„Cristos și Biserica sunt adevăratul templu al lui Dumnezeu” – Meditație pentru Duminica a XXXII-a de peste an – Sfințirea Bazilicii din Lateran

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXXII-A DE PESTE AN

SFINȚIREA BAZILICII DIN LATERAN

9 NOIEMBRIE 2025

CRISTOS ȘI BISERICA SUNT ADEVĂRATUL TEMPLU AL LUI DUMNEZEU

Dacă în lumea antică templul era pentru toate popoarele reședința zeității de la care proveneau binecuvântările, Isus a adus o înlocuire definitivă: sfințenia și mântuirea care decurge din ea nu provin din prezența lui Dumnezeu într-o clădire, ci din persoana Sa. Isus este adevăratul templu prin care Domnul ne comunică milostivirea Sa. Imaginea din Vechiul Testament a suflului de viață care vine din sanctuarul din Ierusalim (prima lectură) este transformată de Isus: adevărata viață pentru ființele umane vine din comuniunea cu El, Mântuitorul răstignit și înviat din morți (Evanghelia). Isus devine astfel piatra vie pe care se ridică și se dezvoltă templul care este poporul său, Biserica. Isus este singura temelie a acelui templu care este fiecare dintre noi, locuit de Duhul Sfânt (a doua lectură).

UN NOU TEMPLU ȘI UN NOU CULT

de Roberto Laurita

În acea zi, Isuse, în curtea Templului, nu ai ezitat să-ți arăți latura violentă: ai făcut un bici din frânghii și l-ai folosit pentru a alunga negustorii și animalele lor, ai aruncat pe jos monedele schimbătorilor de bani și le-ai răsturnat mesele. Am putea fi tentați să credem că și tu, pentru o dată, ți-ai pierdut răbdarea, așa cum ni se întâmplă adesea nouă, și te-ai lăsat purtat de mânie.

 Dar dacă citim cu atenție relatarea, ne dăm seama că nu mânia te mișcă, ci iubirea. Da, acțiunea ta este dictată de iubire, o iubire fără margini pentru Tatăl, pentru ceea ce El oferă oamenilor, pentru relația pe care vrea să o stabilească cu ei. De aceea nu poți tolera pe nimeni care, pentru profit, își pângărește chipul, cultivă neînțelegerile, permite oamenilor să creadă că Dumnezeu este de vânzare și poate fi cumpărat cu o jertfă sau o ofrandă.

În acea zi, pe esplanada Templului, ai vrut să aperi bunul nume al lui Dumnezeu, gratuitatea iubirii sale, măreția milostivirii sale și, neavând altă alegere, a trebuit să arăți că comerțul care se făcea acolo nu avea nimic de-a face cu el.

Așa că ai prezentat marea veste: noul și adevăratul Templu care ești tu însuți. Da, pentru că prin tine și numai prin tine putem avea o relație cu Dumnezeu. Prin Cuvântul tău, care eliberează chipul lui Dumnezeu de toate măștile pe care oamenii, din diverse motive, i le-au pus. Prin gesturile tale, care revelează bunătatea lui, tandrețea lui, disponibilitatea lui de a ierta. Prin trupul tău, viața ta oferită pentru mântuirea noastră. De fapt, tocmai trupul tău, dăruit în întregime, răstignit pe cruce, dar și înviat și plin de slavă, devine noul Templu prin care Dumnezeu ajunge la toți.

Și în tine trăim o nouă închinare care nu se supune parametrilor și imaginației omenirii, ci este conformă cu inima lui Dumnezeu.

Un cult care nu se mulțumește să se exprime într-un spațiu sacru, ci cuprinde întreaga existență, făcând-o un semn viu de recunoștință și ascultare în credință.

Un cult care nu caută să-L supună pe Dumnezeu propriilor sale cerințe, ci se angajează să realizeze planul său de mântuire.

Un cult care, prin cuvintele și gesturile celebrărilor, se referă la viața de fiecare zi, la deciziile importante, la atitudinile care o caracterizează.

