„Rugăciunea neîncetată este puterea celui credincios” – Meditație pentru Duminica a XXIX-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DIN DUMINICA A 29-A DE PESTE AN PÂNĂ LA ISUS CRISTOS, REGELE UNIVERSULUI

• Aceste ultime duminici din timpul de peste an ne atrag atenția asupra vieții de credință creștină sub semnul rugăciunii, al smereniei și al mărturiei, îndreptându-ne privirea în special spre dimensiunea escatologică a vieții.
• Relația cu Dumnezeu trece întotdeauna prin rugăciune, cu constanță și încredere. O rugăciune care nu este o cerere sau o revendicare de drepturi, ci recunoașterea noastră ca păcătoși și, în același timp, înrădăcinată în credința în iubirea Tatălui care ne ascultă ca pe copiii săi.
• Viața creștinului, însă, este chemată în același timp să fie o mărturie concretă a iubirii și a dreptății. Acesta este, de fapt, criteriul care reiese din Fericiri, care ne invită să trăim acea regalitate care îi aparține lui Isus.
• Două duminici, în sfârșit, sunt dedicate unor sărbători speciale: Comemorarea credincioșilor răposați și Sfințirea Bazilicii Laterane. Noul templu al lui Dumnezeu este întemeiat pe piatra de temelie care este Cristos și este construit de orice credincios în care locuiește Duhul Sfânt.

▹a 29-a duminică din timpul de peste an: Rugăciunea neîncetată este puterea credincioșilor. Puterea rugăciunii constă în perseverența ei, alimentată de încrederea în prezența constantă a Domnului. El este cel care îi însoțește și îi păzește pe cei care se îndreaptă spre El și știu că nu vor fi dezamăgiți dacă rămân neclintiți în credință.

▹a 30-a duminică din timpul de peste an: Dreptatea autentică a lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu nu urmează logica umană a retribuției și nu se lasă coruptă sau redusă la „schimburi comerciale”. Criteriul dreptății divine este întotdeauna iubirea, care se îndreaptă spre cei mai mici, spre cei umili și spre cei care se încred în Dumnezeu cu credință și își fac viața un dar pentru ceilalți.

▹ Toți Sfinții: Isus este calea spre fericire. Dumnezeu este originea sfințeniei. Fericirile descriu această sfințenie, care este în primul rând cea a lui Isus, astfel încât orice credincios să își poată conforma viața la ele și să se recunoască astfel ca fii și fiice ale unicului Dumnezeu care este iubire și ne primește în comuniunea sa pentru totdeauna.

▹Comemorarea credincioșilor răposați: Credința în Cel Înviat, izvor al iubirii față de aproapele nostru. Liturgia Cuvântului ne deschide o perspectivă escatologică asupra vremurilor de pe urmă, amintindu-ne că sfârșitul va fi sub semnul judecății și al împlinirii existenței noastre, dar în lumina bucuriei și milostivirii Domnului, care vede în fiecare dintre noi pe fiii și fiicele sale iubite.

▹Sfințirea Bazilicii din Lateran: Cristos și Biserica sunt adevăratul templu al lui Dumnezeu. Revelația lui Dumnezeu care se împlinește în povestea lui Isus răstoarnă complet ideea de „loc” și prezență a lui Dumnezeu. Nu se mai vorbește de jertfă și de „schimb”, ci de o viață în Duhul, pentru că orice credincios constituie noul templu al lui Dumnezeu, întemeiat pe Isus Cristos și pe iubire.

▹a 33-a duminică din timpul de peste an: Așteptarea corectă a sfârșitului. Credința se bazează pe o mărturie oferită zi de zi, chiar și în situații dificile. Perseverența, însă, va fi răsplătită la sfârșit, pentru că judecata finală a lui Dumnezeu va fi răsplata celor care au păstrat credința și au rămas înrădăcinați în Evanghelia proclamată de Isus.

