„O morală cu adevărat nouă” – Meditație pentru Duminica a VI-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune  un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A VI-A TPA A

15 FEBRUARIE 2026

SĂ NU UCIZI

de Jose Antonio Pagola

Este cu adevărat cutremurător să studiezi rapoartele pe care Amnesty International le publică în fiecare an, cu rigoarea sa bine-cunoscută, despre încălcările drepturilor omului în lume. Zeci de mii de persoane mor anual victime ale masacrelor, execuțiilor secrete, proceselor sumare sau ca urmare a torturilor inumane. Unii au fost uciși la ușa propriei case, în moschei sau în biserici. Alții au fost eliminați în secții de poliție, în celule secrete, în cazărmi militare sau în sedii guvernamentale. Multe dintre aceste persoane au fost executate exclusiv din cauza convingerilor lor politice sau religioase ori din motive de rasă, origine etnică sau limbă.

Este deosebit de înspăimântător să constați eforturile depuse pentru a ascunde atâta nedemnitate: execuții nocturne, dispariția victimelor, distrugerea probelor, intervenția „escadroanelor morții” și a forțelor paramilitare secrete, interzicerea investigațiilor imparțiale.

Potrivit datelor disponibile, deceniul anilor ’90 – 2000 s-a caracterizat printr-un număr extraordinar de crime în masă sau individuale comise chiar de forțe guvernamentale.

Porunca biblică „să nu ucizi”, asumată și vestită în mod radical de Isus, continuă să fie încălcată sistematic în lume, inclusiv de către cei care au datoria de a proteja viața persoanelor.

Ce putem face fiecare dintre noi în fața acestei barbarii mondiale? Cum putem contribui la formarea unei conștiințe internaționale care să reacționeze cu mai multă fermitate în fața unor asemenea atentate abominabile?

Un mijloc simplu, dar eficient, este colaborarea la activitatea pe care Amnesty International o desfășoară neobosit. Acțiunea acestui organism prestigios, cu caracter independent, se concentrează mai ales asupra următoarelor obiective:

– eliberarea „prizonierilor de conștiință” care nu au recurs la violență și nici nu au promovat-o, exercitând presiuni asupra autorităților prin scrisori și memorii și atrăgând atenția opiniei publice asupra prizonierilor uitați;

– promovarea unor procese corecte pentru toți deținuții politici, apărându-i de nedreptăți și arbitrar;

– identificarea și denunțarea torturii și a tratamentelor inumane și degradante aplicate oricărei categorii de deținuți;

– lupta pentru abolirea pedepsei cu moartea, încă în vigoare în peste o sută de țări, și desfășurarea de campanii în fața execuțiilor iminente ale unor condamnați.

În fața acestor realități, credinciosul creștin este chemat să nu rămână indiferent, ci să mărturisească Evanghelia vieții prin rugăciune, solidaritate și angajare concretă în apărarea demnității fiecărei persoane umane, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

ÎNȚELEPCIUNEA LEGII

de Sergio Passeri

Tema legii constituie unul dintre nodurile cruciale ale vieții sociale. Încă din societățile arhaice, comunitățile s-au structurat pornind de la reguli care au contribuit la formarea unui ethos comun, capabil să susțină comunitatea umană. Importanța antropologică ridicată a legilor face să apară spontan o întrebare: de ce se folosește Dumnezeu de lege pentru a structura alianța sa cu omul? În fond, legile sunt necesare pentru relațiile dintre oameni. Și totuși, de la prima interdicție inserată în relatarea creației (Gen 2,16–17) până la legea iubirii proclamată de Isus (Mc 12,28–34), Scriptura este impregnată de legi. Este evident că folosirea unui singur termen („lege”) fără distincțiile necesare riscă mai degrabă să creeze confuzie decât să lumineze tema. De aceea este indispensabil să precizăm de la început că ne referim la un concept larg de lege, fără a intra în specificări suplimentare.

Pedagogia legii

Din nefericire, legea se bucură de o reputație proastă. În general, i se recunoaște rolul de a limita libertatea individuală pentru a crea condițiile unui bine obiectiv și comun, care rezultă din respectarea ei. În acest sens, se vorbește despre „dispozitivul pedagogic” al legii, care o face utilă pentru a educa, încă din tinerețe, persoanele să adopte comportamente adecvate binelui urmărit. Respectarea legilor dă naștere unei societăți bune. Condiția cerută este însă adeziunea voinței personale la o limitare resimțită ca frustrantă, evidentă în formularea negativă a poruncilor: „să nu…”. Astfel, legea apare ca o „povară”, un malum necessarium.

