„Bucuria de a fi mântuit” – Meditație pentru Duminica a III-a din Advent

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Adventului și a Crăciunului. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii. 

DUMINICA A III-A DIN ADVENT

14 DECEMBRIE 2025

Domnul vine în întâmpinarea poporului său și continuă să îl vindece pentru ca acesta să poată merge cu bucurie pe cărările sfinte ale libertății. Timpul așteptării lui Mesia este deci un timp al speranței. Apostolul Iacob ne invită să fim constanți în așteptarea Domnului, răspunzând nevoilor semenilor noștri și inițiind noi relații personale.

BUCURIA DE A FI MÂNTUIT

de Roberto Laurita

Da, aceasta este Duminica bucuriei. Dar despre ce bucurie vorbim? Astăzi, mai mult ca oricând, se pare că ea nu coincide cu realizarea planurilor noastre. Din fericire, planurile lui Dumnezeu sunt diferite și mai ample decât reprezentările noastre. Și nici nu are de-a face cu rezultatele obținute prin eforturile noastre. Mai degrabă, este un dar, dar care cere mai întâi încrederea noastră în Dumnezeu, înainte chiar de eforturile noastre.

Bucuria este așadar cea a celui care știe să întâmpine un Dumnezeu care ne vizitează și își respectă promisiunile, dar în felul său. Astfel, fiecare dintre noi trebuie să facă față efortului de a-și schimba mai întâi imaginea despre Dumnezeu. Dumnezeul puternic și tare, care învinge dușmanii, trebuie să lase locul Dumnezeului blând și milostiv, care oferă iubire. Dumnezeul judecător strict, care scoate la lumină orice păcate ale noastre, este înlocuit de Dumnezeul răbdător, care îl așteaptă pe păcătos. Dumnezeul stăpân, care cere doar să fie ascultat, este prezentat ca Dumnezeul slujitor, care acceptă să sufere din dragoste. Nu este o tranziție lipsită de durere: credința noastră, imaginile noastre, modul nostru de a-L considera pe Dumnezeu, lumea, ceilalți, lucrurile, sunt puse sub semnul întrebării.

Ioan Botezătorul a trebuit să treacă și el prin asta. Și el a trebuit să îl accepte pe Isus ca Mesia complet inedit: nu omul puternic și hotărât, ci blând și milostiv.

Vom fi capabili și noi, așa cum sugerează apostolul Iacov, să dăm dovadă de răbdarea agricultorului care respectă ciclul anotimpurilor, sigur că sămânța bună va da roade nesperate? Opusul acestei atitudini este graba:

• graba de a vedea promisiunile Domnului împlinite, în timp ce există momente și căi pe care le ignorăm;
• graba de a rezolva o dată pentru totdeauna misterul identității lui Isus, în timp ce El continuă să se dezvăluie Paul ca Paul, rupându-ne tiparele și spulberându-ne prejudecățile și preconcepțiile;
• graba de a separa „binele” de „răul” pentru a aduce claritate, dar cu prețul stingerii torței aprinse și al ruperii trestiei crăpate

Perseverența capătă conotațiile perseverenței: împărăția lui Dumnezeu, lumea nouă, nu crește prin focuri de paie sau entuziasme trecătoare. Este o chestiune de a continua să crezi și să speri, în ciuda tuturor lucrurilor. Chiar și atunci când aroganța celor puternici ai zilei pare să dezmintă viitorul lui Dumnezeu, chiar și atunci când încercările vieții de zi cu zi riscă să provoace o privire dezamăgită și resemnată. Constanța se manifestă printr-o „caritate harnică” care evită judecățile ușoare și nu se afundă în plângeri inutile. În schimb, ea este fertilă cu binele, cu deciziile care fac să înflorească compasiunea, solidaritatea, serviciul, într-un spirit de fraternitate autentică față de aproapele.

„Noul” care avansează, în ciuda tuturor lucrurilor, este o oportunitate extraordinară: pentru noi să trăim deja ca cetățeni ai Împărăției.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

MESAJUL. NOUTATEA ȘI MARILE ÎNTREBĂRI

de Alberto Carrara

Liturghia Adventului îl prezintă pe Ioan Botezătorul ca personaj care trăiește în lumea aspră și pustie a deșertului și, în același timp, ca cel care anunță prezența lui Isus în mijlocul poporului. Un personaj de mare coerență, așadar, și de mare certitudine.

