„Utilizarea bunurilor în perspectiva lui Dumnezeu” – Meditație pentru Duminica a XXVI-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXVI-A DE PESTE AN

28 SEPTEMBRIE 2025

UTILIZAREA BUNURILOR ÎN PERSPECTIVA ÎMPĂRĂȚIEI LUI DUMNEZEU

Profetul Amos denunță exploatarea săracilor de către bogații din Israel, o practică care încalcă dreptatea cerută de Legea mozaică (prima lectură). Isus confirmă că apartenența la Împărăția lui Dumnezeu, prezentă și viitoare, implică o detașare sănătoasă de bunuri și împărtășirea resurselor cu frații și surorile cei mai defavorizați, conform drumului pe care l-a trasat prin misiunea, moartea și învierea sa (Evanghelia). Creștinii, asimilați lui Cristos prin botez, sunt astfel îndemnați să persevereze în credință și caritate pentru a dobândi viața veșnică (a doua lectură).

NU-L VĂZUSE !

de Roberto Laurita

La urma urmei, dacă mă gândesc bine, de ce a fost acuzat? Îl pusese pe servitorii săi să-l bată pe Lazăr pentru că prezența lui îl irita? Și-a bătut joc de el pentru starea lui mizerabilă? L-a batjocorit pentru zdrențele și rănile lui?

Nu, nimic din toate astea. El îl lăsase acolo, la ușa lui. I-a permis să rămână, permanent. Chiar dacă aspectul lui nu era plăcut. Chiar dacă mirosul lui putea fi perceput de la distanță. Chiar dacă câinii, care se duceau să-i lingă rănile, făceau scandal.

Tolerant. Da, fusese într-adevăr tolerant. Și acum, de ce a trebuit să sufere atât de mult, în mijlocul chinului? Motivul pentru o pedeapsă atât de severă i se părea total disproporționat. El, omul bogat, nici măcar nu-l observase pe Lazăr. Pur și simplu nu-l văzuse. Avea alte lucruri de făcut. Mai multe animale de crescut. Ocupații mai importante.

Nu-l văzuse și nu mișcase un deget pentru el. Nici un penny. Nici o coajă de pâine. Nici măcar un colț din rămășițe. Asta înseamnă păcatul omisiunii. Asta este ceea ce ne poate ruina definitiv viața. Asta este ceea ce ne ține iremediabil departe de Dumnezeu. O boală care se atașează de inima noastră și de acolo ajunge la ochii și urechile noastre. Inima se întărește, nu mai simte compasiune. Devine închisă în urmărirea propriilor interese, a propriului profit.

O închisoare construită cu propriile mâini, începutul unei nefericiri care poate dura pentru totdeauna. Vederea devine încețoșată: ochii nu-și mai pot vedea vecinul și nu mai pot recunoaște trăsăturile unui frate. Urechile se înfundă și nu mai aud nicio rugăminte, niciun strigăt de ajutor.

O boală teribilă care se instaurează cu tenacitate, dar fără să provoace vreo reacție deosebită. O stare perpetuă de retragere în sine. O închidere cu două lacăte. Alții rămân departe de inimă, deși sunt foarte aproape, chiar la ușa noastră. Și cu ei, și Dumnezeu. Și viața merge înainte, ca și cum nimic grav nu se întâmplă, ca și cum orice merge în direcția cea bună. Până în momentul în care se produce o răsturnare de situație, pe cât de tragică, pe atât de neașteptată, fără ieșire.

Îl vom lua ca exemplu și pe bogatul din parabolă? Ne vom face că nu vedem? Isus ne anunță consecințe extrem de neplăcute pentru viitorul nostru.