Este valabil acest lucru și pentru Biblie? Folosește Dumnezeu „dispozitivul pedagogic” atunci când interpune legea între sine și om? În realitate, în Scriptură porunca, departe de a fi o limitare a libertății, pare mai degrabă condiția posibilității ei. Nu este deloc o povară. În acest sens, se poate aplica legii o frumoasă povestire din tradiția maeștrilor Torei:

Când Dumnezeu a creat porumbelul, acesta s-a întors la Creatorul său și s-a plâns: „O, Doamne al universului, este o pisică ce mă urmărește mereu și vrea să mă omoare, iar eu trebuie să alerg toată ziua cu picioarele mele atât de scurte”. Atunci Dumnezeu a avut milă de sărmanul porumbel și i-a dăruit două aripi. Dar puțin după aceea, porumbelul s-a întors din nou la Creator și a plâns: „O, Doamne al universului, pisica continuă să mă urmărească și îmi este atât de greu să alerg cu aripile acestea. Sunt grele și nu mai pot cu picioarele mele atât de mici și slabe”. Atunci Dumnezeu a zâmbit și a spus: „Nu ți-am dat aripile ca să le porți, ci ca ele să te poarte pe tine”. […] „Nu v-am dat Tora ca să fie o povară pentru voi și ca să o purtați, ci ca Tora să vă poarte pe voi”[1]. 

Legea pentru dar

Pentru a înțelege înțelepciunea legii care transpară din Scriptură, de la începuturi până la porunca nouă, este necesar să intrăm într-o altă perspectivă. Este vorba de a trece de la „dispozitivul pedagogic”, adesea activ într-o mentalitate exclusiv religioasă, la „dispozitivul teologic”, care hrănește și susține o adevărată viziune de credință. Dacă între oameni legea funcționează în vederea unui bine care trebuie obținut, în Scriptură se întâmplă preponderent contrariul: legea urmărește să păstreze binele deja primit. Acest lucru reiese din structura narativă a textelor în care apare o poruncă sau un imperativ. Încă din Geneza se observă că prima interdicție vine după abundența darului: „Poți să mănânci din toți pomii grădinii, dar din pomul cunoașterii binelui și răului să nu mănânci” (Gen 2,16). Respectarea legii nu este o condiție pentru a primi bunurile grădinii, ci pentru a păstra darul pe care Dumnezeu l-a pus la dispoziția omului. În acest sens, porunca, urmând darul oferit de Creator, ajută la recunoașterea acelei limite necesare pentru a proteja supraabundența darului. Aceeași perspectivă teologică apare în multe alte pasaje. În episodul manei, darul precede datoria de a aduna doar porția zilnică; neascultarea de această poruncă duce la alterarea și degradarea darului venit din cer (cf. Ex 16,4.20), adică la incapacitatea de a-l păstra.

Legea lui Isus

Aceeași dinamică se regăsește în ambele relatări ale celor Zece Cuvinte (Ex 20,1–17; Dt 5,6–21). Între începutul: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău” și primul imperativ: „să nu ai alți dumnezei în afară de mine”, se află o afirmație adesea neglijată în cateheza noastră, dar care exprimă sensul și înțelepciunea poruncilor: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din țara Egiptului, din casa sclaviei”, adică ți-am dăruit libertatea. Poruncile care urmează nu intenționează, așadar, să limiteze libertatea poporului Israel, ci să-l ajute să o păstreze, pentru a nu cădea din nou în alte forme de sclavie. „Omul este sclav pentru că libertatea este dificilă, în timp ce sclavia este ușoară”, scria Berdiaev[2].

Darul precede, așadar, legea, care devine păzitoarea lui. „Bariera legii oprește și protejează de valurile violenței […] care amenință creația lui Dumnezeu.[3]”

În această lumină poate fi înțeles și „mai multul” pe care Isus îl cere pentru a împlini Legea. Nu este vorba de o exigență moralistă mai severă, ci de o atenție tot mai înțeleaptă și mai radicală în a păstra darul vieții noi care ne este dăruită. Legea este în slujba vieții, așa cum sabatul este în slujba omului.

