Ziua lunară de formare a membrilor Fraternității OFS „Sfânta Elisabeta și Fericitul Anton Durcovici”

Duminică, 22 februarie 2026, membrii Fraternității OFS „Sfânta Elisabeta și Fericitul Anton Durcovici” au participat la ziua lunară de formare la Conventul Fraților Franciscani din București. În mod obișnuit, și de această dată a început cu Adorarea lui Isus prezent în Preasfântul Sacrament, urmată de Calea Sfintei Cruci. Participarea la Liturgia Cuvântului, alături de credincioșii prezenți, a fost momentul în care Dumnezeu a vorbit fiecăruia în mod personal, a provocat la reflecție, a răspuns frământărilor sufletului. În lumina Evangheliei după Sfântul Apostol Matei, cap. 4, vs. 1-11 – Ispitirile lui Isus –, Părintele predicator Dragoș Kelemen a făcut referire la două aspecte: primul – răspunsul fiecăruia la încercări/ispite și conduita de urmat, nu atât ce trebuie să fac, cât pentru cine încerc să depășesc ispita. Chiar dacă știm că încercăm să depășim ispitele care duc spre păcat, pentru simplul motiv că nu suntem singuri în această luptă, că putem cere și primim ajutor, rămâne dificilă propunerea lui Isus de a fi, în această viață pământească, cel care întoarce obrazul, cel cotat de lume ca slab și învins, cel umil, cel singur. Cu sinceritate putem spune că inima este „împărțită” între viața lumii – confort, frica de încercări, indiferența manifestată în fața răului – și viața lui Dumnezeu, ceea ce Isus propune, lăsându-ne să alegem.

După modelul vieții Lui pe pământ, alături de om, acum, ca și acum 2000 de ani, Isus este cel blând, cel care întoarce obrazul în fața nedreptății care i se face, până la cruce, cel care în ochii lumii este învins. Ceea ce a promis Tatălui, din iubirea față de El, a împlinit. Pentru noi. De aceea, a doua referire a părintelui predicator la lupta împotriva păcatului a primit lumină când am înțeles că, da, lupți pentru că iubești pe Cineva. Cum poți, cu inevitabile căderi, chiar dacă înțelegem atât de puțin, iubirea lui Dumnezeu pusă în inima fiecăruia atunci când ne-a creat – da, această iubire și prezența Lui în viața fiecăruia ne pot așeza în această viață pe un drum al nostru. Drumul care își găsește tărie în refuzul lumii, în schimbul păcii lui Dumnezeu.

Cu atât mai mult, Liturgia Euharistică, momentul primirii Sfintei Împărtășanii, întâlnire lăuntrică, a dat bucurie inimilor noastre.

Momentul propriu-zis de formare a fost prezentat de Părintele Sergiu Daniel Antal, asistentul nostru spiritual, și a avut ca temă, în continuarea Testamentului Sfântului Francisc, referirea la biserică, la credință. Sublinierea Părintelui referitoare la biserica San Damiano, care în viziunea Sărăcuțului trebuia reparată „la propriu”, elanul cu care Francisc pornește să reconstruiască biserica, mergând până la banii luați din casa tatălui său, îndărătnicia cu care găsește calea de a dărui totuși parohului suma adusă, dau imaginea clară a unui om al cărui drum este stabilit de Dumnezeu. Că este așa, am putut vedea din minunata scenă a dezbrăcării de haine a sfântului, care decide să Îl urmeze pe Isus, renunțând la lume pentru a-L urma pe Isus. Printr-un limbaj spiritual cu adevărat franciscan, simplu, părintele a subliniat complexitatea credinței lui Francisc în biserică. Pe de o parte, sfântul a văzut biserica în dimensiunea ei exterioară și, în mod profund spiritual, biserica – prezența lui Dumnezeu. A dat sens și bucurie să ne readucem aminte de minunatele cuvinte ale rugăciunii

„Te adorăm, Doamne Isuse Cristoase, aici și în bisericile din lumea întreagă, și Te binecuvântăm, pentru că prin Sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea.” Încă un semn al drumului dăruit de Dumnezeu în biserică acestui minunat om, devenit sfânt, care atinge de 800 de secole sufletele oamenilor, a fost umilința sa, devenită caracteristică franciscană. Astfel, Părintele a amintit de dorința lui Francisc de a rămâne diacon. Pentru mai buna noastră înțelegere, a fost referirea Părintelui Sergiu la vestitele cuvinte ale Sfântului Francisc, despre felul în care Sfântul îi vedea pe preoți, singurii consacrați de Dumnezeu pentru a dărui Trupul și Sângele Lui. „Dacă aș întâlni un preot și un înger, aș saluta mai întâi preotul.”

Au urmat întrebările despre felul în care noi, credincioșii acestor ani, în prezent, privim biserica, felul în care ne raportăm la credință, felul în care privim pe preoți.

Împărtășiri diverse, care au avut ca numitor comun recunoștința față de Dumnezeu pentru darul gratuit al credinței, menit să facă frumoasă viața pe pământ, împărtășiri despre faptul că e posibilă pierderea credinței sau faptul că există persoane care nu au primit darul credinței. Cu sinceritate s-a vorbit despre înclinația uneori întâlnită de a-l vedea pe preot ca pe un sfânt, o persoană care nu are voie să greșească, de a-i comenta cu alte persoane viața, vocația, de a-l critica fiindcă nu corespunde ideilor subiective ale unuia sau altuia. Obicei care nu numai scandalizează credincioșii, dar denotă lipsă de responsabilitate. Așa se uită că preotului, și nu omului, Dumnezeu i-a încredințat toate sacramentele bisericii și că numai cu ajutorul preotului ne putem mântui. Binevenită a fost intervenția unei surori care a pomenit răspunsul în fața criticilor aduse unui preot: „Bun, te-ai rugat pentru el?” Altă împărtășire a subliniat că putem avea păreri, dar când propagarea unor lucruri, care de cele mai multe ori nu sunt verificabile și nu sunt spuse din mâhnire sau compasiune, devine judecată – și judecata nu ne aparține. Nu mai puțin, este o responsabilitate a fiecăruia față de darul credinței să iubim biserica, cu compasiune, cu atât mai mult în momente de dificultate, indiferent care ar fi acestea.

Este de reținut, pentru felul în care ne raportăm la biserică, ceea ce Părintele cu maximă deschidere ne-a împărtășit: preotul este un om, un om care poate suferi în absența acceptării de către credincioșii care îl apreciază în mod subiectiv, neoprindu-se la munca pe care o depune pentru a-i păstori. Dumnezeu l-a chemat pe preot la această singulară vocație, cea mai importantă. Dacă spunem că iubim biserica lui Dumnezeu, să nu uităm să ne rugăm pentru preoți, să le mulțumim și să îi susținem.

Întâlnirea fraternă a continuat cu prânzul în comun, rezultat al efortului câtorva surori. În mod firesc, cu felul fiecăruia de-a fi, chipuri mai vesele, mai tăcute, o privire asupra noastră ne-a văzut: diferiți, nu perfecți, dar împreună în aceeași chemare, împreună pe drum.

Pace și Bine!

Sr. Anca Vasiliu 

Hits: 262