„Ioan Botezătorul, un martor autentic” – Meditație pentru Duminica a II-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune  un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

A II-A DUMINICĂ TPA A

18 IANUARIE 2026

IOAN BOTEZĂTORUL, UN MARTOR AUTENTIC

de Roberto Laurita

El știe că i s-a dat o misiune de îndeplinit: să pregătească calea pentru Trimisul lui Dumnezeu, Mesia. Și-a dedicat toată energia acestui scop. Nu și-a pierdut timpul căutând haine elegante și confortabile sau pregătind mâncare gustoasă. Tot ceea ce este efemer și ostentativ nu a atins nici măcar existența sa. Vocea sa a ajuns la toți cei care cred în promisiunile lui Dumnezeu și sunt dispuși să recunoască ceea ce îi ține departe de El.

Deși s-a bucurat de un anumit succes, acest lucru nu i-a urcat cu siguranță la cap. Poate că a provocat îngrijorare în rândul autorităților religioase din Ierusalim, dar nu l-a făcut să piardă din vedere importanța misiunii sale și, în același timp, limitele acesteia.

Cuvintele sale puternice și clare nu cruțau pe nimeni: fiecare era confruntat cu propriile neajunsuri, necredincioșii și păcatele. Și li se cerea să facă un gest semnificativ: să se boteze în apele râului Iordan. Să ceară să fie spălați de păcatele lor, pentru a-L putea primi cu demnitate pe Cel care urma să vină, pentru a porni cu hotărâre spre o viață nouă. Botezătorul nu le-a cerut lucruri imposibile, fapte eroice peste puterile lor, ci mai degrabă să se întoarcă pe calea Legământului cu Dumnezeu, o cale trasată de porunci.

Acum, Mesia, Cel Așteptat, a sosit. Tot ce mai rămâne de făcut precursorului este să-l recunoască în fața celor prezenți, astfel încât ochii lor să se îndrepte spre el și inimile lor să decidă să-l urmeze. Și Ioan face acest lucru cu sinceritatea sa obișnuită. El îl arată și, într-un fel, îl prezintă. Fără a ascunde distanța care îl separă pe el, profetul, de Isus. Faptul de a-l fi precedat nu-i dă dreptul să se declare mai mare. El a fost doar mesagerul care l-a anunțat pe Cel Așteptat, cel care a pregătit calea pentru cineva mult mai important decât el însuși.

Există o diferență clară între acțiunile lor. Ioan Botezătorul botează „în apă” pentru ca dorința omului de a-L întâlni pe Dumnezeu să se manifeste. Isus botează „în Duhul Sfânt”, adică transformă existența unei persoane, introducând-o într-o lume nouă, împărăția lui Dumnezeu.

Și totul depinde de identitățile lor diferite. Ioan este doar un martor și a intervenit pentru ca Isus „să fie revelat Israelului”. Isus este Mielul lui Dumnezeu: cel drept care moare pentru păcătoși, cel nevinovat condamnat fără motiv, slujitorul credincios care înfruntă suferința și chiar moartea. Duhul S-a stabilit în el: Duhul îl va călăuzi mereu. El este Fiul lui Dumnezeu: nimeni nu-L cunoaște pe Dumnezeu mai bine decât el și nu-I poate revela chipul; nimeni nu este mai în armonie cu voința Lui decât el.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI – 

MARTORI AI UNUI DUMNEZEU INVIZIBIL

de Paola Bignardi

Învățând de la Ioan Botezătorul

Evanghelia propusă de liturghia acestei duminici prezintă doi protagoniști care par să se urmărească reciproc: unul prezent, explicit, care vorbește și acționează; unul ascuns, misterios, evaziv.

Cel misterios este cel mai important, dar numai celălalt vorbește. Protagonistul ascuns este prezent în cuvintele martorului, Ioan Botezătorul. El a văzut, dar ceea ce a văzut și povestește acum este în sine misterios: Duhul, o prezență intangibilă: cum îl putem recunoaște într-un porumbel? În mărturia lui Ioan, există o succesiune de cuvinte care sunt ele însele aluzive: cel care vine după și era înainte; cel care este miel! Cum poate fi tradus toate acestea în limbajul cotidian? Ce comunică acest personaj ciudat, familiarizat cu asprimea deșertului, obișnuit cu cuvinte concrete pentru a denunța comportamentul care îndepărtează de Dumnezeu și, în același timp, știe să folosească imagini aluzive care necesită o interpretare subtilă?