Îndoielile profetului în închisoare

În evanghelia celei de-a treia duminici a Adventului, Ioan Botezătorul este personajul care „plătește” greu pentru consecvența sa. El a fost închis, de fapt, pentru poziția sa curajoasă. În închisoare, însă, aude despre Isus și este cuprins de unele îndoieli. Nu suntem obligați să ne imaginăm că Botezătorul „se preface” că are nevoie de o explicație. De fapt, Isus folosește un ton diferit în anunțul său decât se aștepta Botezătorul, iar gesturile sale sunt surprinzătoare. Mai presus de toate, marea judecată a tuturor națiunilor pe care Mesia trebuia să o facă nu a venit.

Nu numai atât: Isus vindecă de toate bolile, chiar și de cele despre care credința populară credea că sunt semne ale judecății și condamnării lui Dumnezeu. Prin urmare, el nu este Mesia triumfător și judecător pe care Ioan Botezătorul – și împreună cu el mulți alți evrei din vremea sa – îl așteptau.  Înaintemergătorul este mare și pentru acest lucru: el are puterea de a-și pune la îndoială certitudinile și acceptă că siguranța supremă îi va veni de la altul.

De la Botezător la Isus

Isus nu răspunde direct la întrebările care i-au fost adresate de ucenicii lui Ioan Botezătorul. Răspunsul este ceea ce se vede și se aude despre el: „Mergeți și spuneți-i lui Ioan ceea ce auziți și vedeți…”. Trebuie să ne amintim, mai ales în contextul acestui pasaj, sensul evanghelic al miracolelor ca semne, semne ale ceea ce se întâmplă: împărăția lui Dumnezeu a sosit, cuvintele și faptele se „explică” și se completează reciproc. „Faptele” menționate de Isus sunt de fapt descrise în cuvintele profetului Isaia (29:18 și urm.).

Pe măsură ce trimișii Botezătorului pleacă, Isus vorbește mulțimilor despre el, profetul captiv. El nu poate fi un oportunist, el care a rămas mult timp în deșert, locul transparenței absolute, locul revelației. Cu toate acestea, Ioan Botezătorul se oprește în pragul noului, care îl depășește enorm. De aceea, cel care este în Împărăție, care l-a auzit și l-a urmat pe Isus, chiar și pe cel mai mic, este mai mare decât el.

Nerăbdarea credincioșilor

Îndoielile Botezătorului pornesc de la o idee pe care așteptările mesianice o amplificaseră: Mesia trebuie „văzut”, venirea sa trebuie impusă. Cu alte cuvinte, se crede că așteptările mesianice trebuie să anticipeze în istorie ceea ce urma să fie sfârșitul istoriei. Cu alte cuvinte, ar trebui să spunem că așteptările mesianice care se învârt în jurul lui Isus sunt profund nerăbdătoare.

Nerăbdarea față de promisiunile lui Dumnezeu este o atitudine tipică a credincioșilor din orice timp. Nu acceptăm lentoarea istoriei și, prin urmare, nu-L înțelegem pe Dumnezeu care, în schimb, acceptă această lentoare. În acest sens, ne putem aminti semnificația anumitor „timpuri lungi” ale lui Dumnezeu care „joacă” adesea în jurul numărului patruzeci: Moise stă patruzeci de zile pe Sinai, Ilie merge patruzeci de zile pe muntele sfânt, Isus însuși stă patruzeci de zile în deșert și se va întoarce la Tatăl patruzeci de zile după înviere.

Într-un pasaj celebru din „ Frații Karamazov ” de Dostoievski, unul dintre personajele principale, Ivan Karamazov, în timp ce se pregătește să recite grandioasa sa „legendă a Marelui Inchizitor”, spune: „Vreau să văd cu ochii mei căprioara alături de leu”. El se referă, desigur, la celebrul pasaj din Is 11, unde se spune: „Lupul va locui cu mielul, pantera se va culca lângă ied”.

