„O familie fără probleme?” – Meditație pentru Sfânta Familie

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Adventului și a Crăciunului. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii. 

SFÂNTA FAMILIE

28 DECEMBRIE 2025

O FAMILIE FĂRĂ PROBLEME?

de Roberto Laurita

Pentru a crește și a deveni bărbat, Isus avea nevoie de o familie. Astăzi, liturghia ne-o prezintă ca pe un „model”, dar nu pentru că ar fi fost lipsită de dificultăți. Dimpotrivă: au existat multe momente dramatice, precum și lupta de a înțelege un fiu ca Isus, un fiu extraordinar, neobișnuit, al cărui viitor rămânea ascuns pentru Maria și Iosif. Un lucru este însă clar: în centrul acestei familii se află el, Isus. Alegerile părinților săi sunt ghidate de dorința de a-i proteja siguranța și de a-i asigura o creștere pașnică, astfel încât într-o zi să poată îndeplini misiunea încredințată lui de însuși Dumnezeu.

De aceea, această familie ne pare extraordinar de apropiată în anxietățile și temerile, dorințele și visele atâtor familii din întreaga lume care se confruntă cu riscuri și greutăți pentru a asigura un viitor diferit copiilor lor. Un viitor în care există libertate civilă, politică și religioasă. Un viitor în care pâinea și demnitatea se câștigă prin muncă. Un viitor liber de coșmarul războiului și al persecuției.

Ne gândim la asta când vedem fețele obosite ale celor care sunt smulși din ghearele morții și primiți în țara noastră?

Familia din Nazaret înfruntă vicisitudinile și problemele permițându-și să fie ghidați de Cuvântul lui Dumnezeu. Acestea sunt mesaje care ajung la Iosif în visele sale și îl conving adesea să facă schimbări bruște: „Scoală-te, ia copilul și mama lui cu tine…”. În această venire și plecare din Egipt, nu este doar drama fugii de un pericol iminent și a întoarcerii în țara Israelului. Este povestea unui popor, Israel, care fuge de foamete și trăiește sclavia. Este povestea lui Moise, salvat din apele Nilului. Este povestea unui popor pe care Dumnezeu îl smulge din mâinile faraonului și îl aduce în Țara Promisă. Este exodul, dar nu numai al lui Israel, ci și cel pe care Isus îl va realiza pentru întreaga umanitate, eliberând-o de puterea răului pentru o viață nouă.

Chiar și familiile noastre aparțin unei povești mai mari în care sunt cufundate. Și nu este doar povestea oamenilor, cu povara sudorii, lacrimilor și sângelui. Este povestea lui Dumnezeu cu oamenii, pentru că, devenind om, Isus și-a ridicat cortul în această lume odată pentru totdeauna. Astăzi simțim atunci cum nu este cazul să ne conducă.

A naște și a aduce la lumină, a crește și a educa, a pregăti pentru existență și a sprijini în alegerea propriului drum, a face mereu simțită simpatia și încurajarea nu sunt operațiuni destinate să fie uitate, ci o parte vie și prețioasă a acestei istorii căreia îi aparținem. Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum s-a întâmplat pentru familia din Nazaret, ne oferă lumina necesară pentru a scrie excepționalul în viețile noastre obișnuite.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură Sir 3:2-6, 12-14

Textul constă într-o serie de zicători legate între ele de aceeași temă, dar nu de o intrigă narativă. Proclamarea trebuie să respecte natura „proverbială” a textului, izolând fiecare zicătură cu pauze, așa cum indică formatarea Lecționarului. Înainte de a proclama textul, poate fi util să se explice genul literar cu câteva cuvinte de introducere.

A doua lectură Col 3,13-21

Fiecare dintre cele patru paragrafe ale textului evidențiază o temă diferită: sentimentele (de tandrețe și mărinimie); iertarea și caritatea; cuvântul lui Cristos care animă întreaga viață comunitară; relațiile familiale. Cititorul trebuie să aibă grijă să acorde spațiu fiecărei teme, evitând o proclamare frenetică și indistinctă a celor patru părți.

Evanghelia Mt 2,13-15, 19-23

Narațiunea pericopei este marcată de cele trei vise ale lui Iosif. Proclamarea poate sublinia dinamica în două părți a visului lui Iosif de revelație și ascultare, care se repetă de trei ori.