ACTUALIZAREA MESAJULUI

LOCUL CELEBRĂRII

de Roberta Laurita

Încă din antichitate, comunitățile care simțeau nevoia să se conecteze cu Dumnezeul lor căutau un loc separat de uzul comun, unde El să se poată face prezent. Acel loc, care era în mod evident delimitat (sancitus), devenea astfel „sfânt” (sanctus) și era destinat să adăpostească imaginea zeului, să fie casa Lui.

Odată construită, această clădire era „dedicată”, adică donată ca proprietate zeității. Nu lipsesc descrierile ceremoniilor solemne care însoțeau acest gest. În lumea păgână, aceste ceremonii erau oficiate de un magistrat, asistat de pontifi, care recitau sau sugerau cuvintele cu care se încheia „consacrarea” templului și acesta era scos din domeniul profan.

1. Noutatea creștină

Lumea în care a apărut creștinismul în primul secol d.Cr. era o lume religioasă, presărată cu temple dedicate unei mari varietăți de zeități. Cei care au construit Imperiul Roman nu au ezitat să pună alături de propriii lor zei pe cei ai popoarelor pe care le-au cucerit treptat, precum și noi forme religioase. Unele culte, precum cel al lui Mithras, au câștigat o popularitate largă în rândul legiunilor.

Dar discipolii lui Isus, în mod ciudat, nu s-au bucurat de același tratament. Religia lor a devenit curând o „religie ilicită” care a trebuit să facă față trei secole de persecuții teribile. De ce?

Pentru că nu se încadra ușor în cadrul religiilor vremii. Faptul că Isus din Nazaret a murit pe cruce a avut o pondere considerabilă. Cum putea fi trecută cu vederea o astfel de enormitate? Cel care era recunoscut ca Domnul, Fiul lui Dumnezeu, suferise pedeapsa rezervată sclavilor și rebelilor. Cornelius Frontonus (176) subliniază acest lucru în Discursul împotriva creștinilor.

De parcă acest lucru nu ar fi fost suficient, adepții săi nu construiesc temple, locuri sacre de cult, ca ceilalți, și nici nu practică ritualul fundamental al oricărui cult, și anume sacrificiul: „De ce”, întreabă păgânul Celsus (sec. II), „voi, creștinii, nu aveți nici altare, nici statui, nici temple?” (Origen, Împotriva lui Celsus 8:17). De aici provine acuzația de „ateism”, atestată de Iustin, Atenagora și Tatian. Creștinii își celebrează riturile în casele lor, aproape în secret. Acest lucru trezește inevitabil cele mai ciudate suspiciuni. De ce nu recurg la aparatul care a fost codificat de alte culte? Un loc sacru (fanum), circumscris, locuit de simulacrul zeității și, prin urmare, separat de orice altceva, zona profană în care se desfășoară viața de zi cu zi. Și apoi erau preoții însărcinați cu asistarea la sacrificarea animalelor, efectuată în cinstea zeității. Mult mai târziu, Leon cel Mare, urmând exemplul Scrisorii către Evrei, nu va ezita să lege toate acestea de faptul că Isus a vrut să-și ofere sacrificiul (adică moartea și învierea) în afara orașului, în afara templului. Ca și cum ar fi vrut să arate, spune el, că ritualul sacrificiilor antice a fost abrogat, că o nouă victimă era acum sacrificată pe un nou altar și că crucea lui Cristos devenea altarul nu al Templului, ci al lumii (Predica 59, De Passione).

2. Locul de adunare

De fapt, liturghia creștină se află în afara modelelor preexistente: un mediu modest, absența preoților, a victimelor și a sacrificiilor reale. „Nu avem nici temple, nici altare”, afirmă cu îndrăzneală Minucius Felix (Ottavio 32.1), făcând eco lui Tertulian (De spectaculis 13.4).

Chiar și când au fost construite primele biserici, un lucru a rămas foarte clar: nu locul îi face pe creștini sfinți, ci exact opusul: adunarea celor botezați (biserica în carne și oase) este cea care face locul (clădirea bisericii) sfânt. Aceasta este perspectiva din Prima Epistolă a lui Petru: Veniți la Cristos, piatra vie, respinsă de oameni, dar aleasă și prețioasă înaintea lui Dumnezeu, și voi veți fi zidiți într-o casă spirituală, o preoție sfântă, pentru a aduce jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos. […] Voi sunteți un neam ales, o preoție regală, o națiune sfântă, un popor pe care Dumnezeu l-a dobândit pentru a vesti lucrările minunate pe care le-a făcut (2:4-5, 9).