O MORALĂ CU ADEVĂRAT NOUĂ
de Roberto Laurita

Proclamarea Fericirilor nu poate rămâne un „bolovan rătăcit”, izolat. De aceea, în Evanghelia după Matei, textul care urmează ne arată, ca să spunem așa, consecințele, efectele acelui „manifest”. Iese astfel la lumină o morală care nu adaugă câteva reguli în plus celor deja existente, ci orientează spre un spirit radical nou.

Nu este vorba despre morala literei, a prescripției exterioare, ci despre morala inimii – înțeleasă în sens semitic, ca locul central din care izvorăsc alegerile, deciziile, atitudinile și comportamentele persoanei. Este un teritoriu în care pătrundem având ca busolă sigură Cuvântul lui Isus.

Nu este o morală facilă, care să abolească „Legea sau Profeții”. Dimpotrivă, ceea ce se propune este mult mai angajant și mai exigent. Prin aceste cuvinte suntem conduși să explorăm zonele obscure ale propriei noastre experiențe umane.

Astfel, Isus nu se limitează să interzică omuciderea, ci atrage atenția asupra tuturor acelor realități care fac să moară o persoană chiar și fără a recurge la arme: calomnia care rănește bunul renume al cuiva, acuzațiile repetate care lovesc acolo unde omul este mai fragil, suspiciunile și prejudecățile care paralizează conviețuirea pașnică, gelozia care otrăvește orice posibilitate de relație senină.

Tot astfel, Isus nu se limitează să condamne adulterul, ci luminează tot ceea ce îl precede și, într-un anumit fel, îl favorizează: toate tentativele de seducție care trec prin priviri și atingeri, tot ceea ce se face cu scopul de a pregăti și a consuma trădarea. În această privință, le cere ucenicilor să fie hotărâți – nu în a-i condamna pe alții, ci în a smulge din ei înșiși orice rădăcină a răului care a prins deja viață.

Isus nu acceptă nici legea care îi oferea evreului posibilitatea divorțului, ci consideră divorțul ca pe un adulter care contravine planului lui Dumnezeu.

Și în ceea ce privește jurămintele, care adesea îl invocă pe Dumnezeu și realitățile cele mai sacre, Isus îi îndeamnă pe urmașii săi nu doar să se abțină de la ele, ci să le facă inutile. Cum? Printr-un limbaj franc și direct, adevărat și lipsit de ambiguități, un limbaj care, tocmai de aceea, nu are nevoie să fie întărit prin formule speciale. Pentru că limpezimea lui este semn de adevăr și autenticitate, iar blândețea lui mărturisește bunătatea care călăuzește inima omului.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură    Ben Sirah 15, 15-20

Cartea lui Ben Sirah ne conduce până la Ierusalimul secolului al II-lea î.Cr., deși este o operă puternic marcată de influențe elenistice. Autorul ei, Ben Sirah (este singura operă din întregul Vechi Testament despre care știm cine a scris-o), era un om cultivat și un bun cunoscător al tradițiilor poporului său.

Textul de astăzi aparține primei secțiuni a cărții, care prezintă o serie de teme tipice reflecției sapiențiale, menite să ofere învățătură cu privire la chestiuni existențiale. Multe dintre acestea nu sunt în mod specific religioase, deoarece le regăsim și în alte scrieri de înțelepciune ale antichității; totuși, Ecleziasticul le așază în orizontul credinței lui Israel.

Una dintre temele care apare aici este libertatea umană, fără îndoială cel mai mare dar pe care fiecare bărbat și fiecare femeie îl pot primi, dar și izvor de dificultăți. Sirah afirmă că la îndemâna noastră se află focul și apa, viața și moartea. El nu spune ce trebuie făcut și nu oferă rețete, ci mai degrabă invită la reflecție asupra propriei vieți și la a o pune înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă El cunoaște deja tot ceea ce trăim.

„Dumnezeul care vede totul” nu este un Dumnezeu care controlează, supraveghează și investighează asemenea unui procuror, ci Acela care, cunoscând totul despre noi înșine, este compasiune și milostivire, așa cum afirmă aceeași carte în 2,11: „Domnul este îndurător și milostiv, iartă păcatele și mântuiește în vreme de strâmtorare”.

