„Credință și fidelitate în schimbare” – Meditație pentru Duminica I din Advent

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Adventului. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

TIMPUL ADVENTULUI

În Evanghelia după Matei, așteptarea fiului omului este un prilej propice de a fi gata pentru o întâlnire de iubire, care va avea loc infailibil, dar fără să se știe ora (Mt 24,37-44; Duminica I din Advent). Isus se referă la această așteptare la sfârșitul vieții sale pământești, dispunându-i pe discipolii săi să interpreteze semnele vremurilor chiar și atunci când el nu va mai fi alături de ei .  Anticiparea caracterizează însă narațiunea lui Matei încă de la începutul Evangheliei, precursorul , Ioan Botezătorul, fiind cel care mărturisește sosirea iminentă a lui Mesia, ca o ocazie de convertire profundă și regenerare la viața lui Dumnezeu (Mt 3,1-12; Duminica a II-a din Advent). Se pune întrebarea cum să îl recunoaștem pe Mesia, deoarece Isus din Nazaret nu pare să se impună fără echivoc, cu o putere masivă de instaurare politică a unui regat uman. De fapt, adevăratul semn mesianic nu este puterea umană , ci semnele vindecării și deschiderii la viață, capabile să refacă omul întreg și să-l deschidă la bunătate și iubire (Mt 11,2-11; Duminica a III-a din Advent), ca împlinire a profețiilor lui Isaia (cf. Is 35,1-6).

Cartea lui Isaia este, de asemenea, în centrul călătoriei de Advent .  De fapt, ea mărturisește o puternică așteptare pentru restaurarea destinului lui Israel, Iuda și Ierusalim, cu o clară funcție universală a Orașului Sfânt (Is 2:1-5; Duminica I din Advent), un sacrament al păcii și unității între toate popoarele lumii. Din nou , nu va fi o operațiune de alianță politică cea care va determina puterea Orașului Sfânt, ci inițiativa lui Dumnezeu, capabilă să ridice un Mesia, sămânța lui Isai, înzestrat cu Duhul și capabil să împlinească planul lui Dumnezeu în istorie. El va aduce dreptatea în lume și o va remodela astfel încât să caracterizeze o nouă creație (Is 11:1-10; Duminica a II-a din Advent), un nou echilibru între umanitate și lume, în care nu va mai fi nevoie de moarte pentru a oferi hrană și a garanta viața.

Aceasta este în mod clar o viziune simbolică și transfigurată a lumii, care poate fi bine înțeleasă prin semnele unui Mesia care vindecă simțurile umanității și le deschide spre o nouă viață (Is 35:1-6a.8a.10; Duminica a III-a din Advent).

În Duminica a IV-a a Adventului, profețiile lui Isaia despre Mesia (cf. Is 7,14) își găsesc împlinirea deplină în relatarea evanghelică a lui Matei, în care evenimentele sunt provocate de rolul conducător al lui Dumnezeu și de credința profundă a lui Iosif (Mt 1,18-24).

Textele eucologice din timpul Adventului propun un fel de „răspândire încrucișată” între dorința venirii glorioase a lui Cristos la sfârșitul veacurilor (Duminica I din Advent) și amintirea venirii istorice a lui Cristos în trup (Duminica a IV-a din Advent). Rugăciunea liturgică a Adventului este astfel unită de misterul lui Cristos ca „Cel care vine”. Proclamarea profețiilor Vechiului Testament înseamnă, pentru Biserică, nu refugiul într-o dulce amintire a trecutului, ci „învățarea de a spera la mântuire” (Rugăciunea euharistică IV) în lumea de astăzi. Prefața de Advent I exprimă bine cum perspectiva celei de-a doua veniri în „ceruri noi și pământ nou” nu constituie doar împlinirea istoriei, ci impregnează întreaga spiritualitate a vieții creștine. Conștiința că „El vine în întâmpinarea noastră în orice om și în orice epocă” îi motivează pe credincioși să fie „veghetori în așteptare” pentru a-l recunoaște, a-l primi și astfel „a te-stimula în iubire” la înaintarea plină de bucurie a Împărăției sale, pe care a instaurat-o la prima sa venire (Prefața I).

