„Când Dumnezeu acționează” – Meditație pentru Duminica a III-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A III-A TPA A

25 IANUARIE 2026

CÂND DUMNEZEU ACȚIONEAZĂ…

de Roberto Laurita

Când Dumnezeu acționează, lucrurile se schimbă cu adevărat, pentru că El nu se limitează la a „ajusta”, la a repara, ci aduce noul, ineditul, neașteptatul chiar și acolo unde condițiile par cele mai puțin favorabile.

Galileea era o regiune a Palestinei care avusese dintotdeauna o istorie nefericită: loc de ciocniri, de bătălii, de vărsare de sânge, dar și loc de trecere a armatelor arogante, gata să cucerească, și a oamenilor umiliți și învinși, în drum spre deportare. Chiar și în vremea lui Isus, trecutul continua să își pună amprenta. Prezența străină, păgână, continua să fie o insultă pentru cei care tânjeau după independență, dar și pentru toți cei care credeau că Dumnezeu dăduse acel pământ lui Israel.

Isus își începe misiunea tocmai din Galileea, care, a propos, este țara sa. El părăsește Nazaretul și merge să locuiască în Cafarnaum, un orășel de pe malul Lacului Tiberiada, la răscrucea drumurilor caravanelor.

Acolo ni-l prezintă evanghelistul Matei. Și se grăbește să spună că prezența și acțiunea sa chiar în această regiune constituie împlinirea unui cuvânt profetic: în acest loc marcat de întuneric din cauza istoriei sale tulburi, el, Isus, este lumina care străpunge întunericul.

El își descrie apoi misiunea, care se rezumă la o proclamație, însoțită de gesturi de vindecare și eliberare: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape”. Dumnezeu își vizitează poporul, Dumnezeu este acum prezent și acționează. El ia în mâinile sale soarta omenirii. El oferă fiecăruia șansa de a-și vedea viața schimbată. Nimic nu poate opri iubirea Sa. Nu există nicio situație dificilă, nicio situație dramatică, nicio situație considerată a nu avea ieșire, pe care El să nu o poată vindeca, aducând bucurie și pace. El cere un singur lucru: să avem încredere în el, să ne îndreptăm cu hotărâre viața spre el, iar Cuvântul său să devină punctul nostru de referință sigur.

Este un mesaj simplu, luând în considerare toate lucrurile, dar care cere o aderență radicală. Și aceasta este ceea ce ni se cere fiecăruia dintre noi astăzi. Evanghelia, de fapt, ne pune în față o imagine vie a ceea ce înseamnă să crezi: să fii dispus chiar să lași totul, pentru a-l urma pe Isus.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

ÎN VREMEA GALILEEI POPOARELOR

de Paola Bignardi

Între sfârșit și început

Cu cele câteva versete ale Evangheliei din această duminică, parcă are loc trecerea de la vechi la nou, de la Botezător la Isus. Ioan Botezătorul, ultimul „profet” al unui timp care se identifică cu Legea, cu templul, cu viziunea severă a unei asceze care face din persoană protagonistul fidelității religioase, prin diferitele observanțe prescrise de Lege: timpul său s-a încheiat și arestarea sa pare să indice aproape plastic încheierea istoriei sale umane și a misiunii sale religioase: o încheiere dramatică, ca martir al propriei onestități și fidelități religioase. El a fost precursorul, funcția sa se încheie în momentul în care cel care a fost anunțat a sosit. Acum scena trece la Isus, care umple totul, în felul său.

Și este o scenă foarte umilă și obișnuită, aproape umilă: Cafarnaum, la fel de necunoscută ca Nazaret; Galileea, o zonă de graniță, unde israeliți, păgâni, credincioși în diferite culte trăiesc împreună, într-o promiscuitate care ar putea avea gustul impurului. Departe de Ierusalim și de templu, aici nu există frontiere care să protejeze împotriva contaminării de către străin sau necredincios. Alegerea locului de unde să înceapă proclamarea timpului nou este în sine un program, în sine conținutul Regatului: originalitatea sa, diferența sa față de credința trecutului.

