„Alegerile decisive” – Meditație pentru Duminica I din Postul Mare

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Postului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA I DIN POSTUL MARE

22 FEBRUARIE 2026

IROSIREA VIEȚII

de Jose Antonio Pagola

Este regretabil să constatăm cât de ușor ne lăsăm antrenați de obiceiuri și moduri de viață care se infiltrează treptat în societatea noastră, golind de conținutul lor autentic experiențele cele mai nobile și mai pline de bucurie ale ființei umane.

Să ne gândim, de pildă, la ceea ce a ajuns să fie numit cultura „aruncă după folosire”, care tinde să impună un întreg stil de viață. După utilizarea unui produs, trebuie căutat rapid altul nou care să-l înlocuiască.

Această cultură poate modela și modul în care trăim relațiile interpersonale. Se insinuează, într-un fel, tentația de a „folosi” persoanele și de a le abandona atunci când nu mai prezintă interes.

Constatăm aceasta zilnic: prietenii care se leagă și se destramă în funcție de utilitate; iubiri care durează cât durează interesul și atracția fizică; soțiile sau soții părăsiți pentru a fi înlocuiți cu o relație mai incitantă. Nu suntem întotdeauna conștienți de cât de mult ne putem irosi viața atunci când idolatrizăm mode și stiluri de viață care, în cele din urmă, ne dezumanizează.

Este o eroare să trăim ca sclavi ai banului, ai succesului profesional, ai prestigiului social sau ai oricărui alt idol, sacrificându-le totul: odihna, prietenia, familia, viața întreagă.

Câte persoane, odată cu trecerea anilor, constată în tăcerea inimii acest adevăr: câștigă tot mai mult, au prestigiu, au atins obiectivele urmărite, dar se simt din ce în ce mai singure și mai frustrate.

Viața lor s-a umplut de lucruri, dar a rămas goală de prietenii autentice. Știu să concureze și să lupte, dar nu știu să dăruiască și să primească iubire. Stăpânesc situațiile cele mai dificile, dar nu reușesc să crească drept persoane.

Avertismentul lui Isus rămâne mereu actual: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Nu este suficient să hrănim viața cu bani, prestigiu, putere sau sex. Fie că o recunoaște sau nu, omul are nevoie să iubească și să fie iubit, să ierte și să fie iertat, să primească și să fie primit.

Ființei umane nu-i ajunge să se asculte doar pe sine și să-și alimenteze în mod egocentric propriile interese. Ea are nevoie să se deschidă lui Dumnezeu și să asculte exigențele și promisiunile iubirii.

Convertirea nu este o practică depășită, de amintit doar în timpul Postului Mare. Ea este noua orientare a întregii noastre vieți, schimbarea de direcție de care avem nevoie pentru a trăi mai sănătos, fără a ne deteriora și mai mult propria ființă. 

ALEGERILE DECISIVE

de Roberto Laurita

Duhul este Cel care îl conduce pe Isus în pustiu, același Duh care a coborât asupra Lui la botezul în Iordan, pentru a-L însoți pe tot parcursul misiunii Sale. Tocmai în legătură cu această misiune El este ispitit. Nu este pus în discuție un aspect secundar al existenței Sale, ci ceea ce constituie temelia ei: relația Sa cu Tatăl.

Omul resimte nevoi primare precum foamea și setea, oboseala, suferința. Acestea îi dezvăluie limitele și fragilitatea, îl expun situațiilor de lipsă și disconfort. Cum va ieși din ele? La urma urmei, ce ar fi rău dacă și-ar folosi puterea în propriul avantaj? Ispita este puternică deoarece atinge tocmai legătura care îl unește pe Isus cu Tatăl: o încredere deplină, fundament al întregii Sale misiuni. Este certitudinea de a fi iubit — o experiență mai puternică decât orice lipsă sau încercare. Singura Sa resursă va fi iubirea pentru Tatăl și pentru frați.

Omul se teme de riscurile care îi marchează drumul: incertitudinile vieții, boala, refuzul, suferința nedreaptă. Suntem siguri că Dumnezeu își împlinește promisiunile, că ne scapă din primejdii, că veghează asupra integrității noastre? Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, ai dreptul să fii protejat, ferit de riscuri, pentru ca misiunea ta să fie un succes, nu un eșec. Dar ești cu adevărat convins că Tatăl nu te va abandona atunci când vei fi dat în mâinile oamenilor?

Isus nu ignoră riscurile care Îl așteaptă, însă un lucru rămâne cert: nimic nu poate zdruncina încrederea totală pe care o are în Tatăl. Nici cea mai cumplită singurătate, nici cea mai profundă angoasă nu-L vor face să se îndoiască de acea iubire care este, singură, protecția Sa.

Omul știe că trebuie să țină cont de realitate. A o schimba nu este ușor; nu se realizează spontan. Dimpotrivă, rezistențele sunt inevitabile. Ce va garanta atingerea scopului? Nu este oare puterea mijlocul potrivit pentru aceasta? Ea permite înlăturarea opozanților, înfrângerea și umilirea dușmanilor, rezolvarea rapidă și eficientă a problemelor. Însă astfel se intră într-o logică „diabolică”, în care domină exercitarea forței, chiar dacă este abil mascată.