DUMINICA I DIN ADVENT

30 NOIEMBRIE 2025

CREDINȚĂ ȘI FIDELITATE ÎN SCHIMBARE

de Chino Biscontin

Într-un discurs adresat Curiei Romane pe 21 decembrie 2019, Papa Francisc a rostit cuvinte care au lăsat o impresie profundă. El a afirmat, printre altele:

„Ceea ce trăim nu este pur și simplu o epocă în schimbare, ci o schimbare de epocă. Prin urmare, ne aflăm într-unul dintre acele momente în care schimbările nu mai sunt liniare, ci epocale; ele constituie alegeri care transformă rapid modul de a trăi, de a relaționa, de a comunica și de a elabora gândirea, de a relaționa între generațiile umane și de a înțelege și trăi credința și știința”.

Tinerii și ritualurile

În parohia în care slujesc, un mare oraș agricol și industrial, am luat registrul de confirmări și am calculat numărul de adolescenți care au primit confirmarea în ultimii zece ani. S-a dovedit a fi 149 (a existat epidemia între timp). În duminica următoare, am observat câți dintre ei erau prezenți la una dintre cele patru slujbe parohiale. Degetele de la ambele mâini erau mai mult decât suficiente. Dar, având în vedere cuvintele Papei Francisc, mai mult decât cifrele m-am concentrat asupra impulsului cultural din spatele acestui fapt: pentru marea majoritate a acestor tineri, riturile și limbajele cu care se exprimă comunitatea parohială nu mai sunt purtătoare ale unui sens care să aibă legătură cu existența lor. Nu lipsesc inițiativele parohiale care implică un anumit număr dintre ei, dar cu condiția ca ele să nu ducă înapoi la acele rituri și limbaje. Adevărul este că în spatele acestor copii și tineri se află părinți care, într-un procent foarte mare, nu au niciun interes pentru aceste rituri și limbi. Poate fi o surpriză faptul că, în orice an, un grup de tineri între 15 și 20 de ani solicită confirmarea. Francisc notează: „Se întâmplă adesea ca cineva să experimenteze schimbarea prin simpla îmbrăcare cu o rochie nouă, iar apoi să rămână de fapt așa cum era înainte”.

Ce se schimbă?

Da, schimbările. Mă întreb ce schimbări în ritualitate și limbaj, în cel mai larg simțământ al termenului pentru orice efort de proclamare a Evangheliei, ar necesita situația. Scriu la condițional pentru că nu este nici ușor să ne imaginăm amploarea și natura schimbărilor, nici să avem vreo garanție că acestea ar da roade semnificative. Ei bine, comunitatea care se identifică cu parohia este formată în cea mai mare parte din oameni care, datorită vârstei și capacităților lor culturale, nu ar fi capabili să absoarbă schimbări care ar fi neapărat foarte viguroase. Tentația descurajării este puternică.

Virtuțile Papei Francisc

Papa Francisc sugerează: „Atitudinea sănătoasă este mai degrabă aceea de a se lăsa întrerupt de provocările timpului prezent și de a le capta cu virtuțile discernământului, parresia [libertatea și curajul mărturiei] și hypomoné” (cu altă ocazie, Francisc clarifică: putem traduce acest cuvânt prin a ne supune, a rămâne în și a învăța să locuim în situațiile provocatoare pe care viața ni le prezintă).