Există mesaje care nu își trag forța din cuvânt, ci din decizii, gesturi, stiluri. Mesajul lui Isus va avea forța religioasă a laicității sale, a umanității sale, a universalismului său.

Puterea Împărăției

Tocmai de acest lucru are nevoie timpul nostru; un timp în care credinciosul experimentează slăbiciunea locurilor tradiționale, a referințelor religioase atât de liniștitoare în trecut, atât de puternice încât riscă să facă să se piardă din vedere puterea Evangheliei sau să se uite gratuitatea ei. Acest timp al nostru este cel care trebuie să ne ajute să descoperim puterea umanității și vastitatea Împărăției, măreția sa care o depășește pe cea a logicii religioase pentru a ne conduce în locul în care este posibil și necesar să trăim doar încredințându-ne lui Dumnezeu, fără nicio certitudine care vine din alegerile, meritele sau ritualurile noastre.

Isus Cristos să instaureze perioada de libertate a Evangheliei, care este în primul rând ruperea acelor legături religioase care pot face religia ca un jug.

Libertate sau nedumerire?

Cu toate acestea, confruntați cu această perspectivă, unii creștini – mulți! – se simt pierduți: se simt „salvați” de liturghiile obișnuite, de respectarea unor norme rigide, de trăirea în limitele definite ale unei religii și ale unei morale cu anumite prescripții. Alții se simt eliberați și cred că adevărata și profunda mântuire pe care Isus a instaurat-o este cea care îi eliberează de o religie care îi face robi. Acum ei se simt fii: s-au redescoperit pe ei înșiși ca niște copii născuți prin voința comună a Dumnezeului care le-a insuflat Spiritul său, ca și tuturor fraților și surorilor care trăiesc cu ei; simt acum puterea purificatoare care le vine din nimic altceva decât din apa botezului; experimentează acum că valoarea rugăciunii lor nu depinde de „templu”, ci de conștiința în care are loc adorarea lui Dumnezeu în spirit și adevăr ; acum simt că cei care nu cred în Dumnezeu sau care cred într-un Dumnezeu al cărui nume este diferit de cel al lui Isus din Nazaret sunt cu adevărat frați și surori, solidari în recunoașterea Spiritului cu care este umplut pământul și în restaurarea demnității umane, a dreptății, a respectului: în acest sens, ei îl adoră împreună pe Dumnezeul care locuiește dincolo de orice graniță, care nu cunoaște teritorii preferențiale, care vorbește limba unei umanități universale.

Să trăim Galileea neamurilor

Orașele noastre seamănă din ce în ce mai mult cu Galileea pe care Isus a ales-o pentru a-și începe misiunea: astăzi discipolii Domnului au colegi de muncă care nu cred în Dumnezeu; vecini care profesează alte religii decât creștinismul. Suntem în condiția primilor ucenici, cei pe care Isus avea să înceapă să-i cheme chiar la începutul misiunii sale. Ne simțim pierduți atunci când realizăm că suntem o mică minoritate, împrăștiați printre oameni a căror perspectivă asupra vieții este foarte diferită de a noastră. Atât de pierduți, încât nu mai putem recunoaște în ei propria noastră căutare, propria noastră nevoie de simțământ în viață, propria noastră dorință de libertate.

Fixându-ne privirea asupra lui Isus, lăsând valoarea și frumusețea alegerii sale să pătrundă în adâncul inimii noastre, noi, creștinii de astăzi, ar trebui să ne simțim privilegiați: putem înțelege mai bine decât alții inima Împărăției pe care el o proclamă. Regretul pentru vremurile în care felul nostru de a crede era păzit de riturile noastre, de „granițele” noastre culturale și existențiale, nu ne predispune să înțelegem darul pe care Domnul ni-l face astăzi, pentru a ne face părtași propriei sale alegeri: să trăim în Galileea neamurilor.

Să învățăm să apreciem culturile, limbile, gesturile, modul de interpretare a omenirii. Și să simtă că, pe măsură ce gardurile trecutului sunt dărâmate, inimile și mințile se lărgesc.