Aceasta nu este însă calea lui Isus. El va asuma stilul slujitorului, care nu se impune, nu caută propriul avantaj, ci binele altora; care nu își asigură protecția și succesul. Va fi Slujitorul: Cel care nu revendică drepturi, deși este Fiul lui Dumnezeu; Cel care acceptă să treacă prin suferințe atroce și nedrepte pentru a smulge omenirea de sub puterea răului.

Ispitele cu care Isus se confruntă în pustiu vor reapărea de-a lungul întregii Sale lucrări și vor atinge apogeul pe Calvar. Tocmai acolo, aproape de moarte, El — Fiul făcut om din iubire — Se va abandona Tatălui cu toate puterile Sale, cu întreaga Sa ființă.

• ACTUALIZAREA MESAJULUI –

PĂCATUL ORIGINAR ÎN CHEIE SAPIENȚIALĂ

de Flavio Dalla Vecchia

În documentul Comisiei Pontificale Biblice „Ce este omul?” (Ps 8,5). Un itinerar al antropologiei biblice” citim:

Relatarea din Gen 3 prezintă cititorului imaginea creaturii umane marcată de o prostie profundă, din care izvorăște actul de neascultare față de porunca divină. Scriptura nu dorește în acest fel să nege responsabilitatea ființei umane, crezând că păcatul este o consecință fatală a naturii imperfecte a omului; dacă ar fi așa, nu ar exista nici precept, nici pedeapsă, care presupun de fapt posibilitatea reală a unei alegeri bune. De fapt, calea binelui versus calea răului este un motiv recurent în tradiția biblică. Acesta este formulat în mod explicit în încheierea Tôrah-ului, unde Domnul declară: „Iată, astăzi vă pun în față viața și binele, moartea și răul. De aceea, astăzi îți poruncesc să îl iubești pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui, să respecți poruncile Lui, legile Lui și regulile Lui, ca să trăiești și să te înmulțești și ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze în țara în care urmează să intri și să iei în stăpânire […]. Alege deci viața, ca să trăiești tu și urmașii tăi” (Deut 30:15-16, 19).

Începând cu Gen 2:4, cititorul Pentateuhului este introdus într-o secvență narativă care diferă de cele anterioare atât prin limbaj, cât și prin modul în care sunt prezentate evenimentele și personajele implicate. Este o secvență narativă care include două capitole (Gen 2-3) și prezintă două arce distincte de tensiune: în Gen 2, punctul culminant al poveștii este crearea femeii (care primește imediat un nume, schimbat ulterior în Gen 3:20), în timp ce în Gen 3 accentul se pune pe relația dintre cuplul uman și copacii plasați de Dumnezeu în centrul grădinii; povestea culminează cu constatarea unei breșe iremediabile în relațiile fundamentale care determină existența umană pe pământ (om-femeie, om-sursă-sol, om-ființă-Dumnezeu).

Pomul vieții

Geneza 2 menționează grădina plantată de Dumnezeu, pe care naratorul nu se oprește să o descrie: în schimb, el insistă asupra varietății copacilor plantați în ea (v. 9: „orice fel de copac plăcut ochiului și bun de mâncat”) și asupra abundenței apei; dintre copaci, doar doi sunt menționați explicit, cei din centrul grădinii, care apar aici doar sub formă cinetică, în timp ce povestea se dezvoltă pe alte căi. În orice caz, se remarcă regresul unuia dintre cei doi copaci: atunci când Dumnezeu stabilește limitele existenței umane (porunca  2:16-17), miza nu este pomul vieții, ci cel al cunoașterii binelui și răului. Într-adevăr, cititorul nu va mai auzi de pomul vieții până la Gen 3,22, ceea ce diferențiază relatarea noastră de altele cunoscute de noi din Orientul Apropiat antic. Se știe de mult timp că motivul pomului vieții a fost un motiv foarte răspândit în mitologia orientală: celebru în acest sens este mitul lui Gilgamesh, care povestește despre eroul care, după moartea prietenului său Enkidu, pornește în căutarea plantei care poate da nemurirea și care se găsește pe fundul abisului; în mit, Gilgamesh găsește planta și o culege, dar apoi este luat de lângă el de un șarpe. În acest fel, mitul antic arată că ființele umane pot progresa și își pot îmbunătăți cunoștințele, dar nu pot depăși moartea, care continuă să fie cel mai mare obstacol. În centrul Genezei 3 nu se află însă problema supraviețuirii omului, ci respectarea sau nerespectarea unui ordin divin privind pomul cunoașterii binelui și răului, pom atestat doar în textul biblic.