Discernământul pornește, așadar, de la convingerea că în procesele istorice este posibil să identificăm acțiunea lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, și de la un viu interes de a înțelege ce are de spus Duhul Bisericilor astăzi. În acest sens, experiența Căii Sinodale, care a implicat întreaga biserică în ultima perioadă, a sugerat metode și comportamente care s-au dovedit fructuoase. Într-o atmosferă de rugăciune, persoanele care se simt responsabile de viața comunității din care fac parte, printr-o ascultare reciprocă, luminate de credință și de Scriptură, încearcă să înțeleagă care sunt semnele acțiunii lui Dumnezeu care trebuie recunoscute, întâmpinate și promovate, pentru a extrage din ele indicații care trebuie practicate.

Dar Papa Francisc avertizează:

„Trebuie să inițiem procese și nu să ocupăm spații: Dumnezeu se sărbătorește într-o revelație istorică, în timp. Timpul inițiază procese, spațiul le cristalizează. Dumnezeu se găsește în timp, în procesele continue. Nu trebuie să privilegiem spațiile puterii în detrimentul timpurilor, chiar lungi, ale proceselor… Acest lucru face să privilegiem acțiunile care generează noi dinamici. Și aceasta necesită răbdare, așteptare. De aici, suntem îndemnați să citim semnele timpului cu ochii credinței, astfel încât direcția acestei schimbări să trezească noi și vechi întrebări cu care este corect și necesar să ne confruntăm.”

Atenție, ascultare, efort, răbdare, dorința de schimbare, acceptarea faptului că demararea proceselor poate necesita renunțarea la a vedea rezultate într-un timp scurt. Toate acestea costă sacrificii, cer un angajament extenuant, rezistență la frustrare. O motivație puternică este indispensabilă, fără de care nevoia de a renunța va fi prea puternică. Ce motivație ar trebui cultivată în noi și în cei care se simt responsabili pentru moștenirea de credință și har păstrată în comunitățile noastre?

Loialitate și conștiință

În primul rând, loialitatea și fidelitatea față de Dumnezeu care, prin Cuvântul său, ne asigură că angajamentul său față de noi, acea împărăție a lui Dumnezeu anunțată de Isus, nu a venit și nu va lipsi. Loialitate și fidelitate care sunt un act de încredere. Și încrederea este cea care, prin deschiderea față de acțiunea lui Dumnezeu, îi permite acestuia să acționeze în istoria noastră. Dacă acțiunea trebuie să fie în primul rând a Lui, această deschidere constituită de încredere este indispensabilă. Încredere, care înseamnă a da credit lui Dumnezeu fără a pretinde alte garanții decât cea a fidelității sale.

În al doilea rând, conștientizarea prețiozității moștenirii de credință și de har care ne este dată spre păstrare. aceasta are legătură nu numai cu mântuirea sufletelor noastre, nu numai cu plăcerea relațiilor generate în comunitatea noastră, ci și cu destinul istoriei umanității noastre. „Frica” de Dumnezeu, în fața maiestății sale infinite, experiența generozității sale inepuizabile, impulsul spre reconciliere, dreptate, grija față de casa comună, fraternitate și solidaritate pe care o astfel de moștenire este capabilă să le genereze, sunt indispensabile parcursului istoric al umanității pentru a evita dezastrele și catastrofele care sunt deja în devenire și ale căror rezultate, dacă nu sunt combătute și vindecate, ar putea fi cu adevărat „apocaliptice”.

Aceste motivații, hrănite de Scripturi, susținute de rugăciune, animate de împărtășirea în comunitate, pot susține acele atitudini indicate de papă, și anume discernământul, parresia și hypomoné.

PREGĂTEȘTE-TE

de Roberto Laurita

Nu este prima dată când ni se întâmplă – vai! – să fim luați prin surprindere.

Am crezut că suntem la adăpost de epidemii, le-am considerat „chestii din lumea a treia”, iar apoi ne-am trezit într-o zi cu Covidul dezlănțuit. Și am fost confruntați cu o realitate neașteptată.