A doua lectură   1Cor 2, 6-10

Cuvintele lui Paul din lectura de astăzi prezintă ecouri ale apocalipticii; de fapt, el însuși folosește verbul grecesc apokalyptō, tradus aici prin „revelat”. Una dintre caracteristicile literaturii apocaliptice este dualismul, un procedeu prin care sunt descrise două realități opuse: una, ascunsă pentru mulți, dar adevărată (identificată adesea cu imagini precum lumina); cealaltă, mai evidentă, dar care se dovedește în cele din urmă falsă (prezentată, la rândul ei, ca întuneric sau obscuritate). Prin această opoziție se urmărește consolidarea identității propriului grup și susținerea lui în situații deosebit de critice.

Aceasta este, probabil, răscrucea în care se află Paul în fața corintenilor. Evanghelia lui Isus vestită de el, modul de a se situa în viață și felul de a înțelege realitatea pe care le propunea erau greu de susținut, deoarece implicau schimbarea valorilor și a atitudinilor care până atunci fundamentaseră existența corintenilor. Orice transformare cere un efort răbdător și perseverent și presupune aducerea aminte a experiențelor care au motivat schimbarea. În acest caz, este vorba despre descoperirea lui Dumnezeu al lui Isus.

Evanghelia    Mt 5, 17-37

Evanghelia de astăzi continuă una dintre părțile Predicii de pe Munte, inaugurată prin proclamarea Fericirilor. Acest fapt este important, deoarece oferă cadrul care ne permite să înțelegem ceea ce urmează. În această parte a discursului, Isus ne prezintă diferite precepte ale Legii iudaice, interpretate în lumina Împărăției cerurilor vestite și anticipate de el, al cărei nucleu central îl constituie tocmai Fericirile.

Una dintre experiențele cele mai importante trăite de comunitatea lui Matei, care explică unele trăsături ale Evangheliei, este conflictul avut cu sinagoga din Antiohia, localitatea în care aceasta era stabilită. A fost o polemică intraiudaică, deoarece destinatarii Evangheliei după Matei se simțeau încă parte a iudaismului. De aici și cuvintele lui Isus: „nu am venit să desființez, ci să dau plinătate”. Urmașii lui Isus, pentru care a fost scrisă această Evanghelie, afirmau că împlinesc Legea, Tora tradiției lor, însă interpretată potrivit criteriului iubirii și al unui mod nou de a-l înțelege pe Dumnezeu.

PRIMA LECTURĂ

Fragmentul extras din cartea lui Ben Sirah (Ecleziasticul) este propus de liturgia de astăzi în traducerea din latină (de aceea există unele diferențe față de versiunea care urmează textul grec). Acest fragment împletește câteva dintre temele cele mai importante care străbat întreaga carte: înțelepciunea, teama de Domnul și libertatea.

 A iubi binele pe care îl faci

Tradiția sapiențială este departe de a fi legalistă: binele nu se săvârșește pentru că este prescris, ci pentru că este iubit. Acest lucru reiese și din fragmentul nostru, care subliniază rolul conștiinței și al libertății („întinde-ți mâna spre ceea ce vrei”: v. 17).

În acord cu marea tradiție biblică (cf. Dt 15,20; Ier 21,8), viața este un continuu a te afla în fața unei răscruci: binele și răul, care corespund vieții și morții („focul și apa”). Viața și moartea sunt, într-adevăr, rezultatul natural al uneia sau alteia dintre alegeri; nu numai pentru că prin ele judecătorul divin răsplătește alegerile drepte sau greșite ale oamenilor, ci și pentru că cel care se determină pe sine pentru bine stabilește legături de viață cu ceilalți și cu lumea, în timp ce, dimpotrivă, cel care alege răul seamănă moarte și izolare în jurul său („fiecăruia i se va da ceea ce îi va plăcea”: v. 18).

Legea dă naștere vieții

Tradiția sapiențială nu este legalistă; de fapt, și fragmentul nostru recuperează în primul rând dimensiunea vitală a binelui, care constituie motivația de bază a oricărei alegeri bune. Totuși, Ben Sirah, în cadrul acestei tradiții, stabilește și o legătură între înțelepciune și lege (cf. celebrul pasaj din Sir 24,23); fragmentul nostru consideră, într-adevăr, ajutorul legii în susținerea alegerilor binelui. Dumnezeu nu obligă pe nimeni să aleagă binele, deoarece o asemenea alegere trebuie să fie marcată de libertate și de adeziune personală, dar „nimănui nu i-a dat permisiunea de a păcătui” (v. 21): poruncile lui Dumnezeu au, așadar, rolul de a susține și de a însoți alegerile umane.