▹ Isus Cristos, Rege al Universului: Cristos Mesia-rege milostiv și mântuitor. Regalitatea lui Isus merge împotriva tuturor tentațiilor lumii, a reducerilor de putere religioase și politice, și se revelează ca milă, dar și iertare. Isus este mesia credincios al lui Dumnezeu, care își construiește împărăția pornind de la cei mai mici și cei mai defavorizați.

DUMINICA A XXIX-A DE PESTE AN

19 OCTOMBRIE 2025

RUGĂCIUNEA NEÎNCETATĂ ESTE PUTEREA CELUI CREDINCIOS

Rugăciunea este o forță puternică și performantă în situații existențiale dificile. Prin ea, omul se conformează voinței lui Dumnezeu, care conduce istoria mântuirii (prima lectură). Isus afirmă că timpul istoriei, pe care îl trăim acum, trebuie să fie trăit în convertire și rugăciune neîncetată, instrument valabil în lupta împotriva răului și semn al credinței în Dumnezeu, care este garantul dreptății (Evanghelia). Credința se hrănește din Sfânta Scriptură, care este transmisă de Biserică și trebuie să fie punctul de referință constant al vieții creștinului (lectura a doua).

SUFLETUL RUGĂCIUNII

de Roberto Laurita

„Tot ce trebuie să facă este să se roage!”. Într-un fel sau altul, nu aceasta este problema… Am auzit această frază de multe ori, pe buzele clericilor și laicilor deopotrivă. Și, sincer, ne-am simțit puțin stânjeniți. Totuși, Evanghelia de astăzi, în felul ei, ne invită să reacționăm, să nu luăm de bun ceea ce cred majoritatea oamenilor sau ceea ce fac atunci când se roagă.

Ce este rugăciunea fără credință? Pur și simplu un gest de negociere pentru a-și asigura sprijinul celor mai puternici decât noi. Sau chiar un fel de schimb, gestionat prin ofrandă sau ritual. În unele cazuri, poate fi, de asemenea, o modalitate de a „pune mâna pe Dumnezeu”, de a-l face să facă ceea ce vrem noi, de a-l determina să acționeze în favoarea noastră. Însă este aceasta rugăciunea creștină? Dacă vorbește despre credință, Isus o face tocmai pentru că la baza rugăciunii se află o încredere necondiționată în Dumnezeu și în iubirea sa, o abandonare în fața sa, în fața cuvântului său, cu certitudinea de a fi pe mâini bune.

Așadar, discipolul, atunci când cere – și o face cu încrederea și constanța unui fiu – ia întotdeauna ca model rugăciunea Tatăl nostru. El nu începe prin a-și revărsa dorințele asupra lui Dumnezeu, ci prin a-și exprima disponibilitatea de a realiza planul lui Dumnezeu pentru această lume. Abia după ce a făcut acest lucru, simțământul este să cerem și ceea ce este necesar pentru viața noastră. Nu o rugăciune, așadar, care așteaptă totul de la Dumnezeu, ci o disponibilitate de a face voia Sa, chiar și atunci când costă. Nu o rugăciune „comandată” doar de nevoie, de necesitate, ci o manifestare de iubire, de laudă, de angajament, o sursă continuă de îndrăzneală și fraternitate. în cele din urmă, dacă rugăciunea vorbește o limbă, aceasta este limba credinței și a iubirii.

ACTUALIZAREA MESAJULUI

PERSEVERENȚA ÎN RUGĂCIUNE ȘI ÎN VIAȚĂ

de Ezio Bolis

Într-o epocă caracterizată de cultura fragmentarului și a provizoriului și de cererea de a avea totul și totul acum, perseverența nu pare să se bucure de prea mult noroc. Termenul nu mai face parte din vocabularul nostru cotidian și, cu atât mai puțin, din stilul nostru de viață. Lăsând la o parte sensul negativ care asociază perseverența cu încăpățânarea („errare humanum est, perseverare autem diabolicum”, adică a greși este uman, dar a persevera în eroare este diabolic), să ne concentrăm asupra atitudinii virtuoase a perseverenței.