Ne-am uitat cu îngrijorare spre est și spre sud, pentru că migranții se grăbeau spre granițele și țărmurile țării noastre. Dar apoi criza economică și financiară, cea care ne-a zguduit băncile, a venit din Vest. Și nu din cauza bieților oameni disperați care se agățau de o barjă, ci datorită oamenilor de afaceri în costume, care călătoreau cu avionul. O trezire bruscă pentru cei care au privit cu nerăbdare în direcția greșită. O ripostă răsunătoare pentru cei care au mărșăluit acolo, alimentând temerile împotriva „extracomunității”. Erau alții de care trebuiau să se ferească!

A fi pregătit înseamnă și a nu cădea într-o normalitate opacă, până în punctul în care „nu observi nimic”. Și se continuă să se facă ca întotdeauna, în timp ce ceea ce este necesar este o regurgitare de energie și curaj, determinarea necesară pentru o schimbare de curs și de mentalitate.

Să fim pregătiți, da, dar de unde să începem? De la noi înșine, pentru a ieși dintr-o somnolență vinovată, pentru a identifica acele „lucrări ale întunericului”, cum le numește apostolul, care prind rădăcini în existența noastră și sfârșesc prin a fi luate de bune, fiind în contradicție cu Evanghelia. Să îmbrăcăm „armele luminii”.

Sinceritatea, care ne pune în permanență sub privirea lui Dumnezeu pentru a-i fi pe plac și nu se întreabă dacă am putea fi prinși și sancționați, ci mai degrabă dacă ceea ce facem este corect sau nu.

Curăția, care în fond este puritatea trupului și a spiritului, a gândurilor și a inimii, și care uneori cere putere pentru a rezista tentațiilor, pentru a nu pune în pericol ceva atât de mare precum fidelitatea, ceva atât de prețios precum respectul față de ceilalți, niciodată redus la un instrument al plăcerii.

Mărinimia, care ia forma compasiunii, a milei, a ascultării și a dialogului. Pentru ca otrava geloziei și dorința nebună de a răni să nu se strecoare în gesturile și cuvintele noastre.

Dar a fi pregătiți înseamnă și să ne ridicăm ochii pentru a citi cu o privire încrezătoare, plină de speranță, evenimentele acestui veac. Și să înfruntăm, cu blândețe și hotărâre, încercările vieții.

Ca un atlet, care se pregătește constant pentru cursă, ca un muzician gata să-și facă instrumentul să vibreze pentru a transmite publicului sentimente profunde și personale.

Împărăția lui Dumnezeu, acea lume nouă pe care Isus a inaugurat-o prin pasiunea, moartea și învierea sa, îi cere oricărui discipol să își pună în joc toate energiile, spiritul de discernământ, imaginația.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Is 2:1-5

Textul are un stil poetic și oferă o descriere în imagini a lumii noi. O proclamație care ajută ascultătorul să se cufunde imaginativ în lumea descrisă de profet va fi eficientă. Se recomandă o proclamare liniștită, aproape meditativă, care – la fiecare punct – izolează diferitele imagini profetice cu o pauză între ele, astfel încât ascultătorul să le poată asimila una câte una.

A doua lectură: Rom 13,11-14a

Textul are un stil clar de îndemn și este compus dintr-o serie de propoziții scurte. În prima parte, tema predominantă este apropierea „momentului”, a «mântuirii», a „zilei”; aceste cuvinte trebuie să fie clare în proclamație. Pentru a marca trecerea de la prima la a doua parte – unde tema predominantă este acțiunea creștinilor ca urmare a acestei apropieri – conjuncția „deci” poate fi izolată în proclamație, cu o scurtă pauză înainte și una mai scurtă după. Continuarea textului constă în patru verbe de îndemn, care pot fi proclamate ca și cum s-ar citi o „listă cu buline” apăsătoare.