Pe de altă parte, Ivan, care în romanul lui Dostoievski reprezintă cultura occidentală cu anxietățile ei nerezolvate, este nerăbdător: el vrea să vadă acum lumea reconciliată a sfârșitului timpurilor, éschata trebuie anticipată în prezent.

Ordine și dezordine

Când ucenicii lui Ioan Botezătorul au plecat, Isus vorbește despre Ioan și spune că profetul deșertului nu este o trestie purtată de vânt. El este omul care a fost capabil să își pună viața în ordine. Augustin, în De civitate Dei, vorbind despre păgâni, spune: „Singurele rele pe care cei răi le consideră rele sunt cele care nu îi fac pe oameni răi […] îi irită mai mult să aibă o vilă urâtă decât o viață urâtă, ca și cum cel mai mare bine al unui om ar fi să aibă totul în ordine în afară de el însuși” (Cartea III).

Noi nu suntem oameni „ordonați” care și-au ales o direcție. Suntem adesea trestii biciuite de vânt. Avem totul în ordine, casele noastre, munca noastră, economia noastră. Dar noi înșine nu suntem în ordine.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Is 35,1-6a.8a.10

Dispunerea grafică a Lecționarului face posibilă identificarea celor trei cadre ale pasajului: primul are ca subiect stepa, al doilea poporul, al treilea schimbarea surprinzătoare a situațiilor. Două pauze între cele trei imagini permit ascultătorului să urmărească fluxul oracolului profetic. Amintiți-vă că lăsarea unei pauze la sfârșitul oricărui rând permite ascultătorului să se bucure de fluxul poetic al textului.

A doua lectură: Iacob 5:7-10

Textul este foarte liniar, atenția cade în mod natural asupra celor patru chemări la constanță, care, ca un refren, punctează pericopa. Nu trebuie neglijate cele trei chemări la constanță, care parcurg pericopa ca un refren, pentru a proclama clar și cele trei chemări la venirea Domnului, care este acum iminentă.

Evanghelia: Mt 11:2-11

În cea de-a doua scenă povestită de evanghelist, trebuie pregătită cu atenție proclamarea seriei de întrebări pe care Isus le adresează mulțimii. Efectuarea unei pauze marcate după orice punct și semn de întrebare riscă să îngreuneze ascultarea, proclamarea textului dintr-o dată riscă să dezorienteze ascultătorul. Este necesar să se aleagă ce fraze/întrebări să se combine în timpul proclamării. De exemplu, se poate păstra un ton vioi al vocii, alegând să se facă o scurtă pauză de fiecare dată când revine întrebarea „Ce ai fost să vezi?”, înainte sau după citirea întrebării în sine.

PRIMA LECTURĂ

Transformarea bucuriei

Lectura din Isaia descrie, prin diferite tipuri de imagini, trecerea de la o stare de mizerie și suferință la una de bucurie și eliberare. Vocea profetului anunță iminența venirii lui Dumnezeu, autorul acestei tranziții.

Motivul bucuriei este în primul rând legat de imagini geografice: cele trei locuri evocate aici apăreau cu câteva capitole înainte într-o stare jalnică, decolorate și sterpe (Is 33:9). Acum, ele apar chiar ca locuri emblematice pentru luxurianța lor, icoane de glorie și splendoare (v. 2). Privind la transformarea acestor trei locuri, orice deșert, orice pământ arid și orice stepă se poate bucura: în înflorirea lor, un semn și o promisiune de speranță sunt date tuturor. De la geografie, trecem la anatomia umană, cu referire la mâini, genunchi și inimă. Din nou, punctul de plecare corespunde stărilor de slăbiciune fizică (ezitare) sau morală (nedumerire), care vor fi inversate și vindecate datorită sosirii – acum iminente – a lui Dumnezeu. Ultima imagine descrie drumul de întoarcere spre Sion după exil, un drum al eliberării care este plin de cântece de bucurie și fericire.

A DOUA LECTURĂ

Relații mărinimoase

Tema dominantă a acestui pasaj este dispoziția la magnanimitate: câmpul semantic al makrothymía, tradus literal prin „măreția minții”, revine frecvent. Pe bună dreptate, traducerea actuală interpretează această dispoziție în termeni de „constanță”, întrucât Iacov o leagă de o mișcare pe care numai aici o numește parousia: venirea Domnului.