Potrivit dicționarului Treccani, aceasta este constanța și fermitatea în urmărirea scopurilor sau în păstrarea credinței în intențiile cuiva, continuând pe calea urmată sau în conduita aleasă […]. În special, este virtutea care îl angajează pe cineva să lupte pentru bine, fără a ceda piedicilor și fără a fi copleșit de oboseală și descurajare.

Adesea începem ceva nou cu entuziasm, dar apoi, lipsiți de perseverență, abandonăm ceea ce am început cu atâta bucurie.

Toma de Aquino leagă perseverența de virtutea cardinală a tăriei: ea permite cuiva să reziste, să treacă testul timpului și face ca celelalte virtuți să reziste și să nu sucombe pe termen lung. Astfel, de exemplu, perseverența este un criteriu pentru a distinge ipocrizia de virtutea autentică: prima nu durează și se topește ca zăpada la soare, cea de-a doua rămâne stabilă și constantă: „Să rămânem fermi în hotărârile noastre: perseverența va fi cea care va arăta că este cu seriozitate și sinceritate că ne-am dedicat lui Dumnezeu și am pornit în viața spirituală” (Francisc de Sales, Filotea IV, 1).

În Părinții deșertului, se povestește că un călugăr a fost tentat să părăsească comunitatea timp de nouă ani. În orice zi își pregătea bagajul pentru plecare și, seara, își repeta în sine: „Mâine voi pleca de aici”. Apoi, dimineața, își spunea: „Să ne străduim să rezistăm și astăzi din dragoste pentru Domnul”. După ce a petrecut nouă ani astfel, Dumnezeu l-a eliberat de acea ispită.

Această scurtă anecdotă ilustrează în mod exemplar sensul și valoarea perseverenței, o virtute necesară nu numai pentru rugăciune, ci în general pentru viață, conform cuvintelor lui Isus: „Prin perseverența ta îți vei mîntui viața” (Lc 21,19); și din nou: „Cine va răbda pînă la sfîrșit se va mîntui” (Mt 10,22). Îndemnându-ne să „alergăm cu perseverență… ținându-ne ochii ațintiți asupra lui Isus” (Evr 12,1 ș.u.), Scrisoarea către Evrei propune acest lucru ca prim stimulent pentru perseverență. La rândul său, pentru Evanghelia a IV-a, care privilegiază verbele în detrimentul substantivelor, perseverența, intenționată ca „a rămâne” este forma matură a credinței, împlinirea căii de urmat a lui Isus.

Îndemnând la perseverență din propria experiență, Jean-Joseph Surin, iezuit și mistic francez din secolul al XVII-lea, ilustrează tacticile folosite de diavol pentru a-i descuraja pe cei care aleg să se dedice total lui Dumnezeu. Pentru a-l forța să abandoneze „întreprinderea sfântă”, diavolul îi insinuează convingerea că nu va reuși niciodată, deoarece nu va primi niciodată ajutorul necesar de la Dumnezeu; de asemenea, încearcă să-l convingă că obiectivul pe care și l-a propus este de neatins și că urmărirea lui este un efort inutil. Tulburată de astfel de considerații, persoana cade în descurajare și abandonează bunele intenții. În loc să cedeze tentației, trebuie să reînvie constant dorința de sfințenie pe care Domnul o inspiră. De aici și chemarea la perseverență, păstrând o mare liniște și răbdare chiar și în mijlocul răsturnărilor dezlănțuite de dușman, care se străduiește în toate felurile să distragă sufletul în exterior și să-l tulbure în interior. Pentru cei care merg pe calea sfințeniei, nu există dușman mai mare decât risipirea pe de o parte și neliniștea pe de altă parte.

Același lucru este valabil și pentru rugăciune, care este har, dar totuși efort și uscăciune, chiar luptă. Cel care se roagă este chemat să se angajeze în luptă și să îndure cu perseverență. Dificultățile sunt legate de faptul că rugăciunea necesită convertirea vieții, disponibilitatea de a abandona păcatul, de a purifica inima, de a rupe legăturile care îl țin pe om înrobit de lucruri josnice.