ACTUALIZAREA MESAJULUI

IADUL ESTE DEJA

de Alberto Carrara

1. Despre lucrurile „ultra-sfinte” Biserica nu mai știe să vorbească

Se vorbește mult sau puțin despre iad? Sentimentele diferă. În Biserică, după cum bine se știe, subiectul „foarte nou” (moarte, judecată, iad, rai) aproape că a dispărut. Despre moarte se vorbește puțin pentru că toată lumea vorbește puțin despre ea și comunitatea creștină împărtășește afazia generală. Despre celelalte trei, nimic sau aproape nimic. Sensibilitatea teologică modernă a demontat lumea imaginilor construite pe viața de apoi. Dar nu a reușit să creeze o narațiune sau un sistem alternativ de imagini. Rezultatul este vizibil pentru toată lumea. Pentru a nu spune lucruri nepotrivite, se preferă să nu se spună nimic. Iadul, poate, este dintre cele trei cel mai nemilos de demontat. Nu doar pentru că ceea ce s-a spus în trecut nu mai poate fi spus, ci și din motive oarecum teologice. Nu putem suporta să repetăm imaginea unui Dumnezeu atât de intransigent încât să refuze, pentru veșnicie, pe unul dintre proprii săi copii. Și astfel iadul devine „interzis” chiar și în numele milei.

S-au spus multe despre aceste ilustre „negații” ale mesajului creștin, iar multe publicații încearcă să le explice. Aș dori să citez, printre mulți, un martor semnificativ tocmai pentru că vede fenomenul «din afară» și ca om de litere, deci cu ochi mai puțin marcați de datorie. El este Paul Valéry. Din Cahiers sale, publicate de Gallimard în 1974, Adelphi a editat o ediție italiană în cinci volume, care a apărut în 2002. Într-un pasaj din cel de-al cincilea volum, Valéry spune:

Biserica vorbește destul de puțin despre ultra-mondanietate. Veșnicia rămâne în umbră. Iadul pare modernizat. Dumnezeu este făcut deopotrivă mai uman și mai abstract. Sensibilitatea este atacată în alte moduri. Nu mai sunt aceiași oameni care vorbesc despre aceste lucruri. De asemenea, ei par mai puțin îngroziți și mai puțin teribiliști. Fiecare este mai puțin profund. Remușcările sunt atribuite patologiei (Quaderni, vol. 5, Milano 2002, 364).

2. Iad peste tot

Pe de altă parte, se vorbește mult despre iad în domenii de informare, expresii idiomatice și cultură în general. Iadul devine imaginea passe-partout pentru a semnifica ceva terifiant, înfricoșător, ireparabil. Să încercăm să citim câteva exemple luate la întâmplare de pe internet.

Nu am vrut să mă nasc (și m-am născut), nu am vrut să trăiesc (și trăiesc), dar când voi muri voi merge în rai (pentru că deja trăiesc iadul) (Jim Morrison).

M-am bucurat de viață pentru că m-am bucurat și de iadul vieții, iar viața este adesea un iad. Pentru mine viața a fost frumoasă pentru că am plătit scump pentru ea (Ada Merini).

Iadul celor vii nu este ceva ce va fi; dacă există unul, este cel care este deja aici, iadul pe care îl locuim în fiecare zi, pe care îl formăm fiind împreună (Italo Calvino).

Apoi există iadul din Ucraina sau Gaza, sau iadul dezlănțuit de un nebun care trage la întâmplare într-o școală liniștită dintr-o suburbie urbană.

3. Viața „infernală” a bogatului epuizat

Anumite expresii idiomatice par să facă aluzie, pe un ton tăcut, la intuiția chiar a parabolei evanghelice pe care o auzim în liturghia din această duminică. Parabola, de fapt, este înainte de toate o denunțare a nesimțirii singulare a bogatului care nu-l observă pe Lazăr, închis cum este în bogăția sa și în solicitările sale alimentare. El este un om incapabil de legături. Trăiește singur chiar în timp ce mănâncă și își etalează fericirea solitară în hainele sale somptuoase.

La urma urmei, pentru bogat, iadul de „după” nu este decât o prelungire a iadului de „înainte”. El este limitat la iad. Iar iadul este un loc fabulos de îndepărtat („între noi și voi a fost fixată o prăpastie mare”) cu care este imposibil să se conecteze. Lazăr, care a fost adus de îngeri lângă Abraham, nu are voie nici măcar să-și înmoaie degetul în apă pentru a aduce o ușurare trecătoare bogatului, care suferă „teribil” în flăcări. Incapacitatea de a se lega în viață s-a stabilizat ca o incapacitate de a se lega în moarte, pentru veșnicie.