Pomul cunoașterii

În ceea ce privește acest din urmă copac, comentatorii au fost preocupați să clarifice la ce fel de cunoaștere se referă numele copacului (a se observa repetarea expresiei în Deut 1:39; 2 Sam 19:36; Is 7:15): în această privință sunt propuse diverse interpretări, care nu merită discutate aici. Propun o orientare hermeneutică care ține cont de context: expresia bine și rău ar putea fi polară (în termeni tehnici un merism), astfel încât referința ar fi la o cunoaștere completă, într-un anumit simțământ universală, așa cum o arată apariția expresiei „bine și rău” în alte pasaje din Vechiul Testament. În Gen 2-3 există mai multe elemente care alcătuiesc contextul pomului cunoașterii binelui și răului. În Gen 3,6 se informează că pomul este de dorit „pentru a dobândi înțelepciunea”; mâncând din pom, ființele umane devin „asemenea zeilor” (cf. Gen 3, 5.22). În consecință, calitatea dobândită de ființele umane este „cunoașterea tuturor lucrurilor” divine, în care sunt implicate mai multe aspecte: cel al culturii, civilizației și sexului. Acest lucru se regăsește în numeroasele elemente cu care este asociat pomul cunoașterii: a deveni asemenea zeilor, a obține înțelepciune și cunoaștere, a crește spre civilizație, adică a se îmbrăca, a munci, a naște copii; de asemenea (dar cu o valoare mai mică) a obține cunoștințe sexuale.

Trebuie avut în vedere faptul că problema abordată în relatarea biblică este dublă. Pe de o parte, întâlnim condiția morală a ființei umane, condiție presupusă și în textul biblic, care nu diferă de textele din Orientul Apropiat antic: ființa umană este muritoare prin natură; deși a avut prilejul de a atinge nemurirea (sau a căutat-o în zadar), aceasta a rămas apanajul zeilor: Atunci când zeii au creat omenirea, ei au stabilit moartea pentru omenire, ei au ținut viața în mâinile lor(Gilgamesh X:3-5).

 Înțelepciunea șarpelui

Un al doilea aspect asupra căruia se concentrează povestea este rolul cunoașterii/înțelepciunii în relația dintre zei și ființele umane: ce este capabilă omenirea să realizeze cu ajutorul înțelepciunii? Într-adevăr, o lectură atentă arată că, odată cu personajul șarpelui, intră în scenă o anumită înțelepciune („șarpele era cel mai viclean dintre toate animalele sălbatice”, Gen 3:1) care se opune cunoașterii lui Dumnezeu; răspunzând femeii, șarpele spune: „Nu vei muri deloc. Dimpotrivă, Dumnezeu știe că în ziua în care vei mânca din el ți se vor deschide ochii și vei fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Gen 3:4-5). Șarpele reprezintă o cunoaștere care chiar știe ce știe Dumnezeu, chiar știe motivul pentru care Dumnezeu interzice, este capabil să arate ființei umane că limitarea care îi este impusă nu este intrinsecă ființei sale, ci un fel de furt determinat de frica și invidia divină față de emanciparea umană. Toate acestea reies clar din cuvintele șarpelui, mai ales dacă luăm în considerare faptul că, de fapt, transgresiunea cuplului nu culminează cu moartea, ci cu un fel de cunoaștere (în poveste, este vorba mai ales de conștientizarea propriei goliciuni: 3:7) care, după cum arată urmările poveștii umane, este cu siguranță capabilă să producă o dezvoltare spre civilizație, dar nu rezolvă condiția fundamentală a existenței, caracterizată prin precaritate, adesea percepută ca nedreptate, și moarte.

 Adevărata înțelepciune

Miza evidentă a relatării biblice este această natură problematică a existenței umane, care dă adesea impresia că umanitatea este integrată într-o lume nedreaptă: aceasta pune în discuție bunătatea principiului care stă la baza universului. Pentru Biblie, însă, prioritatea binelui este incontestabilă: Domnul este Dumnezeul cel bun, care face o lume bună (Gen 1:31) și care vrea binele creaturii umane (Gen 2:18), astfel încât înțelepciunea propusă de șarpe este problematică; de fapt, Biblia nu afirmă niciodată că Dumnezeu cere să fie ascultat ca un despot capricios, ci se străduiește să ilustreze bunătatea normei: ea este dată pentru ca ființa umană să trăiască („ca să nu moară”, Gen 2:17; 3:3; cf. Dt 4:1-8; Dt 30:15-20; Am 5:14-15; Ps 1). Aceste considerații ne ajută să înțelegem că prin „cunoștința binelui și a răului” nu se urmărește ceva imoral, ci tocmai ceea ce este caracterizat în alte părți ale Bibliei drept „înțelepciune”. Ceea ce îi este interzis ființei umane este de fapt ceea ce nu are puterea să obțină și, prin urmare, ceea ce este zadarnic să aspire; nu că un anumit tip de înțelepciune nu ar putea fi obținut de ființa umană: în multe pagini ale Vechiului Testament întâlnim îndemnuri la dobândirea înțelepciunii și la fel de multe subliniază valoarea acesteia (cf. Prov 1-9); de fapt, însă, după cum subliniază cu emfază Iov, iar Qohelet concluzionează cu un anumit cinism, oricât de utilă și valoroasă ar fi înțelepciunea, oricâte lecții și reflecții s-ar putea trage din experiența umană, acestea singure nu sunt suficiente – și nici capabile – să clarifice locul ființei umane în univers și să explice simțământul acesteia, atât în raport cu sine, cât și în raport cu Dumnezeu. A crede că acest lucru poate fi realizat prin înțelepciune înseamnă a transforma înțelepciunea în nebunie, adică o pretenție arogantă de a fi egal cu Dumnezeu, singurul care cunoaște sensul ultim al lucrurilor (cf. Iob 15:7-9; Prov 30:1-4). În mod similar, Paul condamnă în mod repetat „înțelepciunea acestei lumi” (cf., de exemplu, 1Cor 1:20-21): pentru Paul, ca și pentru autorul Genezei 2-3, dacă ființa umană dorește să fie cu adevărat înțeleaptă și să se bucure de o viață deplină, singura atitudine adecvată este credința în Dumnezeu și nu o pretinsă autosuficiență a cunoașterii. În acest sens, „cunoașterea binelui și a răului” oferită de pom a fost interzisă cuplului uman: primul act înțelept al ființei umane (cf. Prov 1:7: „Respectul față de Domnul este începutul cunoașterii”; cf. și Evr 28:28) nu este descoperirea planurilor lui Dumnezeu, ci acceptarea regalității sale, iar această acceptare (care este credința) este cea care îi permite ființei umane să își găsească propria poziție în lume și să își realizeze propria viață.

