„Lumina Învierii în mijlocul toamnei” – editorialul ÎPS Aurel Percă în „Actualitatea creștină” pe noiembrie

          În câteva săptămâni vom începe un nou an bisericesc. Toamna ne amintește că iarna se apropie, iar nopțile devin tot mai lungi, în timp ce natura se retrage într-o liniște odihnitoare. Înainte de a păși în perioada Adventului, ne întoarcem privirea spre anul care a trecut, aprindem lumânări și împodobim mormintele celor dragi care au plecat din mijlocul nostru. Este un moment potrivit pentru a ne aminti că, prin Isus Cristos, există o legătură vie între cei vii și cei morți și că tocmai acum, în această perioadă de întuneric, putem și trebuie să ne sprijinim pe vestea cea bună a Paștelui.

Învierea nu este rezervată doar sărbătorii Paștelui. Sărbătoarea Tuturor Sfinților și Pomenirea Tuturor Credincioșilor Răposați ne aduc aminte că viața nu se oprește odată cu moartea pământească.

De Paște nu celebrăm doar începutul primăverii, deși bucuria renașterii naturii este prezentă; sărbătorim, în primul rând, Învierea lui Isus, viața sa în condiții noi, după suferință și moarte. Această realitate nu se limitează însă la o singură zi, ci răsună în toate momentele în care ne amintim de cei care au plecat din această lume.

Sărbătorile de la începutul acestei luni – Sărbătoarea Tuturor Sfinților și Pomenirea Tuturor Credincioșilor Răposați – ne aduc o a doua încurajare: durerea pierderii nu trebuie să rămână singură. Ea este însoțită de speranța în viața veșnică și în posibilitatea unui început nou, în condiții noi, iar acest adevăr oferă mângâiere și pace sufletelor noastre. În mijlocul toamnei și al întunericului, lumina Învierii continuă să strălucească.

La cimitir – în „grădina învierii”

Cimitirul este adesea privit doar ca un loc al tăcerii și al despărțirii, dar pentru creștini el devine un spațiu al amintirii, al rugăciunii și al speranței. În luna noiembrie, vizitatorii se adună la mormintele celor dragi cu flori, lumânări și cu inima plină de recunoștință, făcând semnul crucii – simbol al credinței și al comuniunii cu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Gestul simplu al semnului crucii ne leagă de jertfa lui Isus, de biruința Sa asupra morții și de promisiunea Învierii, transformând vizita la cimitir într-un act de credință viu.

În liturghia din ziua Pomenirii Tuturor Credincioșilor Răposați, dar și în fiecare Sfântă Liturghie, Biserica se roagă pentru cei plecați din această lume, aducându-i înaintea lui Dumnezeu împreună cu întreaga comunitate a sfinților. În aceste rugăciuni, ne amintim cine au fost cei dragi pentru noi, gesturile lor de iubire și prezența lor în viața noastră, iar această amintire se transformă în comuniune spirituală. Cimitirul devine astfel un loc unde trecutul se întâlnește cu prezentul și unde sufletele celor adormiți rămân aproape, vegheate de rugăciunile și iubirea celor vii.

Credința că Isus este „Învierea și viața” (Ioan 11,25-26) conferă sens fiecărui gest de reculegere și fiecărei lumânări aprinse. Această speranță face ca mormintele să nu fie doar un semn al despărțirii, ci și un simbol al întâlnirii veșnice. În cimitir, iubirea și rugăciunea se întâlnesc, iar spațiul devine o adevărată grădină a învierii – un loc sfânt unde lumina credinței și a speranței nu se stinge niciodată și unde comuniunea dintre cei vii și cei adormiți se face vizibilă și palpabilă.

Astfel, fiecare vizită la cimitir devine o lecție de credință și iubire: ne învață să păstrăm vii amintirile, să ne rugăm cu sinceritate pentru cei plecați și să trăim cu conștiința că viața nu se oprește în moarte, ci continuă în lumina și dragostea veșnică a lui Cristos.

Frumusețea unui cimitir în noiembrie

Pentru mulți, cimitirul este un loc al tăcerii și al lacrimilor, un spațiu al despărțirii și al durerii. Dar pentru creștinul care crede în Înviere, el devine un loc al speranței și al comuniunii. Pământul care primește trupurile celor adormiți este același pământ binecuvântat în care se naște credința în viața veșnică. În lumina credinței, cimitirul nu este doar un loc al morții, ci o poartă către milostivirea lui Dumnezeu.