Bucuria Evangheliei

În Galileea neamurilor, Isus a anunțat Împărăția, dar a și făcut vindecări fără să cheme oamenii să fie discipoli; s-a împrietenit chiar și cu bărbați și femei a căror viață nu era exemplară; a vizitat casele oamenilor obișnuiți; a frecventat străzile și le-a făcut umane cu privirea, cu umanitatea, cu atenția, cu bunătatea sa.

Nu lipsesc astăzi experiențele care se dezvoltă în stilul lui Isus: sunt discipoli care au simțit farmecul libertății față de limitele care îi închid și au acceptat riscul de a explora dialoguri, cercetări, întâlniri, în care sunt siguri că îl vor întâlni pe Domnul care frecventează aceleași experiențe cu puterea Duhului său. Și experimentează astfel bucuria și libertatea Evangheliei.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură    Is 9, 1-4

Acest fragment din așa-numitul „Primul Isaia” (lucrare scrisă în Iuda în secolele VI-VII î.Cr.) aparține așa-numitei „Cărți a lui Emanuel”. Pentru a înțelege mai bine textul și mesajul său, trebuie să acordăm atenție contextului politic și religios în care a fost scris. Regatul de Nord (Israel) se aliază cu Siria și Egiptul pentru a face față puterii asiriene. Regatul de Sud (Iuda), însă, refuză să participe la această alianță și, ca urmare, suferă o invazie din partea acestora. În fața amenințării, regele cere ajutorul Asiriei. Rezultatele războiului au fost dezastruoase: suferința poporului, în special a celor mai săraci, și obligația de a accepta cultul religios asirian. Isaia, contrar ultimei decizii a regelui, a trebuit să facă față situației dificile care a urmat. În acest context este scrisă cartea lui Emanuel. Isaia speră că fiul lui Ahaz și succesorul său, care urmează să se nască (Ezechia), va reuși să schimbe situația, să înfrunte Asiria și să obțină libertatea, și își exprimă speranțele în imaginile frumoase pe care le citim astăzi: lumina va străluci în mijlocul întunericului și vor veni bucuria și fericirea. Acest viitor nou care se așteaptă este o realitate socială și politică, dar este înțeles în același timp de Isaia dintr-o perspectivă religioasă. Lumina, bucuria și fericirea poporului sunt ceea ce dorește Yahwe. Israelul nu îl înțelege pe Dumnezeu decât în propria sa istorie.

 A doua lectură   1Cor 1, 10-13.17

Termenul folosit de Paul, tradus în text ca „diviziuni”, se referă la conflictele rezultate din rivalitate sau dezacord. În orice caz, aluziile la „a fi al lui Paul”, „a fi al lui Apollo”, „a fi al lui Chefa” sau „a fi al lui Cristos” indică o diviziune internă serioasă între membrii comunității, care este văzută de Paul ca o amenințare gravă. De aceea, el intervine și le prezintă, prin cuvintele sale, situația pe care au creat-o. Problema nu sunt diferențele interne (în ce grup nu există astfel de diferențe?), ci faptul că aceste diferențe distrug comuniunea, viața internă și relațiile dintre membrii adunării (ekklesía).

Pe de altă parte, răspunsul dat de Paul (Cristos m-a trimis să predic Evanghelia fără cuvinte înțelepte, pentru a nu goli crucea lui Cristos) pare să indice că diviziunile își au originea în dorința corintenilor de a „fi mai mult” (de a fi mai înțelepți, mai importanți, mai remarcabili și mai recunoscuți…). Singurul său argument, pe lângă numirea realității, este răstignirea lui Isus. Crucea este cea care arată cum l-a înțeles Isus pe Dumnezeu (un Dumnezeu care nu se impune, care acceptă să fie respins) și, în consecință, cum s-a înțeles pe sine însuși.