Prin urmare, credincioșii sunt pietre vii, așa cum Cristos este o piatră vie. Cu această diferență, însă: ei sunt astfel prin El. Casa creștinilor este un templu, deoarece este alcătuită din ființe consacrate care aduc jertfe spirituale cu întreaga lor viață.

Templul și jertfele sunt spirituale, deoarece corespund naturii lui Dumnezeu. Prin urmare, cultul nu este doar o chestiune de ritualuri: discipolii lui Isus îl laudă pe Dumnezeu cu întreaga lor existență. Sărbătorile hrănesc și susțin credința credincioșilor, dar aceștia trebuie să dea mărturie cu întreaga lor viață.

Atitudinea care inspiră celebrările este, de asemenea, diferită: nu este vorba de a obține o anumită bunăvoință din partea zeității prin sacrificii și ofrande. Creștinii știu că Dumnezeu i-a iubit chiar înainte ca ei să poată răspunde la această iubire. Astfel, relația lor cu Dumnezeu se bazează pe „Euharistie”, pe mulțumire. Și este inspirată de încredere și siguranță: Rugăciunea Domnului nu are nimic din schimbul comercial („Îți dau ceva pentru a primi altceva în schimb”). Cei care se îndreaptă către Dumnezeu au atâta încredere în El încât spun că sunt dispuși de la început să „îi facă voia” și abia apoi să-i adreseze cereri (pâine, iertare, sprijin în lupta împotriva răului).

Orice ritual este astfel smuls dintr-o derivă magică (simpla executare și repetare a aceluiași gest) prin proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, care conferă celebrării un sens particular de fiecare dată.

3. Relevanța acestei sărbătoare

În acest moment, se pune o întrebare: creștinii de astăzi, care participă la Euharistia duminicală, sunt conștienți de toate acestea? Percep ei ceea ce caracterizează cultul creștin și, în ultimă instanță, originalitatea relației lor cu Dumnezeu? Sau, în termeni concreți, se referă ei la cadrul religiilor păgâne și își plasează relația cu Dumnezeu în cadrul acestuia?

Distrugerea Templului din Ierusalim de către legiunile romane conduse de Titus a fost un adevărat șoc pentru întreg iudaismul și a dus la dispariția clasei preoțești. Și totuși, trebuie să recunoaștem că există încă și astăzi cei care sunt „nostalgici” după acel cult, destinatarii direcți ai Scrisorii către evrei. În acest fel, influența progresivă a Vechiului Testament asupra liturghiei creștine, care se exprimă în limbaj, într-un mod de celebrare, într-un cadru teologic specific, continuă până în prezent.

Cine ar fi imaginat că caracteristicile sacrului, descrise în detaliu de Rudolf Otto (The Sacred), vor fascina generațiile mai tinere de preoți la șaizeci de ani după Conciliul Vatican II?

4. Clădirea bisericii și Biserica care celebrează

Biserica construită de oameni are scopul de a ne trimite la Biserica întemeiată de Dumnezeu, instaurată de Fiul său prin Patima, moartea și învierea sa. De aici importanța altarului, care este un semn al lui Cristos, piatra de temelie, respinsă de omenire, dar aleasă de Dumnezeu ca bază și fundament al comunității creștine. De aceea există douăsprezece coloane, care se referă la cei doisprezece apostoli, stâlpii Bisericii.

Există o legătură profundă între Biserică și Misterul Pascal și, în consecință, între Biserică și Euharistie. De aceea, cel mai vechi rit de consacrare presupunea pur și simplu celebrarea Liturghiei. Dacă noul templu este trupul lui Cristos, el este acum vizibil și accesibil prin comunitatea credincioșilor. Oricine dintre membrii săi este, de fapt, un templu al Duhului Sfânt. Nu există opoziție între creștin și Biserică: unul este necesar pentru celălalt, iar Duhul este principiul dătător de viață al amândurora.