Ioan este antrenat să vadă „dincolo”, să scruteze misterul; din acest motiv, dincolo de înfățișarea umană a lui Isus, el vede mielul; dincolo de porumbel, el vede Duhul. Și poate proclama că „acesta este Fiul lui Dumnezeu”.

Ceea ce mărturisește Ioan este în contradicție cu sentimentul comun, dar este proclamat cu determinare. Nu-i pasă dacă cei care îl ascultă sunt convinși de cuvintele sale: sarcina lui este doar să mărturisească ceea ce a văzut; să risipească ideea că el este Mesia așteptat; să sublinieze prezența Fiului lui Dumnezeu în acel om improbabil, egal cu toți ceilalți, asupra căruia a văzut Duhul să se odihnească.

Sfinții din viața de zi cu zi

Ioan este liderul multor femei și bărbați care, de-a lungul secolelor, au fost ca el: martori prin cuvintele lor, uneori blânde, alteori aprinse; cu o viață dedicată în totalitate slujirii Evangheliei, arătând prin natura radicală a alegerilor lor că merită să-ți dedici întreaga viață lui Dumnezeu; arătând prin caritatea lor adevărul mesajului Evangheliei care ne invită să ne iubim unii pe alții așa cum am fost iubiți de Dumnezeu. Lista ar putea fi foarte lungă: bărbați și femei din toate timpurile, din toate culturile, din toate condițiile sociale; mai mult sau mai puțin faimoși, dar toți cu un nume și un prenume.

La această listă trebuie să adăugăm încă una, evocată de Apocalipsă, care vorbește despre „o mare mulțime, pe care nimeni nu o putea număra, din toate neamurile, triburile, popoarele și limbile” (7,9). Aceștia sunt oameni anonimi care, de-a lungul timpului, au mărturisit frumusețea Evangheliei printr-o viață în care Cuvântul putea fi văzut în mod transparent, dincolo de cuvinte. Există mulți martori tăcuți și ascunși care trăiesc printre noi; ei sunt sfinții de lângă noi, despre care Papa Francisc a scris în enciclica sa despre sfințenie:

Îmi place să văd sfințenia în oamenii răbdători ai lui Dumnezeu: în părinții care își cresc copiii cu dragoste, în bărbații și femeile care muncesc pentru a aduce pâinea acasă, în bolnavi, în călugărițele în vârstă care continuă să zâmbească. În această perseverență de a merge înainte zi după zi, văd sfințenia Bisericii militante. Aceasta este adesea sfințenia „de lângă noi”, a celor care trăiesc în apropierea noastră și sunt o reflectare a prezenței lui Dumnezeu (Gaudete et exsultate, 7).

Discreția Duhului

Și la fel cum aceste texte sunt ascunse și tăcute, la fel sunt și cei în care prezența lui Dumnezeu este ascunsă, misterioasă și ascunsă și astăzi. Semnele prezenței Duhului sunt greu de descifrat: ele se găsesc în dedicarea tăcută a mamelor și taților care se consacră copiilor lor într-un spirit de generozitate altruistă, în muncitorii care își îndeplinesc sarcinile cu demnitate, în politicienii și administratorii onești care lucrează pentru binele comun… Dar Duhul trăiește și lucrează și în oamenii neliniștiți care nu au redus la tăcere vocea conștiinței din interiorul lor care caută adevărul; femei și bărbați care caută sensul și sunt conștienți că acesta nu se obține ușor; oameni care nu încetează niciodată să creadă în valoarea vieții, chiar și atunci când furtunile existenței îi lovesc… Cine ar putea spune că aceste semne manifestă prezența Duhului care se odihnește asupra fiecărui bărbat și fiecare femeie, conform cuvintelor profetului Ioel? Este nevoie de privirea pătrunzătoare a profetului care citește în profunzime, care vede dincolo de ceea ce este evident.