În aceste cuvinte apare un motiv recurent al spiritualității biblice: legea face viața să prospere, adică o susține și o însoțește. Spune Ben Sirah: „dacă vrei să păzești poruncile lui, ele te vor păzi” (v. 16); poruncile nu sunt o constrângere sau o limitare a vieții, ci o protecție și o apărare împotriva unei autonomii periculoase.

A DOUA LECTURĂ

În Prima Scrisoare către Corinteni, Paul afirmă centralitatea crucii în vestirea creștină, subliniindu-i caracterul paradoxal. Modul înțelept al lui Dumnezeu de a mântui lumea apare, în ochii oamenilor, ca o nebunie. Înseamnă aceasta că orice acces la înțelepciune este interzis creștinului și că el nu poate urma decât calea unei credințe oarbe?

Atunci când Paul vorbește despre „înțelepciune”, nu trebuie să credem că el se referă la înțelepciunea tehnică sau practică a vieții (conform tradiției biblice sapiențiale) și nici la raționament sau la încercarea de a înțelege sensul existenței și al lumii (potrivit perspectivei filosofiei grecești). Pentru Paul este vorba, mai degrabă, de înțelepciunea „teologică”, adică de înțelegerea lucrurilor lui Dumnezeu.

 Două modele de înțelepciune

Există două modele posibile: înțelepciunea lumii și înțelepciunea lui Dumnezeu. Înțelepciunea lumii pornește de jos în sus: este efortul de a-l cunoaște pe Dumnezeu pornind de la așteptările umane și de la prejudecățile religioase; această înțelepciune însă, din cauza trufiei sale (aparține „stăpânitorilor acestei lumi”, v. 6), nu a reușit să descopere specificul Dumnezeului creștin („dacă ar fi cunoscut-o, nu l-ar fi răstignit pe Domnul slavei”, v. 8). Cu categoriile bunului-simț și ale înțelepciunii omenești, nimeni nu poate ajunge – oricât s-ar strădui – să-l descopere pe Dumnezeu în Cel răstignit. Este iluzoriu să credem că putem înțelege rațional pe Dumnezeu și, abia apoi, să aderăm prin credință.

Înțelepciunea lui Dumnezeu, dimpotrivă, este radical sustrasă oricărui control și oricărei voințe umane de dominare („este în mister, a rămas ascunsă și Dumnezeu a hotărât-o mai înainte de veci”, v. 7). Ea pornește de sus în jos: oamenii pot avea acces la ea nu pe cale inițiatică sau rațională, ci prin revelație („nouă Dumnezeu ni le-a revelat prin Duhul”, v. 10). Creștinii intră în înțelepciune pe calea contemplației: ca prim pas primesc, în credință, revelația lui Dumnezeu și îi gustă frumusețea. Apoi vor căuta să înțeleagă în profunzime tot ceea ce implică misterul crucii (în v. 12 Paul va spune că înțelepciunea constă în „a cunoaște ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit”). Așadar, și în vestirea creștină există loc pentru cercetare, dar numai în sensul de a analiza și a înțelege ceea ce a făcut Dumnezeu, nu ceea ce ar dori omul. Este rațiunea omului cea care se conformează evenimentului Cristos, nu evenimentul care este redus la măsura rațiunii.

EVANGHELIA

Pagina propusă de liturgia de astăzi abordează tema Legii din perspectiva Împărăției. Este necesar să fim atenți pentru a înțelege corect în ce constă „împlinirea” pe care Isus a venit să o dea Legii, pentru a nu risca să introducem o opoziție greșită între Vechiul și Noul Testament.

 Isus și Legea

Predica de pe Munte este alcătuită cu grijă de Matei; formula „Legea și Profeții”, care desemnează în totalitatea lor Scripturile ebraice, este repetată în 5,17 și în 7,12, încadrând astfel partea principală a discursului. În această secțiune se abordează mai întâi interpretarea Torei (5,17–48); apoi Isus reia câteva elemente fundamentale ale spiritualității profetice (milostenia, rugăciunea și postul: 6,1–18); în cele din urmă apar unele învățături de natură sapiențială (6,19–7,12). Această tripartiție, care urmează cele trei secțiuni ale Bibliei ebraice (Tora, Nebiim = Profeții, Ketuvim = Scrierile), scoate în evidență tema centrală aflată în inima Predicii de pe Munte: învățătura lui Isus despre Scripturi. Textul de astăzi pune, așadar, în lumină relația dintre Mesia și Tora. După introducerea (5,17–20), care oferă cheia de interpretare pentru tot restul discursului, urmează o învățătură asupra a patru cuvinte concrete ale Scripturii: omuciderea, adulterul, repudierea (divorțul) și jurământul (5,21–37).