Solemnitatea de astăzi oglindește pe cei care s-au adunat pentru Euharistie. De fapt, ei, adunați în adunare, sunt cei care dau Bisericii chipul ei cel mai familiar și intim. Dar care sunt trăsăturile sale distinctive? Este un chip vesel și primitor sau unul sumbru și sever? Este o față marcată de bucuriile și durerile multor frați și surori sau una caracterizată de egoism și închidere? Este o față miloasă și plină de compasiune sau una gata să judece și să excludă? Este o față deschisă la întâlnirea cu Dumnezeu și cu ceilalți sau una concentrată pe ceea ce trebuie să ceară și să obțină?

Nu numai atât, dar liturgia de astăzi ridică câteva întrebări care privesc mai direct relația noastră cu Dumnezeu, care se manifestă în liturghie. Adunarea duminicală contribuie la construirea Bisericii lui Cristos. Pentru a fi un semn autentic, ea trebuie să aibă anumite caracteristici sau, mai bine spus, trebuie să fie pătrunsă de anumite tensiuni fructuoase care o califică (cf. J. Lebon, Vivere la liturgia, Borla, Torino 1996): este un semn de unitate, respectând în același timp diversitatea; este convocată pentru a sărbători, dar și chemată să se împrăștie (misiune); este marcată de păcat, dar și recunoscătoare pentru iertarea primită; este consolidată de aceeași credință, dar acceptă și pe cei care nu sunt practicanți, cu îndoielile și luptele lor; este deschisă pentru sarbătoare, dar fără a uita încercările.

Astfel, suntem chemați să verificăm relația noastră cu Dumnezeu care se realizează în timpul liturghiei. Este o relație autentică, exprimată prin abandonul încrezător, sau capătă caracteristicile unei tranzacții comerciale în care încercăm să-L supunem pe Dumnezeu voinței noastre? Este caracterizată de dorința de a se schimba, de a se converti, sau este impermeabilă la Cuvântul care este proclamat? Găsește o ieșire în viața de zi cu zi sau este o paranteză destinată să rămână separată de restul existenței noastre?

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Profetul ne vorbește despre apa vie care curge din templu, vindecând și însuflețind orice lucruri, anunțând o biserică mamă care ne dă viață ca și copiilor, vindecând existența noastră.

A doua lectură: Apostolul ne amintește de demnitatea noastră ca zidire a lui Dumnezeu și de responsabilitatea noastră de a asigura stabilitatea ei, care nu eșuează în temelia sa, Cristos, dar poate șovăi în cei care nu zidesc pe El.

Evanghelia: Evanghelistul ne amintește de unul dintre momentele de mânie ale lui Isus, când îi alungă din templu pe cei care au transformat credința într-o meserie și anunță sfârșitul acelui regim al templului, propunându-se pe sine ca noul și definitivul loc de întâlnire cu Dumnezeu.

PRIMA LECTURĂ

La paisprezece ani după distrugerea Ierusalimului (587 î.Cr.) și la douăzeci și cinci de ani după prima deportare a evreilor în Babilon (573 î.Cr.), adică la jumătatea jubileului (cincizeci de ani), anul eliberării sclavilor ( Ez 40,1), Ezechiel are o viziune care îl transportă, ghidat de un înger, pe un „munte foarte înalt”, pe care se află noul Ierusalim, cetatea cerească și templul recent reconstruit (v. 1). La intrarea în templul Domnului, profetul vede un râu de apă care curge din sanctuar, ajunge la altar, curge spre valea Kedron și traversează deșertul Iudeei până se varsă în Marea Moartă. Îngerul îi explică lui Ezechiel că râul vindecă apele sărate ale Mării Moarte și o face locuită de numeroși pești (vv. 8-9). De-a lungul celor două maluri ale râului vor crește copaci de orice fel, care vor produce fructe în orice lună, iar frunzele lor vor avea proprietăți terapeutice. Râul din sanctuar transformă deșertul într-o țară cu vegetație luxuriantă.