Există o prezență a Duhului care mă provoacă și mă impresionează în mod deosebit astăzi: este aceea a unei lumi tinere care, dincolo de aparențe, caută un mod nou și contemporan de a trăi credința, care caută un creștinism care se arată, ca în Evanghelie, prieten al vieții și al dorinței de fericire și împlinire care se ascunde în ea. Duhul îi cheamă pe toți să se implice.

Dumnezeu este o prezență tăcută, chiar și astăzi, viu printre noi. Modul său de a se manifesta este discret, cuvântul său seamănă cu o șoaptă. Și totuși, El este prezent!

Martori ai prezenței sale

Același mister al discreției învăluie atât viețile oamenilor obișnuiți, cât și pe cea a martorului. Chiar și astăzi, nu lipsesc textele… călugări care, prin studiul asiduu al Evangheliei, ascultarea profundă a vieții și tăcerea, au învățat să descifreze prezența Duhului care se odihnește pretutindeni; că chiar și în această epocă dramatică, în care totul pare să fie în criză, ei știu să vadă lăstarii fragili ai vieții noi care răsar, mărturisind că Dumnezeu nu a abandonat istoria umanității, ci se revelează acolo unde ne așteptăm cel mai puțin. Avem nevoie de cineva care să ni-L arate, așa cum a făcut Ioan Botezătorul cu Mielul lui Dumnezeu; cineva care să ne reveleze prezența Sa misterioasă.

Vremurile noastre au nevoie de martori care să știe să descifreze istoria, care să nu înceteze niciodată să analizeze această epocă și ființele umane din jurul lor, care să știe să discearnă urmele binelui oriunde se manifestă acesta și să știe să-l numească. Și care știu să spună cu convingere că Duhul nu a abandonat istoria umană: trebuie doar să ne antrenăm privirea pentru a-l recunoaște și a-l căuta cu imaginație și deschidere de spirit, dispuși să-i distingem prezența chiar și acolo unde nu ne-am aștepta să-l găsim. Pentru binele tuturor.

PRIMA LECTURĂ

Misterioasa figură a slujitorului, care apare de mai multe ori în a doua parte a cărții Isaia (capitolele 40–55), este descrisă cu trăsături profetice și are anumite funcții mesianice. În poemul pe care îl citim astăzi, există un fel de investitură care capătă tonul atât al unei vocații, cât și al unei promisiuni.

Interpretarea așa-numitelor „patru cântece ale slujitorului” este dificilă, mai ales pentru că s-a încercat adesea să fie înțelese ca un grup de poezii izolate de contextul lor, concentrându-se pe problema identificării precise a slujitorului. De mult timp, exegeza s-a blocat, de fapt, asupra întrebării dacă slujitorul este o figură individuală sau colectivă.

Vocația Israelului

A fi slujitor al lui Dumnezeu, ceea ce echivalează cu a fi ales de El (ales: cf. 42:1), este o vocație a poporului Israel care, încă din vremea lui Abraham, a fost – are sarcina de a fi o „binecuvântare” pentru națiuni. Duhul lui Dumnezeu asupra alesului său îi conferă misiunea de a aduce dreptate tuturor popoarelor, de a restabili neprihănirea și de a le conduce la credința în Dumnezeul viu și adevărat. Este păcat că, de-a lungul istoriei, această vocație a fost adesea ignorată de popor. Chiar și în dezvoltarea Isaia 40-55, vedem că, atunci când Dumnezeu începe să-și elibereze poporul din exil, exilații au adesea ochii închiși, inimile legate de tristețe și sunt obosiți de luptă și de credință (cf. 48:1-2; 49:4).

Pasajul preluat din liturghia de astăzi (referirea la oboseală din versetul 4 este omisă) pare să dorească să readucă în atenție responsabilitatea personală a fiecărui membru al poporului ales de a-și asuma sarcinile care decurg din faptul de a fi poporul lui Dumnezeu. Fiecare persoană este chemată să fie un „slujitor”, să fie cu adevărat

„Israel”, respectând frumusețea vocației încredințate întregului popor (am putea traduce versetul 3 astfel: „tu ești slujitorul meu, tu ești Israel!”). Cei care acceptă realitatea vocației lor și a poporului lor devin colaboratori ai lui Dumnezeu în restaurarea sorții poporului său (v. 5), facilitând din nou relația lor cu Dumnezeu; și mai mult – din interiorul grupului „supraviețuitorilor lui Israel” – vor putea contribui la marea misiune de a aduce mântuirea lui Dumnezeu tuturor (v. 6).