Evanghelia    Ioan 1,29-34

Matei a folosit aici, ca în multe alte locuri, câteva texte din Vechiul Testament; mai precis, textul din Isaia din prima lectură de astăzi. Ceea ce urmărește evanghelistul cu interpretarea sa a Vechiului Testament este să arate cine este Isus și ce sens și importanță au viața și mesajul său. Alegerea tocmai a acestor versete din Isaia este foarte elocventă. În ele, așa cum spuneam mai sus, se exprimă speranța că realitatea politică și socială se va schimba și modul în care această schimbare este înțeleasă ca voința lui Yahve. Ceea ce face Matei este să indice că, în aceste noi circumstanțe ale poporului (nu mai în secolul al VIII-lea î.Cr. al lui Isaia, ci în secolul I d.Cr.), împlinirea promisiunilor de lumină și bucurie va veni nu prin Ezechia, ci prin Isus. Astfel, Matei introduce ministerul public al lui Isus, care începe în Evanghelia sa imediat după citatul din Isaia cu vestea anunțului său că Împărăția Cerurilor a sosit deja. O Împărăție care, așa cum subliniază ultimul verset al lecturii, are de-a face cu viața: dispariția a ceea ce provoacă suferință, respingerea oamenilor, izolarea, etichetarea negativă: vindecarea bolilor și alungarea demonilor.

PRIMA LECTURĂ

Primul verset al acestui text este un fel de cadru introductiv în raport cu oracolul propriu-zis , care preconizează eliberarea de opresiune prin descrierea acesteia ca fiind ceva deja realizat. Soliditatea anunțului profetic este de așa natură încât ceea ce Dumnezeu perspectivă este văzut ca fiind deja dat.

Dumnezeu luminează istoria

Umilirea teritoriilor lui Zabulon și Neftali este – așa cum am menționat – o referire la invazia asiriană din secolul al VIII-lea î.Cr. Acest trecut întunecat este contrastat, în viziunea profetică, cu un viitor luminos pentru acest teritoriu traversat de Drumul Mării (drumul din porturile Israelului către Mesopotamia prin Galileea). Pe acest drum au venit asirienii și de acolo exilații au trecut în Asiria; dar Domnul va inversa situația întunecată care a început cu acea călătorie în întuneric (8.23b)!

Sunt folosite diverse imagini pentru a descrie bucuria eliberării de sub jugul asirian: lumina care străbate întunericul, abundența recoltei, victoria în luptă (9.1-2). Se face apoi o comparație istorică („ca în ziua lui Madian”: v. 3) cu o situație în care Dumnezeu a învins pentru Israel dușmani mult mai puternici decât el. Referința este la Jud 7:15-25: Ghedeon a adunat o armată numeroasă pentru a lupta împotriva madianiților care hărțuiau Israelul cu războaie constante; dar Domnul i-a spus clar că această armată era prea mare, trebuia să o reducă! Ghedeon s-a supus și a redus-o la doar trei sute de oameni; au înconjurat tabăra inamică noaptea și a fost suficient să arate torțele pentru ca dușmanii, crezând că sunt înconjurați de o armată uriașă, să înnebunească de frică și să înceapă să se războiască între ei. Au murit cu toții, fără ca Israelul să riposteze. Așadar, Dumnezeu intervine în istorie și răstoarnă soarta popoarelor!

A DOUA LECTURĂ

În acest pasaj, Paul abordează frontal principala problemă de care era conștient cu privire la situația comunității creștine din Corint: problema diviziunilor și rivalităților. Întrucât Cristos, răscumpărătorul nostru, este unic, orice diviziune manifestă faptul că lui nu i se acordă primul loc. Paul a proclamat Evanghelia în Corint și comunitatea creștină s-a format odată cu el; mai târziu, Apolo a lucrat activ pentru formarea și creșterea creștinilor din Corint. Nu știm însă nimic despre relația dintre Petru (Chefa) și acea comunitate.

Fiind uniți în Cristos

Este un fapt, însă, că în Corint creștinii (condiționați de atenția deosebită acordată în cultura greacă artei retoricii: a ști să vorbești și să convingi prin utilizarea abilă a cuvintelor) riscau să acorde mai multă importanță apostolilor individuali (proclamatorii Evangheliei) decât conținutului mesajului Evangheliei (evenimentul Cristos). Astfel, rivalitățile și diatribele tipice disputelor filosofice din lumea greacă au fost transferate în viața creștină; probabil că oamenii intrau în aceste rivalități lăudându-se că au primit credința (au fost botezați) de la apostolul mai carismatic.