 COMENTARIU LA LECTURI (Pedro Fraile)

Prima lectură: Gen 2:7-9; 3:1-7

Această relatare nu este un basm pentru copii și nici o explicație științifică a primilor pași ai omenirii. Este o pagină de antropologie — ce este și cine este ființa umană? — dar de antropologie biblică (omul cu Dumnezeu și înaintea lui Dumnezeu). Nu trebuie să ne pierdem în întrebări secundare, precum unde se află acel grădină sau ce fel de arbore era. Textul prezintă o imagine simbolică: un „pom al cunoașterii binelui și răului”.

„Cunoașterea” biblică are matrice semitică; nu caută „esențele” și nici nu urmărește descoperirea „adevărului” înțeles ca adecvare a obiectului la mintea mea. Cunoașterea biblică are de-a face cu experiența, cu intimitatea, cu gustarea realității. Dumnezeu cunoaște binele și răul pentru că El este Creatorul ființei umane. Dumnezeu știe ce aduce omului fericirea și ce îl conduce la pierzare; dar Dumnezeu este și Cel care dăruiește libertatea.

O persoană care nu ar fi liberă ar putea fi fericită? Mai mult: putem fi fericiți fără Dumnezeu? Putem să ne construim viața în afara lui Dumnezeu? Putem proiecta și atinge o lume fericită lăsându-L pe Dumnezeu deoparte? Nu suntem marionete; libertatea face parte din condiția noastră de ființe create de Dumnezeu.

A doua lectură: Rom 5:12-19

Sfântul Paul citește întreaga istorie a mântuirii din perspectiva lui Cristos. El descoperă că Legea lui Moise se dovedește pe deplin incapabilă să mântuiască omul. Legea ne pune înainte condiția noastră de păcătoși; dar credința se reduce oare doar la a ne face conștienți de această stare și, cel mult, la a-L implora pe Dumnezeu să Se îndure de noi pentru că împlinim poruncile Sale?

Sfântul Paul contrapune două figuri paradigmatice: pe Adam și pe Cristos, afirmând cu fermitate: „nu este nicio proporție între greșeală și dar”. În Adam, vina ia trup; în Isus Cristos, harul se întrupează. În Adam se manifestă condiția noastră de păcătoși, care nu pot decât să aștepte totul de la Dumnezeu; în Isus Cristos se află răspunsul definitiv al lui Dumnezeu. Nu mai este de așteptat un alt cuvânt revelator, deoarece Cuvântul deplin a fost rostit în Cristos.

Apostolul insistă asupra binomului „neascultare–ascultare”: prin neascultare este implicată întreaga omenire; prin ascultarea lui Cristos se realizează primirea și mântuirea omului. Istoria mântuirii nu este lipsită de orientare, ci converge spre Cristos și își află în El împlinirea și plinătatea.

Evanghelia: Mt 4:1-11

Cei trei evangheliști sunt de acord în a plasa ispitirile la începutul vieții publice a lui Isus, conferindu-le un sens profund mesianic: în ce mod trebuie împlinită misiunea încredințată de Tatăl? Marcu este sobru și concis, în timp ce Matei și Luca le articulează în trei forme distincte: transformarea pietrelor în pâine, recurgerea la manifestări spectaculoase pentru a constrânge credința și adorarea puterii.

Cele trei ispite sunt profund umane și strâns legate între ele. Se ridică însă întrebarea: trebuia Isus să ofere un răspuns imediat tuturor nevoilor omenești? Nu ar fi fost mai eficient să-Și demonstreze autoritatea prin minuni incontestabile cu privire la identitatea și misiunea Sa? Nu ar fi fost mai potrivit să dobândească puterea și, de sus, să-Și împlinească obiectivele considerate legitime?