În acest sens, cea mai mare învățătoare a rugăciunii, Sfânta Tereza de Ávila, îi invită pe cei care urmează să pornească pe un drum serios al rugăciunii, care este „drumul cel mare spre cer”, să meargă cu perseverență, fără să se sperie de dificultăți:

Pentru cei care vor să meargă pe acest drum fără să se oprească până îl vor termina, adică până vor bea din această apă a vieții, este foarte important cum trebuie să înceapă: Adică trebuie să ia hotărârea fermă și hotărâtă de a nu se opri înainte de a ajunge la acel izvor, oricum ar fi, oricât ar fi, să trudească cât trebuie, să murmure cine vrea să murmure; ei trebuie să se îndrepte mereu spre țintă, chiar dacă mor pe drum (Calea Perfecțiunii XXI, 2).

Însuși Dumnezeu este cel care acordă harul de a persevera:

Domnul arată o mare milă celui căruia îi dă harul și curajul de a se hotărî să dobândească acest mare bine din toate puterile sale, pentru că, dacă perseverează în hotărârea sa, Dumnezeu, care nu refuză nimănui ajutorul Său, îi va face puțin câte puțin curajul capabil să obțină victoria (Cartea vieții, XI,4).

Pentru Sfântul Augustin, perseverența este, de asemenea, un mijloc prin care Dumnezeu educă și sporește dorința noastră pentru El: „Darurile mult dorite sunt mai dulci atunci când le obținem; atunci când sunt date imediat, își pierd valoarea… Dumnezeu păstrează în rezervă pentru voi ceea ce nu vrea să vă dea curând, pentru ca și voi să învățați să doriți mult lucruri mari” (Omilia 61, 5.6). Vremea noastră este una a nomadismului spiritual. Trăim ca și cum am fi în tabără, lipsesc locuințele, corturile abundă, preferăm să rătăcim decât să țintim drept spre un țel. Perseverența este cu atât mai necesară pentru a fixa mintea și inima în Dumnezeu.

PRIMA LECTURĂ

 Inamicul. În fragmentele anterioare, Dumnezeu își asistă poporul în drumul prin deșert, hrănindu-l cu mană și prepelițe (Ex 16) și potolindu-i setea la Massa și Meriba (17:1-7), mărturisindu-se ca salvator. Relatarea de astăzi relatează o altă dificultate cu care Israel trebuie să se confrunte în cursul exodului său. Este vorba despre confruntarea armată cu Amalec, un trib nomad, care datează de la Esau (Gen 36:12, 16), care a făcut raiduri împotriva așezărilor evreiești stabilite în sudul Palestinei (Ios 6:3-5; 1Sam 30:1-2). Deși Israel este un popor înrudit, se transformă din frate într-unul dintre adversarii săi prototipici; rivalitatea continuă în perioada monarhică timpurie cu Saul (1Sam 15:30) și David (1Sam 30; 2Sam 1:1-10), până în timpul regelui Ezechia (1Cr 4:43). Israel trebuie să treacă încă un test. Încă o dată, Dumnezeu este protagonistul istoriei mântuirii și își protejează poporul de rău, datorită credinței exprimate în rugăciunea perseverentă.

 Bătălia. Atacul lui Amalec campat la Refaim (Ex 17.1.8) nu este motivat și aceasta explică rolul prototipic al „dușmanului”; textul are deci o funcție simbolică, la care contribuie o serie de elemente: rolul de mediator asumat de Moise, apariția lui Iosua (vv. 9-10.13), al cărui nume amintește că mântuirea vine de la YHWH, vadul „dealului”, locul confruntării, menționarea toiagului „lui Dumnezeu” care amintește de Ex 4:20 când supremația Domnului se impune forțelor magiei egiptene. Ceea ce se întâmplă pe câmpul de luptă este o reflectare a victoriei lui Dumnezeu asupra zeilor străini, asupra forțelor răului. Însăși „ascensiunea” lui Moise, Aaron și Core pe deal amintește de o procesiune religioasă care se încheie cu rugăciunea prelungită a lui Moise. Mâinile ridicate sunt semnul exterior al rugăciunii.