Apoi, Paul ironizează („Paul a fost răstignit pentru voi?”: v. 13) relativizează propria sa praxis baptismală („nu el m-a trimis pe mine să botez”: v. 17) și ne readuce la unicitatea lui Cristos ca temelie a mântuirii. Numai de El aparținem! „Și eu din Cristos!” (v. 12) este afirmația mândră a apostolului care, în fața pretențiilor falacioase de apartenență la acest sau acel slujitor al Cuvântului, declară singura apartenență cu care ne putem lăuda cu adevărat: a fi din Cristos. Acordând prea multă importanță formei vestirii riscăm să slăbim vestirea creștină însăși, care în sine este marcată nu de glorie, ci de slăbiciunea crucii. Cei care acceptă Evanghelia nu o fac pentru că au fost convinși de argumente înțelepte(cf. v. 17), ci pentru că au fost atinși de iubirea manifestată în moartea lui Cristos.

EVANGHELIA

După relatarea botezului lui Isus și a ispitelor din deșert, Matei introduce începutul slujirii sale în Galileea prin intermediul unei reflecții scripturale. El relatează apoi învățătura fundamentală a propovăduirii lui Isus și relatează chemarea primilor patru ucenici.

Contextul

După evanghelizarea originilor lui Isus cu ajutorul relatărilor despre copilărie (Mt 1-2) și după relatarea evenimentelor care au avut loc în deșertul Iudeii (3.1-4.11: introducerea figurii Botezătorului, botezul lui Isus și cele patruzeci de zile de ispită în deșert), înainte de a începe să expună învățătura și activitatea lui Isus în Galileea, Matei elaborează un pasaj de tranziție pentru a da profunzime teologică unui pasaj important în misiunea lui Mesia.

Un nou început

În 4:17 apare o formulă relevantă din punct de vedere narativ: „din acel moment Isus a început să…” (cf. și 16:21). Suntem în fața unei noi etape: Isus iese definitiv din dulap și o face într-un teritoriu foarte particular. În vv. anterioare (12-16), Matei nu numai că încearcă să raporteze această conjunctură la o perspectivă teologică prin utilizarea unei tipologii scripturistice, dar o leagă și de contingența istorică a ieșirii Botezătorului (ca și cum, într-un fel, golul lăsat de precursor ar fi marcat momentul favorabil pentru răsăritul „marii lumini” a lui Mesia); Matei, în plus, stabilește un paralelism literar perfect între predicarea lui Ioan (3.2: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape”) și începutul celei a lui Isus (4.17).

Scena chemării primilor patru ucenici (vv. 18-22) oferă apoi cititorului un fapt care îi va fi util pentru a continua lectura evangheliei: de acum înainte, Isus nu va fi niciodată singur, va exista întotdeauna cineva care să îl urmeze. Învățăturile și acțiunile sale vor avea întotdeauna un public selectat (mai mult sau mai puțin hrănit) care nu va rata lucrurile importante(cf. 13:51). În cele din urmă, v. 23 oferă un rezumat al celor mai tipice acțiuni din călătoria sa prin Galileea: predarea în sinagogi, proclamarea Evangheliei Împărăției și vindecarea bolilor și a infirmităților; acest rezumat va reveni în 9:35 și (într-o formă redusă) în 11:1, parcă pentru a puncta și a da unitate narațiunii acestui nou timp.

Contingență sau providență?

Arestarea lui Ioan (la care se face referire cu același verb care va fi folosit pentru arestarea lui Isus: „livra”) aruncă o umbră asupra narațiunii; cititorul se întreabă dacă „retragerea” lui Isus la periferia Galileei este un fel de fugă pentru protecție(cf. situații similare în 2:22 și 12:15) sau o alegere liberă. Constrângere sau oportunitate de proclamare? În orice caz, acestea sunt elemente contingente, legate de situația istorică concretă. Ele ar putea părea detalii întâmplătoare, trasee de viață marcate de situații accidentale; cum ar fi mutarea din Nazaret (unde Isus și-a petrecut anii copilăriei și tinereții) în Cafarnaum (orașul lui Petru și Andrei, unde a mers să locuiască în perioada ministerului său: cf. 9:1; 13:36).