Răspunsul lui Isus este limpede și normativ: numai Dumnezeu poate sătura în mod deplin inima omului; numai lui Dumnezeu i se cuvine adorarea; numai slujirea constituie adevărata cale a autorității. Drumul lui Isus nu conduce la tronul lui Irod și nici la Pretoriul din care guvernează Pilat, ci la Golgota.

Moartea lui Isus își primește lumina din întreaga Sa viață. Misterul identității Sale începe să fie înțeles atunci când se contemplă modul în care a înfruntat ispitele care L-au asaltat și fidelitatea Sa filială față de Tatăl, dusă până la jertfa Crucii.

PRIMA LECTURĂ

Așa-numitul păcat originar constituie prototipul tuturor căderilor; mai mult, el reprezintă paradigma fragilității constitutive a experienței umane. Pericopa liturgică omite Gen 2,16-17, adică porunca divină care va deveni prilejul transgresiunii. Pornind de la această limită, șarpele cel vechi inoculează suspiciunea față de un Dumnezeu presupus necredincios făgăduinței Sale. Protopărinții, deja atinși de acest „venin” spiritual, nu mai reușesc să se încredințeze cu filială abandonare Creatorului lor. Autoizolându-se, sunt constrânși să improvizeze soluții de apărare, acoperindu-și goliciunea.

Cum poate fi demascată și anulată această înșelare primordială? Va fi necesară venirea unui Nou Adam, care va îndepărta definitiv suspiciunea originară și va restaura încrederea filială. Lecturile din prima duminică a Postului Mare reiau etape esențiale ale istoriei mântuirii, punând în lumină figuri-cheie — Adam, Abraham, Moise, David — prin care poate fi reinterpretată noutatea radicală a lui Cristos.

Protagoniștii acestei prime duminici sunt Adam și Eva, creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, destinați comuniunii veșnice prin suflarea divină și așezați în grădina Edenului, anti-deșertul prin excelență. Înțelegerea paradigmei din această pagină a Genezei permite sesizarea mizei ispitirilor lui Cristos și a „resetării” radicale realizate prin victoria Sa asupra Ispititorului.

În analiza primei căderi este esențială subtilitatea seducției. Totul începe cu o întrebare aparent legitimă, adresată exclusiv femeii, prezentată ca izolată: „Oare a spus Dumnezeu să nu mâncați din niciun pom al grădinii?”. Șarpele exagerează limita impusă și minimalizează imensitatea darului încredințat omului, chemat să fie păzitor al creației. În realitate, Dumnezeu nu formulase o asemenea interdicție absolută. Totuși, momeala este lansată, iar Eva, separată de partenerul ei, intră în dialog. Răspunsul ei pare corect, dar conține deja o distorsiune: confundă obiectul interdicției și adaugă o clauză — „nici să nu-l atingeți” — care nu fusese rostită de Dumnezeu. Veninul suspiciunii începe să circule. Mistificarea poruncii divine pregătește ultimul atac: „Nu veți muri nicidecum!”.

Șarpele nu recurge la o minciună frontală, ci la o jumătate de adevăr care întunecă mintea protopărinților. El îl prezintă pe Dumnezeu ca gelos de prerogativele Sale și se substituie vocii divine. Afirmația „veți fi ca Dumnezeu” nu este în sine complet falsă: îndumnezeirea omului constituie, în perspectiva revelației, scopul ultim al creației și al răscumpărării, chemarea la a deveni „concetățeni ai sfinților și casnici ai lui Dumnezeu” (Ef 2,19; cf. 2Pt 1,4). Totuși, această îndumnezeire este dar, nu uzurpare. Protopărinții, manipulați, ajung să abuzeze de propria libertate.

Transgresiunea se produce aproape banal. Ruptura comuniunii cu Creatorul atrage destrămarea comuniunii conjugale și, ulterior, degradarea tuturor relațiilor: fraternitatea (Cain și Abel), relația părinte–fiu (episodul lui Noe), legăturile sociale (Babel). Suspiciunea inițială deschide calea structurilor de păcat și unei derive marcate de iluzia omnipotenței. Planul mântuitor al lui Dumnezeu nu este anulat — Providența va ști să transforme căderea în „fericită vină” — însă natura umană este rănită, iar libertatea ei slăbită.

Consecința dramatică a neascultării este rușinea, care generează frica de Dumnezeu. Ochii protopărinților se deschid, dar nu pentru contemplarea slavei, ci pentru perceperea propriei limite ca amenințare. Goliciunea, care înainte exprima transparență și încredere, devine semn al vulnerabilității trăite ca eșec. Rușinea este una dintre cele mai severe sancțiuni pe care omul și le autoaplică: ea produce disconfort permanent, tendință de izolare și excludere din comuniune. Astfel se manifestă dramatismul condiției umane rănite, care a pierdut armonia originară și are nevoie de restaurarea adusă de Cristos, Noul Adam.

A DOUA LECTURĂ

A doua lectură se leagă de prima, oferind o reinterpretare a Genezei 3 în lumina misterului lui Cristos. Înlocuind șarpele antic cu personificarea păcatului, Paul insistă asupra antitezei dintre Adam și Cristos, contrastând evenimentul căderii originare cu cel al harului originar. Dar simetria antitezei se oprește aici; Paul subliniază un exces care este adevărata capodoperă a argumentului său.