Evanghelia: Mt 24:37-44

Textul alternează stiluri diferite în câteva rânduri, astfel încât nu este ușor de urmărit firul. Tema dominantă este venirea fiului omului: cele patru ori în care această venire este declarată formează un fel de refren care punctează pasajul și pe care, prin urmare, este recomandabil să îl proclamați brusc și din ce în ce mai pregnant, nu ca o repetiție obositoare, ci mai degrabă ca o rezonanță eliberatoare. Celelalte părți ale pasajului sunt „atașate” temei dominante pentru a stimula atitudinea vigilentă a credincioșilor: reminiscența biblică a lui Noe, tonul apocaliptic al referinței la bărbații și femeile prinși în rutina lor zilnică, parabola vizitei nocturne a hoțului.

PRIMA LECTURĂ

Oracolul lui Isaia care este oferit de liturgia cuvântului ca primă lectură (Is 2,1-5) începe cu un fragment care enunță „viziunea” lui Isaia și introduce nu numai aceste versete, ci cel puțin primele douăsprezece capitole ale colecției profetice. Cuvântul profetic este astfel „văzut” de profet și este prezentat cu imaginea unui oraș, Ierusalimul, centrul de pelerinaj al tuturor popoarelor lumii, care se convertesc la Dumnezeul lui Israel, acel Dumnezeu care își are casa în templul din orașul sfânt. Această imagine va reveni apoi la sfârșitul cărții (Is 66:20-23) accentuând caracterul universalist al acestui pelerinaj în cetatea sfântă la care vor avea acces nu numai orice popor, ci tocmai „orice făptură” (cf. 66:23).

Oracolul dă glas popoarelor, care se exprimă prin îndemnul de a se urca pe muntele lui Yhwh. Verbul „a urca” este caracteristic pelerinajului evreiesc în Orașul Sfânt pentru a celebra principalele sărbători ale Israelului și este utilizat pentru a indica acea colecție de psalmi folosită în acest context spiritual și liturgic(cf. Ps 120-134).

În Isaia, însă, subiectul urcării la Ierusalim nu sunt evreii, ci popoarele păgâne, într-un moment plasat la sfârșitul istoriei („la sfârșitul zilelor”, v. 2). Muntele pe care se află templul este mai înalt decât celelalte coline (v. 2), semn al unei revelații superioare, care vine de la Dumnezeu însuși. El implică o învățătură a căilor lui Dumnezeu (v. 3), care corespunde modului în care se exprimă Tôrâ (Legea) (cf. Deut 30:16): este o cale pe care trebuie să se meargă pentru a se bucura de pacea și lumina care vin de la Dumnezeu (v. 3).

A urca la Ierusalim, la templul său sfânt, înseamnă pentru popoarele lumii a recunoaște calea reprezentată de Tôrâ ca o cale de revelație a lui Dumnezeu însuși. Acum nu mai este vorba doar de o Lege codificată odată pentru totdeauna într-o formă scrisă, ci de un Cuvânt care devine prezent în istoria poporului lui Israel, pornind de la Ierusalim și implicând o formă de acuzare, de judecată din partea lui Dumnezeu, împotriva aspirațiilor de putere care conduc popoarele la ostilități și războaie (v. 5). Această acuzație divină are succes și aduce cu sine gesturi de reconciliere și pace, care transformă tehnologia folosită pentru război în instrumente de progres și dezvoltare economică (v. 5).

A DOUA LECTURĂ

Aceste versete sunt preluate din partea exhortativă a Epistolei către Romani, în care Paul trage consecințele reflecțiilor sale la nivelul acțiunii concrete și ecleziale. Dacă credinciosul este justificat prin credința în Cristos(cf. Rom 3:25-26), aceasta nu înseamnă că nu este chemat să acționeze în conformitate cu Legea, a cărei împlinire este iubirea. Îndemnul de a se comporta în acest fel provine și din conștientizarea faptului că ne aflăm în vremurile din urmă, foarte aproape de ziua mântuirii. Prin metafora dualistă noapte/întuneric și zi/lumină, Paul se referă la modele dragi iudaismului din vremea sa, care descriu acțiunea în conformitate cu Legea ca fiind o lucrare a luminii și o contrastează cu faptele păcatului ca fiind întuneric. Totuși, această acțiune este motivată de Paul ca o așteptare a manifestării iminente a mântuirii, obținută prin regalitatea lui Cristos înviat asupra istoriei.