4. Iadul este „suferința de a nu mai fi capabil să iubești”.

Parabola lui Lazăr și a bogatului, după cum bine se știe, este comentată în Frații Karamazov de Dostoievski. Comentariul este atribuit sfântului călugăr Zosima, care, în ultimele clipe ale vieții sale, se adresează călugărilor din mănăstirea sa și le încredințează ultimele sale cuvinte, într-un fel de testament. În ultimul „capitol” al acestui testament, se vorbește despre iad și focul iadului. O reflecție mistică. Această reflecție finală începe cu binecunoscuta frază care este ca și sinteza sa eficientă, fulminantă: „Părinți și Învățători, mă întreb: ”Ce este iadul?”. Și dau următorul răspuns: „Suferința de a nu mai putea iubi” (I fratelli Karamazov, Garzanti, Milano 1992, 447).

O viziune actuală și acomodantă a credinței creștine distinge cu grijă lumea de aici de lumea de dincolo. Și cu cât dincolo este mai fabulos și mai grandios, cu atât mai puțin ne aparține. Ultima este străină de noi. În schimb, „reflecția mistică” a lui Zosima nu face o distincție atât de netă. Definitivul este deja în lumea de dincolo, iar provizoriul trece în lumea de aici. Cel care iubește este deja, cumva, în paradis, iar cel care nu iubește este deja, cumva, în iad. Omul bogat ar ieși din iadul său dacă l-ar putea invita la banchetul său pe săracul Lazăr, care trebuie să mănânce doar firimiturile care cad de la masa bogatului.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură:  Cui dintre noi nu i-ar plăcea să fie tot timpul lipsit de griji? Cu toate acestea, nepăsarea care devine uitare de ceilalți și de memoria lui Dumnezeu este condamnată de profet, pentru că duce la moarte.

Psalmul responsorial: Să reluăm acum invitația psalmului de a ne încrede doar în Dumnezeu, creator al universului și credincios în veci legământului său.

A doua lectură: Luptați pentru dreptate. Imperativul apostolului adresat celor care vor să fie „oameni ai lui Dumnezeu” ne atinge pe fiecare dintre noi și ne oferă o cheie pentru cuvântul lui Dumnezeu din această duminică.

Evanghelia: Dumnezeu îi ajută și îi alină întotdeauna pe cei săraci. Există un detaliu singular în parabola evanghelică a omului bogat și a lui Lazăr: câinii au venit să lingă rănile săracului. Acolo unde omul se închide în sine și refuză să fie mâna lui Dumnezeu întinsă celor care suferă, chiar și un animal poate fi un semn al mângâierii care vine de sus.

PRIMA LECTURĂ

Profetul Amos adresează un avertisment dur conducătorilor lui Israel, atât celor care locuiesc în regatul de sud („Sion”), cât și celor care locuiesc în regatul de nord („Samaria”). Exclamația inițială „Vai”(hôy) este un avertisment sever la adresa elitelor care au urmat o cale perversă: au încredere în puterea politică, economică și religioasă, amăgindu-se că nivelul lor ridicat de trai poate duce la mântuire; își pun „siguranța” în bogăție și neglijează poporul care trăiește în mizerie (v. 1). Imaginea paradigmatică a comportamentului lor vicios este cea a banchetelor somptuoase în care notabilii consumă cele mai fragede și mai scumpe cărnuri în timp ce stau întinși pe paturi luxoase (v. 4); obișnuiesc să însoțească masa cu muzica harpei și a altor instrumente, imitând practica regelui David (v. 5); savurează vin în cupe mari, semn că beau o cantitate mare de alcool, și se ung cu cosmetice rafinate și scumpe. Amos adaugă o observație morală: conducătorii puternici își petrec timpul în activități dizolvante în loc să se ocupe de problemele sociale și lasă poporul lui Dumnezeu din nord să sufere de sărăcie și ruină („ruina lui Iosif de care nu le pasă”). Prin comportamentul lor ticălos, conducătorii, începând cu regele, abdică de la funcția de guvernare pentru care Dumnezeu îi desemnase (cf. Deut 17:14-20); prin faptul că nu administrează legea și dreptatea, ei nu respectă dictaturile Legii mozaice (Deut 16:20). Prin urmare, încălcarea poruncii divine va provoca pedeapsa inexorabilă a lui Dumnezeu: exilul. În fruntea părții deportate a poporului se vor afla tocmai notabilitățile dizolvate ale regatului lui Israel (v. 7).