În vv. 11-12, accentul autorului se mută de la „toiag” la „mâinile lui Moise”. Când mâinile profetului erau ridicate spre cer, cursul bătăliei a fost favorabil evreilor, când acestea au cedat din cauza oboselii, rezultatul a devenit favorabil amaleciților.

 Victoria credinței. Trecerea de la conotația oboselii fizice a lui Moise care, în v. 12, avea mâinile „grele” (kebēdîm) la cuvântul abstract „statornicie” (ʼemûnâ) dă ideea stării interioare. Moise perseverează în „credință”. Termenul „statornicie” se aplică doar aici unei realități impersonale, mâinile legiuitorului, în timp ce în toate celelalte apariții din textul biblic ʼemûnâ se referă la dispoziția interioară de „credincioșie” din partea lui Dumnezeu sau a oamenilor. Mâinile lui Moise au fost susținute de Aaron și Core; acest fapt sugerează că contribuția comunității care se roagă este necesară pentru ca voința lui Dumnezeu să fie realizată. Datorită perseverenței rugăciunii comunității „până la apusul soarelui”, Israel își învinge dușmanii (v. 13). victoria finală a Israelului indică faptul că poporul trebuie să persevereze în credința sa în YHWH în toate circumstanțele vieții, în special în momentele de luptă și dificultate. Rugăciunea este o forță eficientă care îi unește pe credincioși cu Dumnezeu.

A DOUA LECTURĂ

Paul, aflat în închisoarea din Roma, este conștient că este aproape de moarte (2Tim 4:6-8) și îi lasă lui Timotei ultimele instrucțiuni cu privire la elementele fundamentale ale creștinismului. Aceste îndemnuri sunt adresate unui lider al comunității și, desigur, oricărui credincios în Cristos.

             Ferm în tradiție. Spre deosebire de „oamenii răi și impostori” care s-au lăsat amăgiți de doctrinele creștinilor falși (3:13), Timotei trebuie să „rămână ferm” în ceea ce a «învățat» și „crede cu tărie”. Rămânerea în cadrul tradiției este necesară pentru ca fluxul de har mântuitor care curge de la Isus Cristos, transmis de apostoli (Paul în acest caz) și transmis din generație în generație, să continue să curgă. Timotei este conștient de dinamica care există între tradiție și credință: „îi cunoști pe cei de la care ai învățat” (v. 14); el a ajuns la credință prin predicarea și învățătura pe care le-a primit de la Paul, de la bunica și mama sa (cf. 1.5) și de la întreaga comunitate din Listra (cf. Fap 16.1).

 Rolul Scripturilor. Celălalt element indispensabil pentru dezvoltarea credinței, pe care Timotei îl cunoaște deja, este „Sfânta Scriptură”. Paul se referă aici la Scripturile lui Israel. Pentru că Vechiul Testament îl formează pe credincios să ajungă la „mântuire”, dar „prin credința în Isus Cristos” (v. 15). În acest fel, Paul declară că istoria mântuirii pe care Dumnezeu a realizat-o cu poporul Israel, cuprinsă în Scripturi, își are în evenimentul Cristos apogeul și criteriul său interpretativ. Vechiul Testament, luminat de Cristos, Cuvântul revelator al lui Dumnezeu pentru umanitate, posedă astfel o funcție escatologică: este calea necesară pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu. „Toată Scriptura” este de fapt inspirată de Dumnezeu (2Pt 1:20-21).