PRIMA LECTURĂ

Acest pasaj abordează problema îngrijirii părinților, cu referire la a patra poruncă din Decalog. Pe lângă observațiile practice și recomandările, baza teologică este interesantă: această îngrijire este cerută de Dumnezeu și face parte din dinamica Sa de milă.

Pasajul aparține unei secțiuni care comentează porunca a patra, privind respectul față de părinți (cf. Ex 20,12; Dt 5,16), și este alcătuit din patru părți: la extreme sunt furnizate coordonatele teologice, în timp ce în mijloc este considerată mai direct relația dintre părinți și copii. În acest caz, după o afirmație inițială de natură teologică, care explică o acțiune a Domnului care este întotdeauna valabilă (v. 2), urmează o listă de afirmații privind cinstirea tatălui și a mamei (vv. 3-6). Aceasta este urmată de câteva îndemnuri (vv. 12-13), care se încheie cu un fel de promisiune divină pe această temă (v. 14).

Părinții și copiii

Revenind la prima afirmație, argumentul în ansamblu este introdus de un principiu teologic, potrivit căruia respectul copiilor față de părinții lor este stabilit de Dumnezeu și, prin urmare, este sacru.

Afirmațiile următoare leagă atitudinea de respect față de tată și mamă de alte trei aspecte ale vieții umane: unele afirmații sunt legate de condiții morale mai largi (cum ar fi ispășirea păcatelor și bucuria copiilor); altele, însă, sunt legate de circumstanțe practice (cum ar fi acumularea de comori și viața lungă). Ceea ce este însă cel mai interesant este faptul că respectul filial este asociat în mare parte cu viața de rugăciune, în termeni de împlinire. Exortațiile care urmează urmăresc să actualizeze sensul a ceea ce a fost indicat până acum cu verbul „a onora”: concret, înseamnă a menține o atitudine de grijă și răbdare față de părinți, mai ales când apar toate slăbiciunile care vin odată cu înaintarea în vârstă.

De la părinți la Dumnezeu

Totul se încheie din nou cu o considerație teologică. Cuvântul grecesc tradus prin „faptă bună” (eleēmosýnē) are o gamă destul de largă și importantă de semnificații: indică o atitudine de caritate, care poate fi exprimată și prin gesturi precum milostenia (Tb 4,7; Mt 6,2). În cazul nostru, prin urmare, nu este vorba doar de aspectul material al îngrijirii, ci de o adevărată privire de milă față de tată (și mamă). Putem înțelege atunci legătura cu tema iertării păcatelor, adică milostivirea lui Dumnezeu. Mesajul transmis în acest ultim pasaj ar putea fi interpretat astfel: prin exercitarea milostivirii față de părinții voștri, inclusiv prin îngrijire concretă, crește conștientizarea și darul acelei milostiviri divine – și mai mare! – care este iertarea păcatelor.

A DOUA LECTURĂ

Printr-un argument general care plasează caritatea în centrul tuturor virtuților, autorul ne îndeamnă să lăsăm cuvântul lui Cristos să locuiască în comunitatea credincioșilor. Apoi începe să aplice acest apel în termeni concreți, începând cu realitatea comunitară a familiei. Această parte a scrisorii abordează tema acțiunii pozitive, cu câteva referiri la relațiile din viața de familie.

Caritatea. În primul rând, autorul se adresează tuturor credincioșilor de orice condiție și începe cu un apel la o serie de „sentimente” sau virtuți, ceea ce nu este nou în scrierile lui Pavel (cf. Gal 5, 22-23). Toate acestea converg apoi în apelul la iertarea celorlalți și la caritate, care este definită în scrisoare ca „legătura perfecțiunii” (v. 14). Semnificația acestei expresii poate fi dublă: pe de o parte, ar putea indica faptul că caritatea este legătura perfectă, adică ceea ce unește perfect toate celelalte virtuți enumerate mai sus; pe de altă parte, ar putea însemna și că este legătura care duce la perfecțiune, deoarece fără ea toate celelalte virtuți ar fi în zadar (cf. 1Cor 13,1-3). În orice caz, rămâne faptul că caritatea este virtutea esențială: datorită ei, de fapt, comunitatea credincioșilor poate trăi „într-un singur trup”, adică în unitate.

Comunitatea și familia

Seria de recomandări care urmează se referă la singurul imperativ grecesc de la începutul v. 16: „Cuvântul lui Cristos să locuiască între voi”. Restul este o variație a acestei locuiri: instruirea cu înțelepciune, mustrarea sau îndemnarea, cântarea psalmilor și imnurilor. Toate acestea sunt acțiuni care privesc viața comunității și nu sunt singurele implicate: rezumatul din v. 17 recapitulează întreaga viață – fapte și cuvinte – pentru a o înrădăcina în Domnul Isus și în Dumnezeu Tatăl.