A DOUA LECTURĂ

În partea finală a primei scrisori către Timotei, Paul îl îndeamnă pe colegul său ucenic să se țină departe de răul săvârșit de falșii apostoli (cf. 6:3-10). Timotei este numit „om al lui Dumnezeu”, o calificare care în Vechiul Testament este tipică persoanelor alese de Dumnezeu pentru o misiune (Moise în Deut 33:1; Ex 14:6; Ps 89:1; Samuel în 1Sam 9:6; Ilie în 1Regi 17:18). Ca „om al lui Dumnezeu”, Timotei este chemat să întruchipeze o serie de virtuți care contrastează cu viciile enumerate în 6:4-5: „dreptate”, „evlavie”, „credință”, „dragoste”, «răbdare», „blândețe”. Toate aceste virtuți nu numai că trebuie întruchipate de orice creștin, dar cu atât mai mult ele constituie echipamentul necesar pentru rolul de lider al bisericii (v. 11). Paul recurge apoi la metafora competitivă a cursei, dragă lui (1Cor 9:24-25; Fil 2:16; 3:12-14), pentru a-l îndemna pe Timotei să rămână neclintit în „credință”; această cursă plină de provocări are un obiectiv important, „viața veșnică”. Viața veșnică este premiul care îi așteaptă pe creștinii perseverenți, darul lui Dumnezeu care contrastează cu „ruina și pierzania” care îi așteaptă pe cei care cad în ispita lăcomiei și a atașamentului față de bani (6:9). Viața veșnică, pe de altă parte, este darul pentru cei care sunt chemați de Dumnezeu și care, asemenea lui Timotei, au „mărturisit” „frumoasa profesiune de credință” de la botez în fața comunității, devenind conformi cu Cristos în moartea și învierea sa (v. 12).

Ordinea credinței. În acest moment, sfatul lui Paul devine un „ordin”, o recomandare presantă în fața lui Dumnezeu, cel care dă viață oricărei creaturi, și a lui Isus Cristos, care „a mărturisit în fața lui Ponțiu Pilat frumoasa sa profesiune de credință”. Aceeași expresie folosită pentru botezul lui Timotei este folosită acum pentru mărturisirea identității sale mesianico-regești făcută de Isus în fața autorității romane (cf. In 18,36-37); mărturisirea făcută de Isus este arhetipul oricărei mărturisiri-testimonii publice, chiar și în sfera medico-legală, făcută de orice creștin (cf. Mt 10,32; Lc 12,8). Prin urmare, Paul face un paralelism între Timotei și Cristos: după botez, cu viața de caritate și profesiunea de credință, Timotei participă la viața lui Cristos și se asemuie cu Domnul (v. 13). Acesta este motivul pentru care „ordinul” lui Paul către colaboratorul său evocă limbajul legământului din Vechiul Testament: „ține porunca”. Respectarea nu se referă la setul de reguli care alcătuiesc legea mozaică, ci mai degrabă la „evanghelia” lui Cristos, care încorporează preceptele anterioare și le sintetizează în porunca „iubirii” aproapelui (cf. Rom 13:8-10; In 13:34; 15:12). Această poruncă trebuie respectată „fără pată și fără vină”; Evanghelia trebuie comunicată fidel, fără adăugiri; sarcina bisericii este întotdeauna aceeași: să proclame prin cuvinte și fapte că Isus Cristos a murit și a înviat pentru mântuirea noastră. Această proclamare trebuie să răsune până la sfârșitul timpurilor, care coincide cu „manifestarea Domnului nostru Isus Cristos” (v. 14); lemma epiphanéia („manifestare”), pe care lumea elenistică o rezerva prezenței portentoase a unei divinități sau intrării unui conducător într-un oraș, este folosită de Paul pentru a desemna parusia lui Cristos (cf. 2Tim 4:1.8; Tit 2:13). Ea va avea loc pentru a duce la bun sfârșit planul mântuitor al lui Dumnezeu în timpul stabilit de El, deoarece Dumnezeu este conducătorul absolut al istoriei. În vv. 15-16, Paul face apoi o pauză pentru a lăuda suveranitatea regală a lui Dumnezeu printr-o serie de epitete: Dumnezeu este „binecuvântat” (deci dătător de fericire; cf. 1Tim 1:11), „unic suveran” (cf. Deut 6:4-5), „rege al regilor” (cf. Dan 2:37), „regalitatea domnilor” (Ps 136:3), „singurul care posedă nemurirea”, „cel care locuiește în lumina inaccesibilă”, „cel pe care nimeni nu l-a văzut și nu-l poate vedea” (In 1:18). Această magnifică profesiune de credință în Dumnezeul lui Isus Cristos, în care există o polemică voalată împotriva cultului împăraților, se încheie cu o doxologie: “Lui să fie onoarea și puterea în vecii vecilor. Amin”.