În cunoscuta pericopă din Scrisoarea către Romani, Paul leagă păcatul de moarte. Nu este vorba despre un păcat în caracterul său ocazional, ci despre păcatul ca realitate globală, ca o „cupolă” care învăluie întreaga omenire. La fel și moartea nu este definită doar prin încetarea funcțiilor biologice, ci privește omul chiar și atunci când este încă viu din punct de vedere fizic. Este o moarte care marchează degradarea existenței atunci când aceasta se separă de Dumnezeu.

Păcatul este o boală mortală, profund contagioasă: „prin greșeala unuia singur, toți au murit”. Însă atunci când irumpe „darul acordat prin harul unui singur om, Isus Cristos”, moartea își pierde caracterul definitiv și devine trecere, Paște. Veninul, asumat în moartea lui Cristos, se transformă pentru noi în medicament al nemuririi.

Totuși, accentul pericopei nu cade atât pe paralelismul dintre Adam, Cristos și Lege, cât pe forța copleșitoare a justificării realizate prin Paștele lui Isus: „darul harului nu este asemenea căderii”. Argumentația paulină este profund cristocentrică: noutatea adusă de Cristos nu constă doar într-o simplă restitutio in integrum, adică o readucere la starea originară.

Harul revărsat prin justificare este de o măsură supraabundent. Selecția liturgică nu include versetele 20-21 care încheie pericopa, însă ele sunt esențiale: „unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit și mai mult harul, pentru ca, după cum păcatul a domnit prin moarte, tot astfel harul să domnească prin dreptate spre viața veșnică, prin Isus Cristos, Domnul nostru”. Răul și păcatul nu vor putea fi niciodată simetrice cu harul, deoarece harul depășește întotdeauna, atât în intensitate, cât și în rodnicie, orice manifestare a păcatului.

EVANGHELIA

Cele patruzeci de zile ale lui Isus în deșert simbolizează momentele critice ale Israelului în timpul exodului: mana (Ex 16 și Num 11); revolta lui Massa (Ex 17); vițelul de aur (Ex 32). În deșertul ispitei, Satana îi oferă lui Isus șansa de a-și reapropria acele atribute divine de care se dezbrăcase în timpul întrupării (Fil 2). Miza este mare, dar Isus își reafirmă identitatea de Fiu, arătându-se puternic și credincios.

 Contextul

În Evanghelia lui Matei, botezul și ispitele formează un diptic important în dezvoltarea dogmei trinitare, având în vedere prezența masivă a Tatălui și a Duhului. În ambele scene, Isus este prezentat în identitatea sa divină și umană. Dacă în botez Tatăl revelează filiația lui Isus (cf. Mt 3,17: „Acesta este Fiul meu preaiubit”), în ispite Satana va încerca să distrugă această imagine filială (cf. Mt 4,3, 6: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu”), mistificând fragilitatea condiției sale umane. Din apele botezului, Isus iese în statură ca Fiu; din nisipurile haotice ale ispitei, Isus triumfă ca Noul Adam, victorios asupra păcatului. Faptul că chiar și Mesia putea fi ispitit trebuie să fi părut contradictoriu.

Cu toate acestea, Scriptura iudaică este bine familiarizată cu încercările celor drepți (cf., de exemplu, cele patru cântări ale slujitorului suferind din Is 40–55 sau încercările lui Iov sau ale celor care se încred în Dumnezeu din Înț 2:12-20). Spre deosebire de Luca, Matei adaugă că „ispititorul s-a apropiat de el” (4:3), subliniind și mai mult drama ispitei în „compania” Acuzatorului.

Ispita pâinii …

Prima ispită se referă la pâine: Isus, reprezentantul întregii umanități, este deja „răstignit” aici pentru nevoia sa. Ca și în Eden, se strecoară suspiciunea că Creatorul își abandonează creaturile la soarta lor. Satana cunoaște fragilitatea condiției umane și intenționează să-l epuizeze pe Isus, începând cu cea mai atavică lipsă, cea de hrană. Manipularea diabolică se concentrează pe dinamica dorinței, acel „sanctuar” care permite oamenilor să se transcendă, să părăsească peștera și să caute viața.

Prima ispită devine astfel un paradigmă pentru toate patologiile dorinței. Actualizările sunt destul de evidente: hedonismul, o relație obsesivă cu mâncarea, abuzul de substanțe…