Evanghelistul ține însă să ne facă să apreciem faptul că – indiferent cât de mult se pot întâmpla lucrurile mai mult sau mai puțin întâmplător și mai mult sau mai puțin determinate de voința umană – frâiele istoriei sunt în mâinile lui Dumnezeu; el conduce totul înapoi la voința sa și la un rezultat bun. Privirea bărbaților și a femeilor este adesea incapabilă să înțeleagă firul roșu al providenței lui Dumnezeu în afacerile umane și, astfel, ei devin descurajați sau neliniștiți, ca și cum Dumnezeu nu ar fi cu adevărat prezent și la lucru în mijlocul poporului său. Scriptura are însă puterea de a ne deschide ochii și de a ne oferi cheia interpretativă pentru a citi realitatea concretă cu o privire profetică.

Teritoriul profetic

Introdus de formula sa tipică (v. 14: „pentru ca ceea ce s-a spus prin profet să se împlinească”), Matei citează pasajul din Is 8:23-9:1. Același teritoriu în care se deplasează acum Isus, cel atribuit triburilor lui Zabulon și Neftali, evocă, prin cuvinte profetice, un trecut întunecat. În anul 732, armata asiriană a coborât spre Israel și a cucerit Galileea și Galaadul (cf. 2Reg 15,29). Orașele au fost distruse și o parte din populație deportată; în schimb, alături de noii ocupanți au fost aduși alți refugiați din ținuturile subjugate de asirieni. Aceasta era metoda asiriană de menținere a puterii: „strămutarea” oamenilor, rupând astfel legăturile sociale, familiale și culturale pentru a-i slăbi pe cei cuceriți. De atunci, Galileea a fost numită „a neamurilor”, în semn de dispreț (un teritoriu locuit de metiși).

Profetul contrastează blestemul străvechi al acelui teritoriu periferic cu marea lumină adusă de nașterea unui copil (cf. Is 9,5), o figură care, deși face probabil aluzie la un conducător davidic (în textul ebraic aspectul acțiunii este împlinit, deci trecut: „o lumină a strălucit”), tradiția isihastă a început deja să interpreteze într-un sens mesianic (simțământ depus în traducerea greacă a LXX care redă verbele la timpul viitor: „o lumină va străluci”). Matei preia aceste cuvinte, recunoscând o actualizare nouă și decisivă în prezența lui Isus (nu este întâmplător că Matei folosește textul ebraic, la timpul trecut). Dar citatul profetic și împlinirea recunoscută de evanghelist nu au doar rolul de a sublinia fidelitatea lui Dumnezeu față de promisiunile sale; de asemenea, evidențiază modul în care alegerile contingente ale lui Isus se înscriu într-o logică providențială. Astfel, apare atitudinea lui Mesia de a porni nu de la centru, ci de la periferie, apar trăsăturile sale de împărtășire cu cei din urmă și cu cei lepădați din societate. Iar prin menționarea Galileei „a neamurilor”, evanghelistul anticipează deja cum misiunea lui Isus și a urmașilor săi nu poate rămâne limitată doar la Israel (cf. 28:19).

Convertirea…

Mica frază care condensează anunțul programatic al lui Isus (v. 17) se concentrează pe un imperativ. Se impune imediat o decizie: aceea de convertire. După cum se știe, verbul metanoéo se referă la o schimbare de gândire: nu este vorba doar de mentalitate (de a aduce valorile și perspectivele lui Dumnezeu în coordonatele gândirii), ci și de procesele raționale care trebuie să iasă din tiparele stabilite pentru a se lăsa determinate de noutatea Evangheliei. Aceasta implică o revoluție spirituală care cuprinde orice dimensiune a vieții (minte, afecte, memorie, voință). În spatele acestei semantici a verbului grecesc, se află – în perspectiva semitică a lui Matei – simțământul subiacent al verbului ebraic shubh („a se întoarce”); prin urmare, în convertire există și un puternic simțământ de a reveni asupra propriilor pași și de a se întoarce din nou spre Dumnezeu, care fusese exclus din orizontul vieții. Relația cu Dumnezeu este cea care hrănește orice angajament și orice decizie de bine.