EVANGHELIA

Celebra parabolă a omului bogat (adăugarea tradițională a adjectivului „epulon”, care în esență înseamnă „bogat”, este inutilă), a lui Lazăr și a lui Abraham (patriarhul este personajul autoritar, reprezentant al divinității) încheie capitolul 16 din Evanghelia a treia, dedicat utilizării banilor în raport cu Scripturile lui Israel și cu Împărăția lui Dumnezeu. Parabola din liturghia de astăzi este răspunsul lui Isus la fariseii care l-au denigrat (v. 14) din cauza opiniilor sale radicale care vedeau în bogăție un obstacol serios în relația cu Dumnezeu (v. 13: „nu poți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona”).

De fapt, Isus proclamă venirea Împărăției lui Dumnezeu, prevestită de „Lege și de profeți” (v. 16). Fariseii aveau iluzia că urmează Legea, că o respectă cu servilism și presupuneau că sunt neprihăniți (cf. Lc 18:9-14), dar în realitate erau în întârziere, deoarece inimile lor erau departe de voința lui Dumnezeu exprimată definitiv de Isus (v. 17).

Predicarea împărăției lui Dumnezeu de către Isus integrează Legea în cadrul acesteia, dar, în același timp, o relativizează, după cum o arată exemplul abrogării regulii de repudiere a soției în cadrul legii mozaice (Deut 24:1-4). În acest context, parabola bogatului și a lui Lazăr încheie discursul critic al lui Isus cu privire la posesia banilor, la Scripturi și la exigențele Împărăției lui Dumnezeu de care el este vestitorul și purtătorul.

Protagoniștii la antipozi. Parabola este o poveste imaginară cu cei doi protagoniști principali în scenarii diferite: în această viață ei se află la antipozi (vv. 19-20). În viața de apoi, soarta lor va fi întotdeauna opusă, dar într-o situație de inversare completă față de cea anterioară (vv. 22-31). Primul protagonist care intră în scenă este un bărbat anonim, caracterizat doar prin adjectivul „bogat” (plúsios), asemenea altor personaje parabolice (Lc 12,16; 16,1) și actori ai relatării evanghelice (Lc 18,23.25; 19,2). Condiția sa de bogăție extremă este sesizabilă în îmbrăcămintea purtată în mod obișnuit („purpura” și «inul» sunt două țesături foarte prețioase în Antichitate) și în practica zilnică repetată a „bancheturilor splendide”. Aceste două elemente denotă un nivel de trai foarte ridicat (v. 19).

În schimb, al doilea personaj are un nume, Lazăr (care înseamnă „Dumnezeu ajută”), care denotă o demnitate deosebită. El s-a întins pe jos la „ușa” bogatului, o practică obișnuită în lumea antică pentru cerșetori. Naratorul menționează de două ori „rănile” sale, lins chiar și de câinii vagabonzi, considerați animale necurate. În această stare de neputință și mizerie, Lazăr a încercat să supraviețuiască ciugulind din resturile de la masa bogatului (vv. 20-21).