Apa este un simbol al vieții; faptul că oriunde ajunge produce sol fertil face aluzie la izvorul de apă din Geneză care iriga Edenul (Gen 2:10-14). În viziunea sa, profetul se află pe muntele sfânt al lui Dumnezeu, considerat a fi Paradisul (v. 12). Transformarea pământului arid în pământ fertil corespunde imaginii apelor dătătoare de viață care vin din Cetatea Sfântă și din templu în Ps 46:4 și 65:9. Imaginea râului simbolizează puterea mântuitoare a prezenței lui Dumnezeu în sanctuar. În Ez 43:2, de fapt, „slava Dumnezeului lui Israel” venise din Răsărit și luase din nou stăpânire asupra templului (43:5).

Dumnezeu aduce astfel viață într-o lume în care distrugerea și moartea par să domine iremediabil. A  cțiunea sa benefică radiază asupra poporului lui Dumnezeu din Sanctuar, locul prezenței obișnuite a Celui Preaînalt.

A DOUA LECTURĂ

Ideea sacră străveche a templului nu era împărtășită de comunitatea creștină primară: deși respectau templul din Ierusalim ca loc de întâlnire și rugăciune, Isus și discipolii săi nu mai atribuiau sanctuarului un rol și o semnificație religioasă decisivă. Noutatea fundamentală rezidă în poziția lui Isus, care se propune pe sine ca „locul” prezenței divine. Jertfa sa, cea decisivă, are loc în afara templului, iar singurul templu pentru creștini este trupul Celui Înviat, din care face parte orice persoană botezată. Astfel, se dezvolta ideea: comunitatea de oameni ia locul structurii materiale ca loc al prezenței divine: printre cele mai explicite texte pe această temă se află pasajul propus la această liturghie (1Cor 3,9c-11,16-17).

Spre sfârșitul discursului său despre nebunia crucii, Paul introduce metafora clădirii, comparându-se cu un arhitect care l-a pus pe Domnul Isus însuși ca temelie, lăsând altora sarcina de a continua construcția, însă fără a putea înlocui în niciun fel temelia. Apoi, el afirmă în mod explicit că, ca comunitate, corintenii au devenit un templu al lui Dumnezeu și al Duhului Sfânt (el va repeta același principiu în 1Cor 6,19): în consecință, deteriorarea sau distrugerea comunității (în special prin diviziuni interne) echivalează cu un atac asupra sfințeniei templului, ceea ce Dumnezeu cu siguranță nu permite, după cum se poate vedea în relatările antice despre modul în care Domnul i-a pedepsit pe astfel de atacatori (cf. 2Mac 3,23-30). Credincioșii au, așadar, o mare responsabilitate și nu se pot amăgi: intenția apostolului este însă, mai presus de toate, aceea de a sublinia demnitatea ekklēsía creștină și de a accentua importanța sfințeniei personale și comunitare.

EVANGHELIA

Contextul. După prolog (In 1,1-18) și formarea primului grup de ucenici (1,19-51), Evanghelia lui Ioan începe relatarea misiunii lui Isus cu două episoade: nunta din Cana (2,1-11) și Isus în templul din Ierusalim (2,13-22). Aceste două episoade sunt cheia pentru înțelegerea întregii Evanghelii: la Cana din Galileea se prefigurează simțământul mântuitor al morții lui Isus, iar la templul din Ierusalim se prefigurează consecințele învierii sale. Întreaga narațiune ulterioară trebuie interpretată în lumina misterului pascal. Relatarea despre Isus în templul din Ierusalim se găsește și în evangheliile sinoptice (Mt 21,12-17 // Mc 11,15-19 // Lc 19,45-48), care o plasează la sfârșitul misiunii sale publice, imediat înainte de Patimă; Ioan, pe de altă parte, inserează relatarea la începutul misiunii lui Isus.

Un gest profetic. Versetul 13 este o tranziție crono-spațială editorială care mută scena din Galileea în Orașul Sfânt, în timpul „Paștelui iudeilor”. Aceasta este prima urcare a lui Isus la Ierusalim, care precede ultima (12:12), unde moartea și învierea îl așteaptă în timpul Paștelui (13:1). Spațiul și timpul povestirii indică, așadar, relația profundă a episodului cu principalele instituții religioase iudaice: templul, motorul sfințeniei, și Paștele, sărbătoarea eliberării poporului ales. Cel Înviat va înlocui, de fapt, ambele instituții: templul cu persoana sa și sărbătoarea iudaică a Paștelui cu moartea și învierea sa.