Orice parte a Vechiului Testament îl are ca autor pe Dumnezeu și, din acest motiv, este „utilă”, adică are proprietatea intrinsecă de a îndeplini patru sarcini indispensabile pentru comunitatea creștină: în primul rând, „învățătura”. Învățătura lui Isus s-a bazat pe Scripturi, de la începutul predicării sale (cf. Lc 4,16-30) până la exegeza scripturistică a Celui Înviat (Lc 24,25-27.32.44-49; Fap 1,3-8). Paul, ca și ceilalți apostoli, urmează tradiția lui Isus și este garantul că Evanghelia lui Cristos este împlinirea scripturilor lui Israel (Rom 4:3-25; Gal 3:6-9; 4:22-31). În al doilea rând, Sfânta Scriptură este aptă să „convingă”, deoarece provoacă stilul de viață al ascultătorului și generează convertirea minții. În al treilea rând, ea are sarcina de a „corecta”, luminând calea credinței și evitând abaterile eronate (apostazii, erezii, schisme). În al patrulea rând, ea „educă la neprihănire”, adică orientează practica de viață a credinciosului către voia lui Dumnezeu. Prin urmare, Scriptura supraveghează viața comunității creștine, o generează, o hrănește și îi orientează cursul (v. 16). V. 17 declară că, prin meditația asupra Scripturii, creștinul este modelat de Duhul Sfânt și devine treptat „complet și bine pregătit pentru orice lucrare bună” (cf. 2:21), adică gata să fie un alter Christus (cf. Lc 6:40; 1Tim 6:11; Ef 4:23).

 Exortație finală. În 4:1-2 urmează un îndemn concis și solemn, care amintește de discursul de adio al lui Paul din Fap 20:17-35. Recomandarea finală a scrisorii este făcută „înaintea lui Dumnezeu și a lui Cristos Isus”, care este definit ca „cel care va veni să judece viii și morții” (cf. Fap 10,42; Rom 14,9-10; 1Pt 4,5) atunci când va veni cu «manifestarea» sa (cf. 4.8; 1Tim 6,14; Tit 2,13) pentru a-și instaura „împărăția” (1Cor 15,20-27). Dacă cadrul îndemnului este constituit de escatologia finală, cadrul este ancorat în prezent și în rolul delicat de lider comunitar pe care Timotei este chemat să îl joace. Primul imperativ este „proclamă cuvântul”; sarcina prioritară și esențială este proclamarea kerygma salvatoare a morții și învierii lui Cristos. Al doilea imperativ îndeamnă să se „insiste”, adică să se intervină în orice moment, admonestând, mustrând și îndemnând, ca un Paul autentic care are grijă de turmă. Ultima recomandare a lui Paul se referă la metodă: „cu orice mărinimie și învățătură”; el îi cere lui Timotei să își exercite slujirea cu multă răbdare și cunoștințe doctrinare profunde.

EVANGHELIA

 Contextul. Primul discurs escatologic al lui Isus (Lc17:20-18:14), declanșat de o întrebare a fariseilor (17:20: „când va veni împărăția lui Dumnezeu?”) își găsește punctul culminant în tema rugăciunii și a credinței prin parabola judecătorului nedrept și a văduvei (18:1-8). În discursul escatologic, Isus afirmă că Împărăția lui Dumnezeu este deja prezentă în prezent, într-o formă fără precedent (17:21); recunoașterea prezenței Împărăției lui Dumnezeu în istorie necesită abilități de discernământ (17:22-24); Isus prevestește pasiunea sa (17:25) apoi timpul istoriei se desfășoară, până la încheierea sa, într-un moment imprevizibil, în ziua revelației Fiului Omului (17:30), când va avea loc judecata finală (17:31-37).

Isus deplasează atenția ascultătorilor săi de la împlinirea finală a Împărăției lui Dumnezeu, parousia, la timpul prezent, în care este în joc jocul discernământului și al alegerilor etice conforme cu cerințele regalității lui Dumnezeu. În acest context, Isus povestește parabola văduvei și a judecătorului nedrept (18:2-5), însoțită de o introducere a lui Luca (18:1) și de comentariul lui Isus (18:6-8). Introducerea lucană (v. 1) oferă cheia pentru înțelegerea parabolei: Isus ne cere să trăim acest timp, timpul nostru în istorie, în rugăciune continuă și perseverentă. Rugăciunea perseverentă este necesară pentru ca viețile noastre să fie în ton cu dinamica împărăției actuale a lui Dumnezeu. Acest lucru este ilustrat de relatarea parabolică care prezintă două personaje.