A DOUA LECTURĂ

Astăzi începem Prima Epistolă către Corinteni citind adresarea, care include nu numai expeditorii și destinatarii, ci și salutul tipic din scrisorile lui Paul („har și pace”). Este o formulă standardizată, dar aici este caracterizată de temele chemării și sfințeniei.

Împreună în sfințenie

Citind aceste câteva rânduri, suntem imediat impresionați de faptul că apostolul împărtășește rolul său de scriitor (și, prin urmare, de învățător) din comunitatea din Corint cu un alt frate: Sostene (cf. Fap 18:17). Destinatarii (creștinii din Corint) împărtășesc la rândul lor vocația la sfințenie cu toți credincioșii în Cristos: „sfinți prin chemare, împreună cu toți cei care în fiecare loc „invocă numele Domnului”. Viața înțeleasă ca o chemare din partea lui Dumnezeu (care este „Tatăl nostru”) îl leagă și pe Paul („chemat să fie apostol”) de audiența sa. Grupul de apostoli și credincioși este apoi recunoscut ca aparținând lui Cristos, care este, de fapt, „Domnul nostru și al lor”. Pe scurt, în câteva rânduri sunt schițate multe legături întrețesute: este cu adevărat comuniunea din centrul vieții Bisericii.

Chemarea lui Dumnezeu este la originea apostolatului lui Paul și a sfințeniei credincioșilor; existența creștină, adică tot ceea ce implică ea (alegeri, acțiuni, atitudini, stil de viață…) este răspunsul la Dumnezeu care cheamă la viață, care conferă demnitate (cea a copiilor) și care încredințează o sarcină. De fapt, sfințenia definește un stil de viață distinct de cel al celor care nu L-au întâlnit pe Domnul: cei care se simt atinși de iubire nu pot să nu trăiască într-un mod nou, potrivit iubirii… și acest lucru este vizibil și face diferența!

EVANGHELIA

Mărturia pe care Ioan Botezătorul o dă despre Isus este rodul a ceea ce a putut înțelege datorită experienței sale de a asculta și contempla lucrarea lui Dumnezeu. Identitatea lui Isus este revelată prin două titluri care încadrează textul nostru: „Mielul lui Dumnezeu” și „Fiul lui Dumnezeu”.

 Apariția lui Isus

După marele prolog poetic (1:1-18), începe narațiunea Evangheliei după Ioan cu anumite episoade care marchează zilele săptămânii (cf. 1:29, 35, 43; 2:1); este începutul revelației care se împlinește în Cuvântul întrupat. Naratorul descrie zorii acestei noi creații cu culori progresive: în prima zi există doar cuvântul lui Ioan; în a doua zi (pasajul din această duminică) Isus intră în scenă, dar nu vorbește și nu acționează; în a treia zi, în sfârșit, îi auzim vocea și îl vedem în acțiune. În versetele 29-34, manifestarea lui Isus este, așadar, mediată de mărturia lui Ioan care, ca martor adevărat (cf. 1,7), a văzut ceva (Duhul care cobora și rămânea asupra lui) și o relatează cu fidelitate. Ioan nu se adresează niciunui interlocutor specific (iudeii trimiși cu o zi înainte de farisei au plecat); cuvintele sale par să rezoneze universal. Și, dacă suntem atenți, naratorul din 1,7 a vorbit despre o funcție foarte specifică a mărturiei lui Ioan: „El a venit să mărturisească lumina, pentru ca toți să creadă prin el”; vocea lui ajunge la toți și toți sunt invitați să creadă. Și cititorul este invitat să-l contemple în tăcere pe Isus (care se arată) și să-l primească și să-l interiorizeze.

Iată mielul!