A regândi ruptura

În fața noutății radicale a Împărăției lui Dumnezeu, s-ar putea crede că între Isus și Scripturile lui Israel există o ruptură netă. Încă din vremea primelor erezii (este suficient să ne gândim la Marcion), Scriptura ebraică și Evanghelia au riscat să fie puse în opoziție. Chiar dacă liturgia și teologia propun dialogul dintre Vechiul și Noul Testament, nu este întotdeauna ușor să fie îndepărtată, din predicare și din înțelegerea comunităților creștine, ideea unei contrapunerii radicale între Isus și contextul cultural-religios iudaic.

În realitate, din punct de vedere istoric, separarea netă dintre creștinism și iudaism nu s-a produs înainte de secolul al II-lea; prin urmare, nu numai că Isus din Nazaret era pe deplin inserat și în dialog cu rabinismul iudaic, dar și Evanghelia după Matei (care uneori folosește tonuri foarte dure, cf. cap. 23) este mărturia unei comunități creștine care căuta să propună, în contextul iudaic în care era încă pe deplin integrată, credința în Isus Mesia ca punct de împlinire al iudaismului.

Sensul împlinirii

În Mt 5,17–20, Isus îi avertizează pe ucenicii săi („să nu credeți că am venit”) împotriva riscului de a înțelege misiunea sa ca o abolire a caracterului normativ al Scripturilor ebraice. Dimpotrivă!

Termenul folosit de Matei pentru a defini relația dintre Isus și Tora este „împlinire” (pleróō). Adesea, „împlinirea” este înțeleasă ca o perfecționare, ca și cum viața și învățătura lui Isus ar „completa” o lipsă de sens a promisiunii vechi; dacă ar fi așa, însă, odată ajunsă la plinătate, ceea ce era imperfect ar deveni caduc. Dar Isus este foarte clar în a afirma valabilitatea permanentă a fiecărui detaliu al Torei (iota este cea mai mică literă a alfabetului grecesc, iar trăsăturile minuscule sunt semne diacritice). Se afirmă, de asemenea, că – deși există porunci mai importante decât altele (cf. Mt 22,34–40) – soarta și locul ucenicului lui Isus depind de respectarea tuturor preceptelor Legii; se simte puternic spiritul spiritualității ebraice, potrivit căreia întreaga Lege trebuie trăită și (abia apoi) învățată.

Așadar, nu există o lege depășită! Dar atunci cum trebuie înțeleasă „împlinirea” despre care vorbește Matei? Așa cum se va vedea clar în aplicările la unele porunci ale Legii (5,21–48), „a împlini” înseamnă a readuce la strălucirea de la început și la intenția originară. Isus, Învățător autentic și Trimis escatologic, revelează sensul deplin pe care Tora îl avea în intenția originară a lui Dumnezeu, Legiuitorul. De-a lungul istoriei, Legea lui Dumnezeu a fost uneori greșit înțeleasă și manipulată de oameni; Isus îi redă sensul și finalitatea pe care Dumnezeu le-a înscris în ea. Această finalitate originară este aceea pe care ucenicul Împărăției trebuie să o înțeleagă și după care să-și alinieze faptele și cuvintele.

Iubirea înseamnă: a nu te mulțumi

În Evanghelia după Matei, Isus intră adesea în dialog polemic cu cărturarii și fariseii care, în dorința de a așeza Tora în centrul vieții, riscau uneori să măsoare respectarea Legii printr-o împlinire pur formală; însă un comportament conform literei normelor nu corespunde întotdeauna respectării adevărate și integrale a Legii lui Dumnezeu (cf. Mt 15,1–6). Pentru ucenicii Împărăției, Isus propune o „dreptate mai mare”, caracterizată de împlinirea fără compromisuri a voinței lui Dumnezeu, nu doar a normelor (5,20). Aplicările care urmează la unele porunci ale Legii ilustrează în ce constă această „dreptate mai mare” și modul în care interpretarea lui Isus nu abolește Legea, ci o readuce la inima ei.