…a succesului…

A doua ispită din Matei se referă în mod tradițional la succes, dar ceea ce este în joc, mai mult decât orice altceva, este pretenția absurdă de a putea trăi cu totul garantat. Aici este interesant de remarcat locația: diavolul îl conduce pe Isus în „orașul sfânt” (o expresie care va reveni, nu întâmplător, în Mt 27:53, referitoare la învierea sfinților imediat după moartea lui Isus), tocmai în punctul cel mai înalt al templului, și chiar citează Scripturile (cf. Ps 91:11-12). Este ispita celor care cred că „practica religioasă” poate deveni o poliță de asigurare de viață. Dușmanul este viclean și înțelege că, în opera sa de acuzare și separare, trebuie să exploateze dinamici umane și mai profunde, fără a se limita la nevoile trupești. Ispititorul vrea să-l facă pe Isus un ispititor: chiar și Fiul trebuie să-l pună la încercare pe Tatăl. Lupta se mută în dimensiunea psihologică, care caută nu numai satisfacție, ci și echilibru, poziționare socială și siguranță. Aici, ispita ia forma unei cereri copilărești („aruncă-te în jos”), inspirată din capriciile copiilor când își testează afecțiunea părinților. Dacă Isus ar asculta invitația de a se arunca în jos, forțându-L pe Dumnezeu să trimită imediat îngeri să-l parașuteze, El ar nega de fapt relația Sa cu Tatăl. La o analiză mai atentă, toate practicile noastre autodistructive sunt rezumate aici, în care, poate ascunse sub justificări religioase, ne vindem dreptul de naștere pentru o farfurie de linte; sau ne aruncăm în întreprinderi care ne separă de Dumnezeu, cerându-i o soluție. Carierismul, grija extremă pentru trup, vizibilitatea, capacitatea de a influența opiniile altora, respectabilitatea, căutarea miracolelor… acestea sunt doar „linte” care nu satisfac, „parașute” care nu se deschid.

…a misiunii

A treia ispită se referă la putere, dar ar putea fi interpretată ca o ispită privind misiunea lui Isus. Ea se bazează pe afirmația absurdă că se poate obține totul. Și aici, cadrul este important: un munte foarte înalt, aproape de dreapta Tatălui, de pe care se pot admira împărățiile lumii și gloria lor. Simbolul muntelui este o temă consistentă cu celelalte pagini ale Evangheliei după Matei, care plasează scene foarte importante la înălțime: muntele Fericirilor (cf. 5,1), vârfurile unde se retrage (cf. 14, 23 și 15, 29), muntele înalt al Schimbării la Față (cf. 17, 1), Muntele Măslinilor în zilele care precedau Patimile (cf. 21, 1 și 24, 3), Golgota (cf. 27, 33), muntele misiunii (cf. 28, 16). În ispite, simbolul pozitiv al muntelui este pervertit, făcut ambiguu, apărând sub specie boni, adică sub falsa aparență a binelui. De fapt, panorama împlinirii personale se deschide înaintea lui Isus, posibilitatea de a-și încheia misiunea într-o clipă și cu succes. Nu este oare misiunea lui aceea de a salva lumea? Ei bine, Satana îi oferă acest rezultat, un mesianism lumește, presărat cu mari succese.

După încercarea trupului și a psihicului, vine acum cea mai insidioasă dintre ispite, dificil de demascat, deoarece se referă la ascultarea pe care Tatăl i-a încredințat-o.

Dar cu ce preț? Satana, încă o dată, îl invită pe Isus să se arunce, de data aceasta nu de la cel mai înalt punct al templului, ci la picioarele sale, cel mai jos punct al creației, și să-l venereze. În această a treia ispită, lipsește protasis: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu…”, dar implicația este și mai prezentă și mai presantă; într-adevăr, implicația merge până la a propune o filiație a lui Satana, pentru a avea control asupra tuturor lucrurilor. Este aceeași ispită care se repetă în viața sfinților, când se confruntă cu alternativa de a-L sluji pe Dumnezeu sau de a se lăsa absorbiți de logica puterii, poate motivați de scopuri filantropice. Este ispita celor care, poate cu intenții nobile, fac un pact cu diavolul pentru a dilua radicalismul creștin și a domestici Evanghelia în cadrul structurilor lumești ale puterii.

În răspunsurile lui Isus, evanghelistul folosește o lectură tipologică a celor mai traumatice pagini din Vechiul Testament, arătând că Isus, spre deosebire de Israel, având încredere numai în Tatăl, iese victorios din ispite.

Rugați-vă pentru darul pâinii

Există un element de adevăr în ispita pâinii: evident, trebuie să mâncăm! Din acest punct de vedere, cererea este bună. Este, de altfel, ceea ce cerem și noi în rugăciune: „Dă-ne astăzi pâinea noastră cea de toate zilele”. Rugându-ne, mai precis. Este ceea ce ar fi trebuit să facă israeliții în deșert, în loc să murmure: să ceară cu încredere, fără a smulge ajutorul prin murmure (cf. episodul manei în cele două versiuni din Ex 16 și Num 11). Dumnezeu, însă, este acum obișnuit să se ocupe de această slăbiciune ostentativă și arogantă a ființelor umane. Așa cum a cusut piei de animale pentru a acoperi goliciunea primilor noștri părinți (cf. Gen 3,21), tot așa și în deșert El își invită cu răbdare poporul să facă un „exod în cadrul exodului”. El știe că ființele umane se confruntă cu două mari capcane. Prima este idolul sațietății ca scop în sine, ispita de a se opri, de a înceta orice călătorie de îndată ce burta este plină și nevoia este satisfăcută. A doua capcană este acumularea, când apare obsesia că această sațietate trebuie să fie controlabilă, garantată pentru totdeauna (cf. Lc 12,19: „Am atât de multă pâine pentru atât de mult timp”). În ciuda murmurelor, Dumnezeu îndeplinește cererea israeliților. Și El este de părere că nu se poate recunoaște pe Dumnezeu ca Eliberator în timp ce se suferă de foame: „Veți mânca carne și vă veți sătura cu pâine, și veți ști că Eu sunt Domnul” (Num 11,12). Dar tocmai acesta este punctul: această sațietate nu trebuie să fie închisă, ci deschisă recunoașterii Domnului ca atare, fără a ne face insensibili și obtuz față de nevoile celorlalți. Dumnezeu dă pâine, dar cu anumite condiții: trebuie să „aduni porția zilnică” (Ex 16,4); numai „pâinea zilnică”.