  Judecătorul. Primul care intră în scenă este un judecător „care nu se temea de Dumnezeu și nu avea respect pentru nimeni”. Această caracterizare negativă este confirmată de perso-najul însuși în solilocviul său (v. 4: „deși nu mă tem de Dumnezeu și nu am nicio considerație pentru nimeni…”). Această imagine a judecătorului trebuie să fi reflectat o idee despre sistemul judiciar împărtășită de populația iudaică, deoarece în lumea antică judecătorii depindeau de grupul social din care făceau parte și, în Israel, ca funcționari care nu proveneau din clasele înstărite, erau ușor de manipulat de clasele conducătoare în detrimentul oamenilor mai umili. Acest lucru explică și de ce textul biblic solicită în mod repetat protecția celor mai fragili membri ai societății, orfanii, văduvele și străinii (Ex 22:21-23 etc.), care reprezentau categoria celor mai săraci, care de multe ori își vedeau drepturile călcate în picioare, justificând cererea prin interesul lui Dumnezeu pentru ei (cf. Pr 22:22-23; Dt 10:17-18; Is 1:23; 10:1-2; Ez 22:7). Astfel, judecătorul nedrept din parabolă este reprezentantul unui sistem de nedreptate și corupție antitetic cu împărăția lui Dumnezeu.

  Văduva. Văduva, pe de altă parte, face parte din categoria celor defavorizați, deoarece, dacă nu are protecție din partea membrilor familiei (nu era moștenitoarea de drept a bunurilor soțului decedat) sau din partea unui nou soț și, în plus, trebuie să întrețină copii minori, ea poate ajunge în mizerie. În parabolă, văduva se prezintă singură în instanță, semn că nu are nici asistență masculină din partea familiei, nici bani pentru un avocat, și cere „dreptate” împotriva unui adversar nespecificat. Ea este de două ori victimă, a adversarului și a sistemului judiciar. De fapt, judecătorul îi refuză dreptul „pentru o vreme”, până când este convins de insistența femeii, pe care o consideră o pacoste persistentă și un adevărat «chin» (v. 5; verbul hypōpiázein, fără simțământ metaforic, înseamnă „a lovi în ochi”, „a face un ochi negru”). Așadar, judecătorul pronunță o sentință dreaptă doar din oportunism personal.

Dumnezeu drept și rugăciunea. În vv. 6-8, Isus comentează povestea. Comportamentului judecătorului, descris ca fiind „nelegiuit”, Isus îi opune cel al lui Dumnezeu, judecătorul drept, care va face «prompt» dreptate „celor aleși”, credincioșilor, care „strigă la el zi și noapte” (vv. 6-8a).

Comunitățile creștine, care trăiesc conform dictaturilor împărăției lui Dumnezeu, sunt confruntate cu nedreptatea, privarea de drepturi și exploatarea, tipice practicii contrarempărăției. În așteptarea parusiei, în acest timp marcat de prezența structurală a răului, dar în care împărăția lui Dumnezeu este deja prezentă, creștinii sunt chemați la rugăciune constantă, care este cu siguranță ascultată de Dumnezeu. Întrebarea finală a lui Isus (v. 8b: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi credință pe pământ?”) este menită să îi îndemne pe creștini să aibă o credință în Dumnezeu care să fie dublată de o rugăciune neîncetată. În contextul situațiilor existențiale negative, stăruința și perseverența în rugăciune, așa cum ne învață comportamentul văduvei din parabolă, reprezintă instrumentul de acțiune al credinciosului. Acest instrument dă roade în funcție de căile și timpii voinței lui Dumnezeu. Prin urmare, rugăciunea perseverentă este testul de turnesol al credinței și este forța non-violentă și eficientă care se conformează practicii de iubire, dreptate și pace a Împărăției lui Dumnezeu să instaureze de către Isus.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 571-572/ octombrie-noiembrie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Eugene Burnard, Judecătorul nedrept

Hits: 73