adus mâncare. Dar Isus le răspunde că hrana sa este să facă voia Tatălui și să facă lucrarea sa. Parafrazând, ne-am putea imagina un răspuns al ucenicilor pe modelul celui dat femeii samarinence: Dacă ați cunoaște darul lui Dumnezeu și pe Celcăruia îi spuneți„mănâncă!”, voi înșivă mi-ați cere să vă dau pâinea voinței Tatălui.

Descoperim astfel că fântâna de apă se hrănește din voința Tatălui, care a trimis-o. Dacă Isus este apa, samaritenii au devenit hrana. Pe scurt, are loc o inversare extraordinară a rolurilor: dacă Isus potolește setea samariteanului, samaritenii convertiți satură foamea lui Isus. Minunat schimb de nevoi! Isus le dă samaritenilor apa veșniciei; samaritenii care cred în Isus îi dau pâinea voinței Tatălui.

Împlinirea Scripturii

Femeia samariteană aleargă în oraș pentru a le povesti oamenilor ei despre întâlnirea ei cu un „bărbat ” (nu mai contează că este evreu): nu ca soții anteriori, ci un bărbat care ar putea fi Cristos (al șaptelea și adevărat Mire)! Chiar dacă femeia era cunoscută ca fiind „de neîncredere”, entuziasmul ei învinge orice neîncredere. Observați modul în care femeia samariteancă își împarte proclamația: „Să fie El Cristos?” (v. 29).

Ea este convinsă, dar, oferindu-și mărturia, imită pedagogia lui Isus, lăsându-le samaritenilor, primele roade ale recoltei, sarcina și bucuria investigației și descoperirii. Samaritenii nu pot rezista mărturiei sale și, astfel, ajung la Isus pentru a-l întâlni în persoană. Evanghelistul relatează succesul acestei întâlniri: „Mulți alții au crezut datorită cuvântului său” (v. 41). Pe scurt, izvorul lui Iacob împlinește cu adevărat ceea ce profețise Osea cu secole înainte: „Copiii lui Iuda și copiii lui Israel vor fi adunați împreună”(Os 2:2). Într-adevăr, ceea ce s-a întâmplat în Sicar a depășit speranțele acelei profeții.

Samaritenii l-au implorat pe Isus să rămână cu ei: invitația de a rămâne este un clișeu al scenelor de la fântână (cf. Gen 24:31-32; 29:14; Ex 2:21). Este un semn că și pentru ceilalți samariteni (și pentru noi) întâlnirea salvatoare este reactualizată.

Creșterea femeii samaritene

Să privim din nou la caracterizarea femeii samaritene în oglinda lui Isus: la începutul povestirii, percepându-l pe Isus ca evreu și bărbat, femeia samariteană își evidențiază dezavantajul inițial de a fi femeie și schismatică, deci dușmană a lui Isus. În provocarea ulterioară, care ironizează comparația dintre Isus și tatăl „nostru” Iacob, femeia recunoaște o ascendență comună cu acel interlocutor care stătea la fântână și începe să se perceapă nu mai doar ca interlocutor, ci și ca soră. Dialogul continuă și femeia își dă seama că Isus este un „profet” și, recunoscându-l ca atare, se recunoaște pe sine ca destinatară a unei revelații, a unui mesaj de mântuire, prin urmare se percepe pe sine ca mântuită. Faptul că Isus îi povestește apoi tot ceea ce a făcut o face să se simtă ca o mireasă iubită; în cele din urmă, mărturisirea lui „Mesia” în fața compatrioților săi o transformă într-o misionară fericită.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 2 februarie/martie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Guercino, Cristos și femeia din Samaria 

Hits: 84