Apostolul ilustrează această stăruință în fața venirii Domnului cu măreție de minte prin intermediul imaginii fermierului, care așteaptă creșterea roadei pământului de la prima până la ultima ploaie. Chemarea la împrospătarea inimii sugerează, așadar, că această lucrare asupra măreției minții este în primul rând interioară: aici trebuie revigorată forța necesară maturizării acestei dispoziții.

Munca interioară, însă, nu lasă loc intimității, deoarece implicațiile sale relaționale sunt imediat arătate: pe măsură ce această măreție a sufletului se maturizează în conștiința unei veniri iminente, cea a Judecătorului, ea se traduce și printr-o atitudine de toleranță reciprocă (sau absența judecății și lamentării reciproce).

Referirea la profeți ca modele ale acestei implicații relaționale se inspiră din tradiția iudaică, potrivit căreia mărinimia este calitatea adevăraților profeți, cei care anunță iminența acțiunii lui Dumnezeu. De fapt, încă de la începutul Epistolei lui Iacob (1:2-4), se face aluzie la o învățătură din cartea lui Siracid (2:4-5): „Acceptați tot ce vi se întâmplă și fiți magnanimi în evenimentele dureroase, căci aurul este încercat prin foc și oamenii bine acceptați în creuzetul durerii”.

EVANGHELIA

Contextul

Botezătorul apăruse ultima dată cu ocazia arestării sale (4:12). Evenimentul a provocat o schimbare narativă și geografică considerabilă: cu Ioan întemnițat în Iudeea, Isus s-a retras în Galileea, mutându-se definitiv din Nazaret în Cafarnaum. Aici a început activitatea sa publică.

Rezultă că Ioan a urmărit întreaga lucrare a lui Isus din închisoarea sa, deci în tăcere și la distanță (cf. 4:12). Apariția sa în acest moment al narațiunii este strate-gică, deoarece marchează un alt pasaj la nivel narativ. De fapt, pasajul se plasează în tranzitul de la prima la a doua parte a evangheliei, când pozițiile față de Isus devin mai marcate. Astfel, întrebarea lui Ioan acționează ca un moment de răscruce în care două poziții opuse încep să se contureze mai clar: pe de o parte, ostilitatea deschisă a cărturarilor și fariseilor, iar pe de altă parte, acceptarea grupului de ucenici, sau mai degrabă a „micuților” cărora Tatăl li se descoperă (11:25).

Într-un astfel de context, cuvintele lui Isus capătă o dublă funcție tot mai acută: pe de o parte, ele demască contradicțiile și ambiguitățile celor care i se opun; pe de altă parte, ele invită la o alegere decisivă față de el, chemând la convertire.

În toate acestea, Ioan este un observator extern, dar direct implicat. Totuși, întemnițarea sa rămâne legată de slujirea profetică: abia mai târziu se spune că a fost arestat pentru că a denunțat adulterul lui Irod (14:3-5). Prin urmare, întrebarea pe care i-o adresează lui Isus trebuie citită și din această perspectivă: prin întrebarea sa, Botezătorul introduce cuvintele lui Isus, care face o distincție clară între cei care salută acțiunile sale (orbi, șchiopi, leproși etc.) și cei care sunt scandalizați de el (11:4-6), oferind cititorului o perspectivă pentru dezvoltarea întregii secțiuni.

Pasajul este alcătuit din două părți, în care este întotdeauna Isus cel care vorbește: prima se concentrează asupra figurii lui Isus, datorită întrebării Botezătorului (vv. 2-6); cea de-a doua, în schimb, este dedicată mai mult figurii lui Ioan, în funcția sa de profet al lui Mesia (vv. 7-10).

Întrebarea

La nivel narativ, ceea ce provoacă întrebarea sunt „faptele lui Cristos ” (v. 2). Auzind despre acestea, Ioan pune întrebarea. Cititorul este trimis imediat la setul anterior de fapte, aproape rezumând întreaga experiență a lui Isus povestită până acum(Mt 5-9).