Introduse prin formula „ați auzit că s-a spus” (vv. 21.27.31.33), sunt amintite porunca de a nu ucide (Ex 20,13; Dt 5,17), porunca de a nu comite adulter (Ex 20,14; Dt 5,18), prescripțiile despre repudiere (Dt 24,1) și despre respectarea jurământului (Num 30,3). Traducerea italiană redă după fiecare poruncă formula adversativă „dar eu vă spun”; în realitate, textul grec (unde apare conjuncția de) nu implică neapărat această nuanță de opoziție. Ținând cont de vv. 17–20, nu se poate vorbi de o opoziție între porunca veche și învățătura lui Isus. Se poate traduce mai degrabă: „ei bine, eu vă spun” sau „și eu vă spun”, formulă care introduce modul în care Isus înțelege acea poruncă, care nu este abolită, ci rămâne valabilă. Isus oferă o actualizare a poruncilor pe linia aprofundării.

În interpretarea autoritară a lui Isus, orientarea este către o Lege care nu trebuie respectată doar la nivelul literei. Altfel, ar fi vorba de o morală „defensivă”, de un minim necesar, de dorința de a se simți „în regulă”; o morală lipsită de creativitate și generozitate, o lege opusă iubirii. Porunca – citită cu atenție – revelează, dimpotrivă, visul lui Dumnezeu pentru viața și relațiile bărbaților și femeilor; pe această linie Isus recuperează „intenția normei” și o aprofundează. Dacă sensul profund al poruncii „să nu ucizi” (v. 21) este sacralitatea fiecărei persoane, iar intenția Legiuitorului este de a-și păstra pentru sine cuvântul ultim asupra vieții fiecărui om, atunci orice actualizare practică a acestei orientări nu este doar lăudabilă, ci necesară pentru a trăi cu adevărat plinătatea normei. Isus enumeră astfel câteva actualizări: a nu jigni și a respecta profund (v. 22), a te împăca (vv. 23–24), a media (vv. 25–26); sunt doar câteva dintre miile de concretizări pe care ucenicul Împărăției le va urmări cu elan și creativitate. Așa lucrează iubirea: nu se mulțumește cu minimul, ci aruncă inima mereu puțin mai departe.

Repudiere: da sau nu?

Linia interpretativă propusă de Isus pentru porunca „să nu ucizi” este analogă cu cea a celorlalte porunci. Este însă necesar un discurs aparte pentru prescripția privind actul repudierei (v. 31), care, spre deosebire de celelalte, este aici practic revocată. Tora prevede posibilitatea ca un bărbat să-și repudieze soția; Isus nu se opune frontal divorțului, dar o face implicit, afirmând că o nouă uniune echivalează cu un adulter. Care este însă intenția din spatele normei privind repudierea? Potrivit interpretării lui Isus (explicată în 19,3–9), această normă este, de fapt, o concesie, secundară față de proiectul înscris în creație și revelat în Gen 1,27; 2,24. Este o posibilitate acordată oamenilor „cu inima împietrită” care, nefiind capabili să corespundă proiectului creațional al unirii indisolubile, primesc de la Moise posibilitatea divorțului, cu condiția ca acesta să fie reglementat astfel încât să nu pună în pericol femeia repudiată (acesta este motivul documentului de repudiere).

Așadar, ceea ce Isus revocă este concesia față de unirea indisolubilă dintre bărbat și femeie; aceasta nu face decât să confirme și mai mult intenția originară a lui Dumnezeu, potrivit căreia omul nu trebuie „să despartă ceea ce Dumnezeu a unit” (19,6). În acest caz, aprofundarea adusă de Isus normei constă în redescoperirea strălucirii originare care îi stă la bază și pe care fragilitatea umană o întunecase complet. Devine astfel evident că sensul Legii nu rezidă întotdeauna în literă; dimpotrivă, în acest caz literalismul este calea cea mai comodă. „A merge mai departe” cu Isus ne conduce să luăm în serios cerința divină originară.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 2/februarie-martie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

[1] C. DI SANTE, Decalogo: le Dieci parole. Comandamento e libertà, Cittadella, Assisi 2007, 127-128.

[2] N. BERDJAEV, Schiavitù. e libertà. dell’uomo, Bompiani, Milano 2010, 201.

[3] M. BERGAMASCHI, La siepe dei maestri. Trentasette luci dal Talmud, Queriniana, Brescia 2025, 45.

Imagine: James Tissot, Isus predicând din barcă

Hits: 121