Acestea sunt condițiile relației, pentru ca darul să rămână dar; pentru ca pâinea să hrănească cu adevărat și complet; pentru ca ea să ne deschidă către cunoaștere și recunoștință și, în final, să ne elibereze de neîncredere și anxietate.

Pâinea care „cade din cer” nu poate fi ambalată, manipulată, capitalizată sau comercializată. Darul nu poate deveni proprietate; nici gratuitatea nu poate deveni posesie; altfel, darul putrezește (cf. Ex 16,20). Trebuie să ne concentrăm atenția asupra acestui aspect – putrezirea manei capitalizate. Ne confruntăm cu o nuanță încărcată de semnificație: lucrul dorit, adică darul care ne salvează de nevoi, poate deveni obiectul propriei noastre condamnări; poate putrezi în noi și ne poate cauza moartea. Și acest lucru se aplică și Darului prin excelență: „Cine mănâncă și bea fără să recunoască trupul Domnului, mănâncă și bea propria sa condamnare” (1Cor 11, 29). Confruntați cu acest pericol, putem înțelege profund citatul din Dt 8,3: „Este scris: «Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu»”. În cele din urmă, omul trăiește prin Dumnezeu.

Ascultarea unui Dumnezeu care este demn de încredere

În cea de-a doua ispită, Isus răspunde citatului lui Satan făcând aluzie la Dt 6,16: „Să nu pui la încercare pe Domnul, Dumnezeul tău, cum ai făcut la Masa”. Ispita subtilă a succesului (inclusiv a succesului religios) este demascată prin respingerea senzaționalismului. Satan aruncă totul în confuzie și suspiciune, dar Isus rămâne neclintit în încrederea sa în Tatăl. Nu trebuie să-L ispitim capricios pe Dumnezeu (cf. și 1Cor 10,9 cu referire la Num 21,5-6) – este inutil! – pentru că Dumnezeul lui Isus este demn de încredere. A treia ispită are ca fundal în Vechiul Testament, într-un sens negativ, idolatria vițelului de aur (cf. Ex 32); în sens pozitiv, paginile legământului în care YHWH, Dumnezeul gelos, cere închinare exclusivă. Ispita constă tocmai în încercarea de a-l convinge pe Isus să se închine și lui Satan, aruncându-se la picioarele lui, pentru a câștiga toate împărățiile pământului și gloria lor. Isus este, de fapt, rege, iar Evanghelia lui Matei insistă asupra acestui temă, până la titulus crucis. Răspunsul lui Isus („Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, și numai Lui să-I slujești”) este inspirat din Dt 6,13: „Să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să-I slujești și să juri pe numele Lui”. Fiul aparține numai Tatălui și nimănui altcuiva. Isus ar fi putut să se laude cu egalitatea sa cu Tatăl, dar preferă să-I aparțină.

Venirea Împărăției nu este pregătită prin acte repetate de vasalitate față de logica luciferiană a lumii, urmărind întunericul deghizat în lumină, ci prin ascultarea docilă a Fiului, chiar până la moartea pe cruce (cf. Fil 2, 9-11).

Retragerea Satanei

Isus demască înșelăciunea Celui care dezbină, dând un exemplu de aderare necondiționată la Tatăl. Satan l-a „părăsit” în cele din urmă, iar Tatăl i-a venit imediat în ajutor cu ajutorul îngerilor. Ceea ce Satan i-a promis fără a putea să-și țină promisiunea, Tatăl împlinește fără să fi promis, pentru că Isus este Fiul în care Dumnezeu Tatăl și-a pus plăcerea: „Eu și Tatăl suntem una” (In 10,30).

Cu această glorie a lui Isus, care iese victorios din ispită, începe lupta noastră din Postul Mare, pentru ca și noi să ieșim triumfători din încercare și să avem parte de aceeași glorie: nu în ciuda fragilității noastre, ci datorită ei, acum asumată și răscumpărată de Cuvântul Întrupat. Dacă întreaga poveste a Cuvântului poate fi citită în termeni de întrupare profundă/deep incarnation (pentru a folosi expresia teologului danez Niels Gregersen), dipticul botezului și ispitei reprezintă simbolul cel mai „imersiv” al acestei povești. Din acel moment, gloria lui Isus este indisolubil legată de glorificarea umanității sale în toate aspectele: somatic, psihologic și spiritual.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 2 februarie/martie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Ispitirea lui Isus în pustie

Hits: 141