Ultima parte a pasajului se concentrează asupra relațiilor familiale. În scrierile antice, nu era neobișnuit să se elaboreze „coduri familiale”: autori precum Aristotel sau stoicii sunt exemple în acest sens. Scopul acestor compoziții este de a asigura unitatea unui corp în cadrul acelui prim nucleu comunitar, care este familia. Nimic nou, așadar? Într-adevăr, modelul literar este bine cunoscut, dar ceea ce este cu totul original este fundamentul relațiilor: nu mai este doar o viață bună, ci Domnul. În versetele 18-21, se repetă de două ori că criteriul este hristologic („după cum se cuvine în Domnul”, „după cum este plăcut Domnului”). Imperativul pronunțat în versetul 16 se regăsește, așadar, și în această parte, deoarece familia este văzută ca locul în care Cristos locuiește prin cuvântul său.

EVANGHELIA

Contextul

Episodul fugii în Egipt poate fi înțeles numai dacă luăm în considerare funcția acestei povestiri în raport cu restul Evangheliei. Dacă o privim dintr-un punct de vedere pur istoriografic, este de înțeles să ne punem câteva întrebări: de ce masacrul lui Irod nu este menționat în alte documente? De ce ar fi așteptat monarhul câțiva ani înainte de a ordona o intervenție atât de sângeroasă?

Cu toate acestea, scopul narațiunilor despre copilărie nu este doar acela de a oferi o cronică precisă a evenimentelor, deși nu se poate exclude faptul că acestea s-au inspirat din tradiții antice legate de unele evenimente care au avut loc în realitate. Aceste narațiuni au ca scop în primul rând aprofundarea sensului întregii vieți a lui Isus, abordând în principal întrebări de altă natură: de ce a decis Dumnezeu să ne salveze în acest fel? Cum poate un eveniment care a durat câteva decenii să afecteze sensul întregii istorii a Israelului și al întregii umanități?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, pasajul împletește câteva elemente strategice de reflecție: în primul rând, visul constituie un loc de dialog intim și profund între voința lui Dumnezeu și libertatea umană; călătoria spre și din Egipt, împreună cu tema fugii, conduc la o serie de experiențe legate de istoria poporului; referirile la împlinirea Scripturii, împreună cu ocolul prin Nazaret, se referă la tema fidelității lui Dumnezeu și oferă cheia pentru înțelegerea întregii povestiri; în cele din urmă, titlul de „fiu” referitor la Isus ne permite să înțelegem dinamica revelației în cadrul vicisitudinilor umane. Pasajul poate fi citit urmând cele două mișcări care afectează Sfânta Familie: plecarea și fuga în Egipt (vv. 13-15) și întoarcerea în țara Israelului (vv. 19-23).

Plecarea spre Egipt

Locul visului a fost deja o ocazie pentru Iosif de a-L întâlni pe Dumnezeu (1:20-21). În vis, el a avut deja o viziune a evenimentelor istorice din perspectiva lui Dumnezeu și apoi a făcut o alegere personală. În acest caz, visele determină decizia de a pleca și de a se întoarce.

Iosif nu pune întrebări, ci în primul rând înțelege urgența plecării. Începutul versetului 14 exprimă, pe de o parte, ascultarea omului drept, dar, pe de altă parte, și îngrijorarea unui tată: decizia credinciosului este în conformitate cu grija paternă, care nu trece cu vederea niciun semn referitor la viața fiului său.

Iosif nu întârzie, ci pleacă chiar în noaptea visului. Viteza plecării este însoțită cu delicatețe de o dispoziție de răbdare sau, poate, ar fi mai bine să spunem, de speranță: Iosif și familia lui vor rămâne în Egipt „până la moartea lui Irod” (v. 15). Timpul nu este cuantificat, dar dă o idee despre perioada de așteptare: produce un sentiment de durată incertă, în timp ce faptul că va avea loc o întoarcere pare cert.