Povestea începe cu „semnul profetic” (cf. Is 20:1-6; Ier 13:1-11; 16:1-13; 19:1-2, 10-11; Ez 5,1-17) realizat de Isus prin acțiunile sale (vv. 14-15) și cuvintele sale (v. 16). În curtea templului, pe fundalul vânzării de animale pentru jertfe și al schimbului de bani de către schimbătorii de bani, Isus săvârșește un act subversiv în raport cu practica religioasă evreiască obișnuită: alungă animalele și vânzătorii cu un bici făcut din frânghii și răstoarnă mesele schimbătorilor de bani. Gestul capătă simțământ din cuvintele rostite vânzătorilor de porumbei: „Luați aceste lucruri de aici și nu faceți din casa Tatălui meu o piață!” Isus este cel care revelează voința autentică a Tatălui. În versetul 17, evanghelistul intervine cu un comentariu: după înviere, ucenicii au interpretat („și-au amintit”) această frază a lui Isus în templu în lumina Psalmului 68:10: „Zelul pentru casa Ta mă va mistui”. Deoarece acest psalm, care se referă la suferința omului drept, a fost interpretat de biserica apostolică ca o prefigurare a morții lui Isus (Mt 27:34, 48; Mc 15:36; Lc 23:36; In 15:25; 19:29; Rom 15:3) și întrucât Ioan transformă verbul la trecut (LXX: „m-a mistuit”) în viitor, citatul scriptural face aluzie în mod explicit la moartea lui Isus, cauzată de angajamentul său față de misiunea îndeplinită în numele lui Dumnezeu.

În v. 18, iudeii îi cer lui Isus un „semn” care să ateste originea divină a acțiunii sale profetice. În Evanghelii, cererea unui semn este sinonimă cu necredința (Mt 12:38-42; Mc 8:11-12; In 4:48; 6:30; 11:47; 12:37). Isus răspunde: „Dărâmați acest templu și în trei zile îl voi ridica (egeírein)” (v. 19).

Aici apare neînțelegerea cu interlocutorii săi; ei cred că Isus se referă la clădirea templului; întrucât acesta a fost construit (oikodomeîn) în patruzeci și șase de ani, cu siguranță nu poate fi ridicat (egeírein) în trei zile! (v. 20).

Jucându-se cu diferitele sensuri ale verbelor „a ridica” și „a construi” și cu expresia „în trei zile”, naratorul transmite că evreii se refereau la clădirea sacră, în timp ce Isus se referea la trupul său (v. 21). În v. 22, evanghelistul intervine cu un comentariu paralel cu cel din v. 17: „Când a înviat din morți, ucenicii lui și-au amintit că el spusese aceasta și au crezut Scriptura și cuvântul pe care îl spusese Isus”.

Amintirea în Duhul. Dubla anamneză post-pascală a ucenicilor își are originea în acțiunea Duhului Sfânt (In 14, 16-17, 26). Abia după înviere, ucenicii, în virtutea hermeneuticii ghidate de Duhul Sfânt, sunt capabili să înțeleagă pe deplin identitatea lui Isus și valoarea divină a cuvântului său; Credința creștină este, de fapt, credința în Cristos cel înviat și se dezvolta datorită „amintirii” faptelor și cuvintelor lui Isus. Cuvântul lui Isus cel pământesc este, așadar, echivalat cu Scriptura lui Israel în ceea ce privește autoritatea și puterea mântuitoare: cuvântul lui Isus este, așadar, cuvântul lui Dumnezeu. Prezența Celui Preaînalt nu se mai găsește în sanctuarul construit din pietre, ci în persoana lui Isus răstignit și înviat. Distrugerea templului și reconstrucția lui erau așteptate de tradiția apocaliptică iudaică la sfârșitul timpurilor, odată cu venirea mântuirii definitive. Această așteptare s-a împlinit acum odată cu evenimentul escatologic al morții și învierii lui Cristos.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 571-572/ octombrie-noiembrie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Jan van Eyck, Adorația Mielului Mistic

Hits: 59