Distanța geografică trebuie, de asemenea, luată în considerare: trebuie să fie o întrebare importantă, altfel nu ar avea sens să le ceară discipolilor să întreprindă o călătorie de câteva zile doar pentru a satisface o curiozitate. În plus, durata călătoriei comunică implicit o dispoziție de a aștepta: trimiterea implică răbdarea de a aștepta un răspuns.

La fel de semnificativ este faptul că, atunci când se vorbește despre motivul acestei întrebări, nu este specificat numele propriu al lui Isus, ci titlul de Cristos. Încă de la începutul Evangheliei, acesta este modul în care Isus este identificat ca Mesia, chiar dacă nu este dată nicio definiție (povestea însăși este cea care dezvăluie acest lucru!).

Tema mesianică este confirmată și de contextul biblic al cererii Botezătorului, în special de aluzia la venirea sa. Ioan a abordat deja această temă atunci când a vorbit despre Isus ca fiind „cel care vine după mine” (3:11). În acel caz, însă, tonul discursului era mai ales escatologic, în măsura în care era legat de tema focului care arde și purifică; în acest caz, pe de altă parte, tonul pare să amintească mai mult de așteptările mesianice din Vechiul Testament (cf. Gen 49:10; Ps 118:26; Zah 9:9; Dan 7:13).

Toate aceste elemente reunite permit să clarificăm puțin simțământul acestei întrebări, inclusiv ceea ce ea nu spune. Conform textului, se pare că intenția evanghelistului nu este, în primul rând, de a investiga dimensiunea interioară a lui Ioan; mai degrabă, întrebarea sa ne permite să legăm faptele lui Isus de recunoașterea figurii sale mesianice și escatologice, subliniind necesitatea iminentă de a ne hotărî cu privire la ceea ce urmează. Profetul, care a anunțat deja venirea lui Mesia, nu se scutește de munca de recunoaștere în cadrul evenimentelor propriei sale existențe și timp. Întrebarea Botezătorului nu este momentană, deși povestirea ne-o livrează abia în acest moment: este atitudinea constantăcu care el privește realitatea și prezentul. De la început, Ioan nu a încetat niciodată să întrebe: „Tu ești cel care trebuie să vină?”. Este profetic, așadar, să pună experiența sa interioară la dispoziția relației dintre Isus și popor: întrebarea care i-a orientat existența este acum livrată în mâinile lui Isus, prin gura discipolilor săi.

Răspunsul

Confirmarea acestei interpretări a întrebării lui Ioan este răspunsul lui Isus: el nu rezolvă întrebarea cu un „da” sau un „nu” tranșant și nici nu se limitează la a oferi o informație liniștitoare sau o demonstrație inatacabilă. Mai presus de toate, el oferă o cheie utilă pentru a reconsidera întreaga sa călătorie în Galileea. Ucenicilor li se cere să raporteze ceea ce aud și văd (v. 4): ei trebuie, așadar, mai întâi să recitească întreaga operă a lui Isus, devenind, la rândul lor, martori ai Botezătorului.

Ceea ce nu înseamnă că răspunsul este sibilinic: tonul este în mod expres mesianic, întrucât este vorba despre gesturi de eliberare, dintre care unele sunt deja prezente în literatura profetică (în special Isaia). Cel puțin, lista evită orice reducere a figurii lui Isus la o figură mesianică specifică: ea se referă la vindecări și învieri ale morților, dar și la vestirea Evangheliei către săraci. De asemenea, acțiunile enumerate sunt exprimate în prezent și nu în viitor, așa cum se întâmplă adesea în profeții(cf. Is 26:19; 29:18; 35:5-6). Actualitatea lui Mesia este astfel confirmată, dar nu este complet reductibilă la orice așteptare anterioară.