Expresia care răsună în fiecare liturghie euharistică („Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii”) este o referire la mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii este atât fascinantă, cât și ambiguă. Este dificil să definim cu exactitate ce a vrut să spună Ioan Botezătorul când a rostit aceste cuvinte (deși exegeții și-au exprimat opiniile cu privire la acest aspect, propunând figura mesianică a mielului cuceritor, prezentă în literatura apocaliptică iudaică); cu toate acestea, este mai interesant să ascultăm rezonanțele de sens pe care aceste cuvinte le capătă în narațiunea celui de-al patrulea Evanghelie și în contextul Noului Testament.

Primele semnificații evocate sunt legate de mielul pascal. Acest lucru este confirmat la sfârșitul celui de-al patrulea Evanghelie (care oferă o cronologie diferită a Patimilor față de sinoptici) prin faptul că Iisus este condamnat la moarte în ajunul Paștelui, chiar în momentul în care preoții încep să sacrifice mieii pascali (cf. și referința la isop în 19:29 și citatul „niciunul dintre oasele lui nu va fi frânt” din 19:36, care amintesc cititorului de noaptea eliberării din Egipt, când sângele mielului a adus mântuirea în casele evreilor). Pavel îl comparase deja pe Isus cu mielul pascal (1Cor 5,7: „Cristos, Paștele nostru, a fost jertfit”); mielul din Apocalipsă este, de asemenea, „jertfit”, iar sângele său este sânge răscumpărător (Ap 5,6.9).

Celălalt context biblic important este cel al slujitorului lui Isaia (Is 53,7: „ca un miel dus la tăiere, ca o oaie tăcută înaintea celor ce o tund”); creștinismul primitiv a folosit cu siguranță pe larg textele lui Isaia despre slujitor pentru a prezenta mesianismul lui Isus (cf. Faptele Apostolilor 8,32; Mt 8,17; In 12,38; Evrei 9,28). Slujitorul este ales de Dumnezeu pentru o misiune specifică și este înzestrat cu darul Duhului lui Dumnezeu (cf. Is 42,1); la fel și Isus în mărturia oferită de Ioan Botezătorul. În special, creștinismul primitiv a fost impresionat de suferința slujitorului, în legătură cu „păcatul multora” și cu lucrarea sa de „mijlocire” și „vindecare” (cf. Is 53:4, 12).

Mielul și păcatul

Victoria și suferința; eliberarea și sacrificiul; misiunea și ascultarea. Motivele care se adună în jurul cuvintelor lui Ioan Botezătorul sunt complexe, iar imaginile biblice pe care le evocă sunt sugestive. Această definiție, mai degrabă decât să descrie cu exactitate identitatea lui Isus, deschide căi de interpretare pentru cititor și, mai presus de toate, la fel cum se va întâmpla a doua zi cu cei doi ucenici (vv. 35-37), creează în el un sentiment de curiozitate și atracție. De fapt, în expresia „cel care ia păcatul lumii”, fiecare dintre noi nu poate să nu se simtă implicat. Referința este la iertarea păcatelor, ceea ce este în concordanță cu așteptările evreilor că Mesia va purifica poporul de păcatele sale. Dar textul vorbește despre „păcat” la singular și insistă mai ales asupra dimensiunii sale sociale („lumii”). Puterea de atracție a Mielului lui Dumnezeu nu rezidă numai în faptul că el are puterea de a lua de la fiecare dintre noi povara pe care o implică fiecare păcat (în ceea ce privește relația noastră cu Dumnezeu, relația noastră cu ceilalți și imaginea de sine); ci aici „păcatul” este menționat aproape ca o forță, o stăpânire, o condiționare de care – ca parte a lumii – nu putem scăpa prin propriile noastre eforturi. Este o promisiune de eliberare care fascinează și atrage.