Rugăciunea pentru morți își are rădăcina adânc în Scriptură. Cartea a II-a a Macabeilor laudă fapta sfântă a celor care s-au rugat pentru iertarea celor căzuți, convinși că îi așteaptă învierea. În aceeași credință, Biserica dedică întreaga lună noiembrie rugăciunilor pentru sufletele din purgator. În aceste zile, credincioșii se adună în cimitire și biserici, aduc tămâie și flori, aprind lumânări și cer ca Domnul să reverse lumina Sa asupra celor plecați.

Frumusețea unui cimitir catolic în noiembrie nu stă doar în flori și lumini, ci în mișcarea tainică a inimilor: rugăciunea copiilor pentru părinți, recunoștința familiilor, solidaritatea celor vii care se roagă împreună. În localitățile noastre catolice, dar și pretutindeni în lume, credincioșii curăță mormintele, participă la liturghia din biserici și cimitire, și își pleacă genunchii în semn de iubire și respect. Este o imagine vie a Bisericii care unește pământul și cerul.

Această lună a amintirii devine astfel o școală a vieții: ne amintește de fragilitatea noastră, dar și de speranța nemuririi. În fața crucilor și a chipurilor dragi, învățăm din nou că numai Dumnezeu mântuiește și că dragostea nu moare. Fie ca această frumusețe sacră a rugăciunii și recunoștinței să înflorească mereu în inimile noastre și în locurile de odihnă ale celor plecați, până când toți ne vom regăsi în lumina lui Cristos Înviat.

Cimitire luminoase

În fiecare an, la începutul lui noiembrie, cimitirele se umplu de oameni, flori și lumini. Atmosfera e liniștită, aproape solemnă, deși aleile cimitirelor sunt pline de vizitatori. Familii întregi se plimbă printre morminte, oprindu-se ici și colo pentru a aprinde o lumânare sau a așeza o crizantemă. În aer se simte ceva din misterul credinței și al iubirii care nu se stinge. Lumânările pâlpâie sub ramurile copacilor, iar flăcările lor mici par să spună în tăcere rugăciunea veche: „Lumina cea fără de sfârșit să le strălucească… Să se odihnească în pace!”

Sărbătoarea Tuturor Sfinților și Pomenirea Tuturor Credincioșilor Răposați, din 1 și 2 noiembrie, sunt pentru catolici prilejuri sfinte de amintire și rugăciune. Însă dincolo de semnificația religioasă, ele au devenit un gest comunitar, o tradiție care unește generații. În aceste seri de toamnă, granița dintre viață și moarte pare să se subțieze: cei vii își amintesc de cei adormiți, iar cimitirele, de obicei tăcute, se umplu de murmur și lumină.

Este o frumusețe aparte în această reînviere a cimitirelor – o frumusețe care nu vine din tristețe, ci din iubire. Părinții îi duc pe copii la mormintele bunicilor sau ale rudelor și le povestesc: „Aici odihnește bunica mea, mătușa mea…, bunicul meu…, unchiul meu”; „au fost foarte buni cu mine, au fost drăguți…” Astfel, amintirea devine vie, transmisă din inimă în inimă. Lumina lumânărilor nu doar înfrumusețează noaptea, ci și leagă trecutul de prezent, pământul de cer.

Când liniștea se așază și cimitirul rămâne aproape gol, flăcările continuă să ardă, veghind mormintele ca niște rugăciuni fără cuvinte. Poate că acesta este cel mai adânc sens al tradiției: lumina care nu se stinge niciodată. Ea vorbește despre speranță, despre comuniunea sfinților și despre promisiunea învierii. În nopțile de noiembrie, cimitirele nu sunt locuri ale morții, ci grădini ale luminii – martore ale iubirii care trece dincolo de timp.

Dragi cititori ai revistei Actualitatea creștină,

În aceste zile de noiembrie în care pământul se odihnește și inimile par mai tăcute, să nu lăsăm melancolia să ne fure speranța. Să aprindem o lumină nu doar pe morminte, ci și în suflet.

Să credem că, dincolo de moarte, viața înflorește din nou la Dumnezeu. Vă doresc ca Domnul vieții să vă umple inimile de pace, credință și curaj.

Cu binecuvântare arhierească și rugăciunea noastră pentru toți răposații!

+ Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit de București

Foto interior: Cristina Grigore

Hits: 87