Acest pasaj din Epistola către Romani se potrivește bine cu Evanghelia în tenorul său escatologic prin metafora somnului. Imaginea trezirii din somn adâncește invitația evanghelică la vigilență și la a nu se închide în rutina zilnică, precum generația lui Noe. Apoi, Paul descrie din nou această vigilență prin metafora „îmbrăcămintei”: este vorba, de fapt, de a se îmbrăca cu Domnul Isus Cristos și de a nu se lăsa prins de dorințele cărnii, care prind, închid și dezbină oamenii.

EVANGHELIA

Contextul. Versetele din Evanghelia după Matei care se citesc în această primă duminică a Adventului (Mt 24:37-44) fac parte dintr-un lung discurs al lui Isus despre ceea ce se va întâmpla la sfârșitul istoriei, care se dezvoltă de-a lungul capitolelor 24-25 din prima Evanghelie. Isus intenționează să-i instruiască pe ucenicii săi cu privire la semnele care caracterizează ultimul ceas, împlinirea timpului istoriei (cf. 24:4). Vor exista mesia și profeți falși (vv. 5.11-12.23-25), precum și războaie, foamete și cutremure (v. 7), dar acesta va fi doar începutul unei perioade caracterizate de întristări, persecuții pentru ucenici (vv. 9-10) și, în cele din urmă, semne în ceruri (v. 29). Punctul culminant al acestei creșteri progresive a semnelor de distrugere, sociale și cosmice, este venirea Fiului Omului pentru a-și aduna aleșii (v. 30-31). Datorită acestor cuvinte ale lui Isus, ucenicii săi pot înțelege că fiul omului este la porți, dar nu pot ști ora exactă a revenirii sale (vv. 32-36). Apropierea orei și necunoașterea sunt oere pentru a-i menține vigilenți și responsabili pe ucenici (v. 42), care îl percep pe Isus cel înviat la porți, dar în același timp nu au toate informațiile pentru a cunoaște exact planul salvator al lui Dumnezeu. Prin urmare, ei trebuie să mențină o faptă de discernământ constant.

Generația lui Noe. În acest moment, versetele pe care liturghia le taie din discursul lui Isus prezintă o comparație între generația actuală a cititorilor și cea a lui Noe (vv. 37-39), urmată de o concluzie exhortativă (v. 40). Accentul comparației este pus nu numai pe necunoașterea momentului potopului de către generația lui Noe, ci mai ales pe faptul că aceștia nu au nicio suspiciune cu privire la ceea ce se va întâmpla și se comportă conform regulilor obișnuite, trăindu-și rutinele ca și cum acestea ar fi veșnice. Oamenii continuă să mănânce, să bea, să se căsătorească fără niciun contact cu o realitate mai profundă, semnalată de prezența arcei construite de Noe. Păcatul acestei generații nu este subliniat, nici faptul că ar fi meritat o astfel de catastrofă, ci doar faptul că nu a fost conștientă de aceasta, pentru că a rămas atașată de ceea ce trece și nu a reușit să înțeleagă structura mai profundă a realității, caracterizată de o precaritate socială și cosmică. Venirea fiului omului capătă o caracteristică de bulversare a rutinei obișnuite a lumii, asemănătoare Potopului, pentru că face evident caracterul ei contingent.

Generația actuală poate însă, spre deosebire de cea a Potopului, datorită cuvântului lui Isus, să devină mai conștientă de această tranziență a istoriei și să se pregătească astfel să îl primească, chiar fără a cunoaște momentul exact din planul lui Dumnezeu, pe cel care este Domnul istoriei, fiul omului.