Răspunsul lui Isus se încheie apoi cu o fericire: „Ferice de cel care nu găsește în mine motiv de scandal!” (v. 6). Termenul grecesc evocă ceea ce provoacă o cădere, pune un obstacol, întinde o capcană; pe scurt, ceva care întrerupe calea într-un mod violent și neașteptat. În limbajul lui Matei, el exprimă nerecunoașterea și, în consecință, îndepărtarea definitivă de Isus, atât în momentul istoric al patimilor (26:31-33), cât și în cel escatologic (24:10). Prin urmare, implicația pozitivă a acestei fericiri ar putea fi aceea de a rămâne într-o dispoziție deschisă față de acțiunea mântuitoare și eliberatoare a lui Isus, liberi de orice așteptări rigide.

Ioan, profetul

Odată ce ucenicii au pornit să se întoarcă la Ioan, Isus începe să vorbească mulțimilor despre el. Discursul începe cu oserie de întrebări menite să explice valoarea figurii și mărturiei Botezătorului. Secvența se deschide și se încheie cu aceeași întrebare: „Ce v-ați dus să vedeți în deșert?” (vv. 7.9).

Prin asociere de idei, decorul deșertului este apoi legat de imaginea trestiei care flutură în vânt și este ulterior contrastat cu figura omului în haine elegante (vv. 8-9). La marginea deșertului iudaic se pot găsi trestii, a căror flexibilitate la bătaia vântului ar fi putut fi ușor asociată cu o anumită somptuozitate vestimentară și, astfel, cu un anumit stil de viață.

Să ne întoarcem la întrebarea lui Isus. Este o întrebare retorică, care așteaptă un răspuns negativ: Ioan nu este cu siguranță atrăgător pentru confortul său, nici pentru îngăduința sa față de vântul momentului! Ceea ce este incitant la acest om estefaptul că este profet. Într-adevăr, mai mult decât atât. Pe de o parte, textul profetic vorbește despre întoarcerea lui Ilie pentru a anunța venirea zilei Domnului, pentru a pregăti inimile lui Israel, chemându-l la convertire; pe de altă parte, aluzia la Exod evocă angajamentul credincios al lui Dumnezeu de a păzi calea poporului său până la împlinirea promisiunii. Astfel, figura profetică a lui Ioan cuprinde o dublă nuanță: pe de o parte, anunță o immi-nență, pentru a pregăti inimile pentru acceptare; pe de altă parte, atestă împlinirea grijii fidele a lui Dumnezeu (în Isus).

Secretul micimii

Față de o astfel de prezentare a Botezătorului, ceea ce se adaugă în v. 11 ar putea părea disonant: nimeni nu este mai mare decât el, dar „cel mai mic în Împărăția cerurilor este mai mare decât el”. Cheia interpretativă a acestei expresii constă în înțelegerea micimii despre care vorbește Isus. Este, de fapt, o temă recurentă în Evanghelia după Matei: să ne gândim doar la referirea la paharul cu apă proaspătă dat celor mici doar pentru că sunt ucenici (10:42), sau la bobul de muștar care este „cea mai mică dintre toate semințele” (13:32), sau, în sfârșit, la cei mici care nu trebuie scandalizați sau disprețuiți (18:6.10.14).

Tocmai combinația acestor recurențe sugerează că Isus propune probabil o viziune asupra micimii foarte diferită de cea a culturii vremii, fie ea de matrice iudaică sau greacă: în orice caz, de fapt, exista un fel de devalorizare, prin care micul – de vârstă, sau de dimensiune socială, sau de cunoștințe – era considerat incomplet, incapabil să se ajungă pe sine și, prin urmare, să se afirme. În Evanghelia după Matei, pe de altă parte, Isus pare să îl privească pe cel mic ca pe cel care poatecrește și deveni mare. În locul unei devalorizări pentru ceea ce lipsește, el subliniază potențialul pe care îl conține: aceasta explică nu numai sămânța de muștar care devine copac, ci și avertismentul de a nu-i scandaliza pe cei mici, adică de a nu le strica sau împiedica creșterea.

Din această perspectivă, se poate înțelege atunci și sentința rostită în Matei 11:11. Nu numai că măreția lui Ioan Botezătorul nu este zădărnicită sau diminuată, dar este dezvăluită în valoarea ei cea mai profundă: Ioan este mare pentrucă face pe cineva mare în credință. El nu împiedică, ci încurajează călătoria celor care doresc să crească în relația lor cu Isus Cristos.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 573/decembrie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 143