 Eu nu-l cunoșteam

Ioan repetă de două ori: „Nu-L cunoșteam, dar…” (vv. 31.33); chiar dacă știa și se aștepta la multe lucruri despre Mesia (sau cel puțin așa putem presupune din citirea Evangheliilor sinoptice), acum că „a văzut Duhul coborând și rămânând peste El” (v. 32), acum că a experimentat lucrarea lui Dumnezeu și a putut recunoaște că această experiență continuă și corespunde cuvântului pe care Dumnezeu i l-a încredințat (v. 33: „El mi-a spus: «Cel peste care vezi Duhul coborând și rămânând»”), el are acces la o nouă cunoaștere. Conjuncția „dar” marchează schimbarea: înainte nu știa, iar acum știe. Este frapant să vedem cum Evanghelia sugerează că acest salt al cunoașterii are loc pe două niveluri diferite și complementare. La primul nivel, Ioan poate acum să înțeleagă ceva nou despre sine, și anume sensul misiunii sale: „Eu nu-L cunoșteam, dar am venit să botez cu apă, pentru ca El să fie revelat Israelului”. De fapt, acceptarea credinței transformă modul în care credinciosul se vede pe sine și îi oferă ocazia de a recunoaște frumusețea și sensul locului său în lume. La un nivel superior, noua cunoaștere a lui Ioan se referă la persoana lui Isus, care este acum recunoscut în misterul său. Chiar persoana care a lucrat pentru a-l face cunoscut pe Mesia în Israel realizează acum că opera sa va transcende cu mult orizonturile înguste ale propriului său popor („el ia păcatul lumii”); Pe scurt, Ioan este gata să depășească propriile așteptări privind intervenția lui Dumnezeu în istorie și să se deschidă către acel ceva mai mult pe care Dumnezeu îl oferă întotdeauna dincolo de ceea ce putem aștepta de la El.

El este Fiul lui Dumnezeu, cel care botează în Duhul

Evanghelia a patra nu relatează în mod direct botezul lui Isus, ci se referă la el doar retrospectiv, pornind de la experiența pe care Ioan a putut-o avea cu privire la acel eveniment. Ioan a putut avea din acel eveniment (vv. 32-34). Până în acest moment, el împărtășise ceea ce înțelesese din experiența sa (vv. 29-31); acum, însă, povestește un eveniment real la care a fost martor. Acesta este, așadar, conținutul specific al mărturiei lui Ioan Botezătorul: el a văzut Duhul coborând și rămânând asupra lui și, prin urmare, poate mărturisi că el este „Fiul lui Dumnezeu” (v. 34).

Ceea ce în Evanghelia după Marcu este o revelație a Tatălui rezervată lui Isus (Mc 1,11: „Tu ești Fiul meu”) și ceea ce în Matei apare ca o revelație a lui Dumnezeu în favoarea martorilor botezului lui Isus (Mt 3,17: „Acesta este Fiul meu”) este acum elaborat într-o mărturisire de credință de către martor. Ne confruntăm cu un proces minunat de interiorizare a credinței: pentru cititorul celui de-al patrulea Evanghelie, experiența, înțelegerea și mărturia prietenilor lui Isus (al căror rol este jucat în prima parte a narațiunii de Ioan Botezătorul, definit ca „prietenul mirelui”, și în a doua parte de ucenicul pe care Isus îl iubea, definit și el ca „martor”) sunt mai importante decât uimitoarele teofanii.

A rămâne cu Dumnezeu

Ca Fiu, Isus are o relație specială cu Dumnezeu, una de comuniune deplină și împărtășire a vieții care nu este ocazională; acest lucru este semnificat de prezența Duhului care „coboară și rămâne” asupra lui. Verbul „a rămâne”, atât de drag celui de-al patrulea Evanghelie (folosit adesea pentru relația Tatăl/Fiul, cf. 14:10, dar și pentru relația Isus/ucenicii, cf. 15:4), conferă un caracter de intimitate și stabilitate relației Isus/Duhul. Și prin Fiul lui Dumnezeu, ființele umane pot intra, de asemenea, într-o relație profundă cu viața divină. De fapt, botezul, dintr-o practică penitențială, pe care Ioan Botezătorul probabil o intenționa ca un angajament de convertire și o invocare a ajutorului lui Dumnezeu, devine acum, cu prezența lui Cristos, o scufundare în însăși viața lui Dumnezeu („el este cel care botează în Duhul Sfânt”: v. 33). Cititorul poate intui frumusețea acestei promisiuni: cei care vin la Cristos nu sunt pur și simplu oameni care se angajează să trăiască după voia lui Dumnezeu, ci oameni care sunt profund transformați de unirea lor intimă cu Dumnezeu: aceasta este viața adevărată și deplină („cine crede are viața veșnică”: In 6,47).

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 1/ianuarie-februarie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Ioan Botezătorul îl vede pe Isus de departe, James Tissot

Hits: 77