Concluzia exhortativă, din vv. 40-41, este foarte puternică și constituie punctul culminant al tensiunii argumentative a lui Isus: exemplul celor doi bărbați care muncesc la câmp sau al celor două femei care stau la piatra de moară se referă la o activitate cotidiană, desfășurată în același mod de cele două persoane. Întrucât Isus nu le distinge pe una de cealaltă pe baza comportamentului lor etic, cititorul, bărbat sau femeie, se simte direct implicat în posibilitatea de a fi cel lăsat în urmă de fiul bărbatului: posibilitatea pierzării este astfel reală și nu doar teoretică.

Simțământul unei amenințări profetice. Acest îndemn este punctul culminant al unei acuzații cu caracter profetic care, ca în cazul lui Ieremia(Ieremia 7) sau chiar al lui Isaia(Is 1:2-20), conține o amenințare cu distrugerea acelor realități, umane precum templul din Ierusalim sau cosmice precum templul creației, considerate perene și pe care ne bazăm excesiv ca puncte de consistență ale realității. Acuzația vizează nu atât stârnirea unor temeri excesive și nejustificate, cât eradicarea din inimile cititorilor a unei încrederi deplasate și deschiderea ochilor lor către faptul că există o dimensiune mai solidă și mai permanentă decât orice altceva, și anume cuvântul lui Isus: căci, dacă cerurile și pământul vor trece, cuvintele lui nu vor trece (v. 35). Acest cuvânt, ca și cuvântul profeților (cf. Is 2:1-5), perspectiva o aterizare definitivă și stabilă, care va învinge orice forță a morții și a distrugerii.

Invitația de a „veghea” din v. 42 arată că acest îndemn al lui Isus nu este menit să trezească teamă în fața judecății lui Dumnezeu, ci mai degrabă să fie un apel puternic la conștiința personală de a abandona atitudinea idolatră față de menținerea propriilor zone de confort material, psihologic și moral și de a se deschide către o înțelegere mai profundă a realității, care decurge din credință.

Priviți! Pentru a deschide inimile ascultătorilor săi la o înțelegere a istoriei în credință, Isus se aventurează într-o comparație îndrăzneață, menită să genereze surpriză, dacă nu chiar scandal. Parabola hoțului care vine la o oră necunoscută din noapte să jefuiască casa este făcută astfel încât ascultătorul să intre într-o poziție de neputință, șah mat, ineficiență. De fapt, raționamentul se mișcă prin absurd: este clar că stăpânul nu și-ar permite să jefuiască casa dacă ar ști la ce oră din noapte va intra hoțul, dar aceasta este cu orice evidență în afara realității vieții umane, care cere în schimb să se împace cu imposibilitatea controlului.

Așadar, cititorul parabolei va trebui să își însușească această percepție a nesiguranței și să o transforme în mod pozitiv ca pe o oportunitate de a fi mai conștient de ceea ce se află la baza realității, și anume venirea neanunțată și absolut necondiționată și gratuită a fiului omului în istorie. Și dacă stăpânul casei nu va putea să vegheze, pentru că nu știe când va veni hoțul, cititorul parabolei, pe de altă parte, va trebui să vegheze tocmai în măsura în care nu știe când va veni fiul omului.

Astfel, parabola nu este spusă pentru a-l descrie pe fiul omului ca pe un hoț, ci pentru a sublinia faptul că conștiința de credință generează un discernământ autentic, descris ca „veghe”. Acesta trebuie să ia în considerare impermanența scenei acestei lumi și, în același timp, venirea sigură, dar incognoscibilă și necondiționată a fiului omului în istorie. Prin urmare, cititorul generației actuale este invitat să se „trezească” tocmai pentru că nu știe ziua și ora, până la punctul în care chiar această activitate de „trezire” poate fi descrisă ca o contemplare pasivă, o golire înăuntru și în afară, pentru a face loc pentru ceva și cineva care nu apare încă, dar care este prezent și real și care poate constitui astfel motivația profundă a oricărui gând și a oricărei acțiuni zilnice.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 573/noiembrie-decembrie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía” editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 101