Ca și în visul anterior, naratorul intervine pentru a explica sensul mai profund al ceea ce a fost cerut: citarea împlinirii din v. 15 deschide un orizont caleidoscopic de semnificații. În primul rând, această citare ne permite să plasăm sensul acestei fugiri în cadrul experienței mai profunde a Israelului. Egiptul, ca loc de refugiu și de nouă chemare, nu poate să nu amintească poporului ceea ce a trăit de la vremea lui Iosif și Iacob până la cea a lui Moise. Nu este o simplă repetare a ceea ce s-a întâmplat înainte, nici o simplă reconstituire prin modelul literar al persecuției și salvării copilului erou, bine cunoscut în narațiunile antice. Cu toate acestea, șederea în Egipt exprimă cel puțin o solidaritate care îl conduce pe Mântuitorul să urmeze pașii lui Israel, împlinind astfel sensul întregii sale călătorii.

Aceasta este, de asemenea, singura ocazie în pasaj în care Isus este numit „fiu” și nu „copil”. Textul din Osea 11,1 dă glas direct lui Dumnezeu, amintind o pagină profetică de extremă tandrețe, în care Domnul se descrie pe sine ca un tată care își iubește copilul și pleacă în căutarea lui. În acest fel, gestul grijuliu al lui Iosif devine expresia unei paternități și mai profunde: cea a lui Dumnezeu însuși. Există o înțelegere aproape emoționantă între cei doi, Dumnezeu și Iosif: omul înțelege bine preocuparea lui Dumnezeu, până la punctul de a o simți ca pe a sa; iar Dumnezeu se întoarce către Iosif, știind că va găsi în el o înțelegere deplină a ceea ce îi este drag.

Întoarcerea din Egipt

Odată cu moartea despotului, posibilitatea întoarcerii devine realitate. Cuvintele rostite de înger fac ecou celor din visul anterior: „Scoală-te, ia copilul și pe mama lui cu tine”, urmate de un verb imperativ de mișcare („fugi”, „du-te”) și de o explicație a amenințării la adresa copilului (vv. 13.20). Efectul pe care îl are acest lucru este unitatea și continuitatea între prima și a doua mișcare, confirmând sentimentul de relaxare temporală perceput deja anterior. Munca comună a lui Dumnezeu și a lui Iosif nu este punctuală și instantanee, chiar dacă există momente de acțiune bruscă și urgentă.

Fuga, șederea și întoarcerea sunt faze ale unei singure acțiuni. Altfel, ele ar putea fi reinterpretate ca o deplasare neîncetată și rătăcitoare, pradă constantă a evenimentelor care se abat asupra familiei din când în când. Astfel, în schimb, orientarea care ghidează și însoțește această unitate familială este înțeleasă și păstrată, chiar și în mijlocul schimbărilor constante și al încercărilor și necazurilor repetate. Cu alte cuvinte, chiar și pentru Iosif, împreună cu Maria și Isus, există întotdeauna o cale. Cu toate acestea, este încă posibil să recunoaștem ceea ce unește întreaga călătorie, nu atât pentru că totul merge fără probleme, ci pentru că există un punct de referință solid, care este cuvântul îngerului.

Instrucțiunile primite în vis sunt luate în considerare și puse în practică, dar nu sunt îndeplinite mecanic. Faptul că pornește în călătoria de întoarcere, așa cum a spus îngerul, nu înseamnă că îngrijorarea paternă a lui Iosif este diminuată. Vedem acest lucru când află că Arhelau a devenit rege al Iudeei: părintele este spontan îngrijorat, iar visul intervine pentru a-l instrui cum să-și transforme îngrijorarea într-o alegere. Verbul grecesc folosit pentru a descrie avertismentul îngerului către Iosif are o nuanță dialogică, ca și cum ar fi un răspuns: încă o dată, visul nu este pur și simplu impunător, ci este un loc de dialog, de confruntare și, prin urmare, de alegere.

La nivel narativ, abaterea de la ruta de întoarcere pune, de asemenea, un accent deosebit pe destinație, Nazaret. După nașterea în Betleem, orașul lui David, povestea duce întreaga familie înapoi acolo unde a început totul, în Galileea. Poate că este un pic riscant, dar mișcarea pare semnificativă în raport cu epilogul întregii narațiuni evanghelice: chiar și Cel Înviat se întâlnește cu ucenicii săi în Galileea, unde a început totul și unde totul începe din nou, în lumina Paștelui. Astfel, întoarcerea la Nazaret ar putea semnifica și un nou început, prefigurând Paștele, după o trecere prin moarte (copiii nevinovați, dar și fuga într-o țară străină).

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 573/decembrie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

 Imagine: Bartolomé Esteban Murillo, Treimea cerească și treimea pământească. detaliu

Hits: 125