… și proclamarea Împărăției

Chemarea la convertire are o motivație foarte specifică: „pentru că împărăția cerurilor este aproape”. Expresia tipic mateiană „împărăția cerurilor” corespunde cu „împărăția lui Dumnezeu”, dar, în comparație cu aceasta din urmă, se caracterizează prin dorința de a proteja mai bine transcendența și alteritatea lui Dumnezeu, tocmai atunci când este amestecat în istoria umană. De fapt, a vorbi despre „împărăția cerurilor” înseamnă a vorbi despre o societate, un mod de viață, un sistem de relații, o lume – cu alte cuvinte – în care nu domnește logica rugăciunii, idolatriei și tergiversării(cf. ispitele lui Isus), ci Dumnezeu însuși, cu sistemul său de valori „altul” decât cel lumesc. În persoana lui Isus, în cuvintele și faptele sale, Împărăția s-a apropiat: în persoana sa, Dumnezeu a luat în mod decisiv istoria în propriile mâini și și-a restabilit regalitatea.

 El face acest lucru fără impunerea tipică a conducătorilor acestei lumi, ci făcând o propunere: cei care decid să intre în Împărăție și să primească noutatea acesteia devin parte a ei. Împărăția „s-a apropiat” (de desăvârșit, în textul original), dar încă nu a venit; ea va fi pe deplin împlinită când Fiul Omului se va întoarce(cf. 16:28). De aceea, ea trebuie să continue să fie proclamată (cf. 10:7: „pe măsură ce mergeți, propovăduiți, spunând că împărăția cerurilor este aproape”) și invocată (cf. 6:10: „Vie împărăția Ta”), pentru ca toți să o primească și realitatea cerului să-și facă tot mai mult loc pe pământ.

Veniți după mine

În sfârșit, vv. 18-22 relatează propunerea făcută primilor patru ucenici și acceptarea lor liberă. Isus „merge pe lângă Marea Galileei”; în contextul literar al pasajului nostru, aceasta nu este o simplă indicație geografică. În v. 13, Matei notase Cafarnaum ca fiind locul noii locuințe a lui Isus, se află „pe malul mării”, iar în textul citat din Isaia, marea apare din nou ca o referință pentru a localiza regiunea întunecată în care a apărut o lumină (v. 15: „pe drumul spre mare”). Este vorba de lacul Tiberiadei, denumit în mod obișnuit „Marea Galileei”, a cărui menționare aici contribuie la construirea simbolisticii întunericului. În imaginea lui Isus mergând de-a lungul mării, putem întrevedea drumul lui Mesia, care nu refuză să traverseze cele mai pustii țărmuri ale vieții umane; el este – pentru Matei – lumina care a răsărit „pentru cei care locuiesc în regiunea și umbra morții”.

Prin urmare, chemarea de a-l urma este structurată și simbolic ca o rază de lumină care intră în viața de zi cu zi a oamenilor pentru a da un nou simțământ vieții. Într-adevăr, însăși activitatea pescarilor este transfigurată în promisiunea „Vă voi face pescari de oameni”. Textul nu oferă nicio altă motivație pentru viteza de reacție („imediat”) a celor patru chemați, dacă nu puterea acestei promisiuni. Această perspectivă este cea care le dă aripi pe picioare și le permite să accepte cu ușurință invitația lui Isus.

În orizontul simbolic construit de text, ținând cont de numeroasele referiri biblice la mare ca sediu al haosului și locuință a demonilor (cf. Iob 38:8-11; Ps 74:13-14), imaginea „pescarilor de oameni” devine clară. Urmându-l pe Isus, ei vor deveni colaboratori ai Împărăției, adică vor contribui la smulgerea tuturor oamenilor de sub dominația morții și a răului care se ascunde adesea în logica lumească.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 1/ianuarie-februarie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Juan de las Roelas, Chemarea lui Petru și Andrei

Hits: 77