Răsturnare escatologică. În vv. 22-23, odată cu moartea celor doi protagoniști, intrăm în scenariul vieții de apoi, unde condiția celor doi este inversată. Lazăr, definit ca „sărac” (ptōchós) este însoțit de îngeri (prezenți în context escatologic și în Lc 12,8-9 și 15,10) „în sânul lui Abraham”, expresie iudaică care indică locul de onoare alături de patriarh în banchetul ceresc. Astfel, Lazăr este primit în banchetul etern alături de Părinți; bogatul, în schimb, rămâne exclus. El se regăsește de fapt în Iad (Aídēs), un loc al suferinței și al chinului. Naratorul nu oferă motivele pentru această plasare antitetică a celor două personaje: nici Lazăr nu fusese calificat drept drept sau pios, nici bogatul nu fusese caracterizat de un comportament rău în viață. Naratorul (Isus) nu este interesat de profilul etic, ci de condiția socio-economică opusă a celor doi, pentru a evidenția răsturnarea pe care Dumnezeu o operează în logica Împărăției sale: textul nostru parabolic traduce de fapt discursul „beatitudinilor” și al „necazurilor” într-o formă imaginativă (Lc 6:20-26): împărăția lui Dumnezeu aparține „săracilor”(ptōchói), celor care „flămânzesc”, care „plâng”, care sunt persecutați din cauza credinței lor în Isus (Lc 6,20-23); condiția fericirii este contrastată cu cea descrisă de „necazuri”: sunt excluși din împărăția lui Dumnezeu «bogații», adică „cei sătui”, „cei care râd”, cei despre care toată lumea vorbește de bine (Lc 6,24-26). Cei „bogați” își au „consolarea”(paráklēsis) în bunurile acestei lumi(Lc 6:24).

O separare definitivă. Omul bogat din parabolă, văzându-l pe Lazăr alături de Abraham la banchetul ceresc, se adresează patriarhului și îi cere să îl trimită pe „sărac” să îi aline durerea, scăldându-i limba complet uscată de flăcările iadului (v. 24). Răspunsul lui Abraham, invocat ca „tată”, este negativ: în primul rând, el recunoaște apartenența sa la poporul ales (îl numește „fiu”). În al doilea rând, confirmă faptul că dreptatea divină răstoarnă logica lumească a predominanței care stă la baza pretenției bogatului, care încă îl consideră pe Lazăr un subordonat în serviciul său; prin urmare, în noua sa condiție, Lazăr primește „consolarea” regalității divine, care se opune regalității lumești pe care se bazase bogatul în viață (cf. Lc 6:24). „Consolarea” pe care o primește acum Lazăr este cea pe care Dumnezeu a promis-o poporului său în Isaia (verbul nḥm „a consola” apare de șaisprezece ori în Is 40-66). Acesta nu este un simplu sprijin emoțional sau sentimental, ci forța efectivă a intervenției cu care Dumnezeu inervează acțiunile credincioșilor săi și schimbă istoria. În al treilea rând, Abraham ne amintește că în viața de apoi există o „mare prăpastie” care îi separă definitiv pe cei mîntuiți de cei condamnați; astfel, patriarhul îl face conștient pe omul bogat că relația cu Lazăr trebuia să fie stabilită în prealabil, atunci când viața bogatului se învârtea în jurul spațiului banchetului, iar cea a săracului era relegată în afara ușii. Avertismentul este serios: relațiile frățești trebuie să aibă prioritate în această viață, când omul sărac l-ar fi putut ajuta pe omul bogat să iasă din izolarea sa distructivă. După moarte, șanțul trasat anterior este acum definitiv.

Învierea este logica Împărăției. Dialogul dintre omul bogat și patriarh continuă. Preocuparea târzie a bogatului este pentru cei cinci frați ai săi care riscă să ajungă la același sfârșit trist și regretabil ca și el; el îi cere lui Abraham să îl trimită pe Lazăr fraților săi pentru a-i avertiza de riscul pe care îl riscă. Răspunsul patriarhului este apodictic: „Ei îl au pe Moise și pe profeți (cf. Fap 26:22); ascultați-i!” (v. 29). Ascultarea Scripturilor lui Israel invită la solicitudine și considerație pentru cei săraci și la îndepărtarea de idolatria banilor. Omul bogat reacționează insistând asupra necesității ca un mort să se arate fraților săi pentru ca aceștia să se convertească (v. 30): verbul „a se converti”(metanoeîn) la Luca și în Faptele Apostolilor este un semn că procesul mântuitor este în desfășurare. Dialogul se încheie cu declarația apodictică a lui Abraham: „Dacă nu ascultă de Moise și de profeți, nici dacă unul ar învia din morți nu ar fi convinși” (v. 31). Aici ajungem la punctul culminant al poveștii. Scripturile prezintă planul salvator al lui Dumnezeu pentru Israel și pentru întreaga omenire, un plan care își are punctul culminant în moartea și învierea lui Isus. Într-adevăr, v. 31 face aluzie clară la învierea lui Cristos.

Conform explicațiilor date de Cel Înviat ucenicilor din Emaus (Lc 24:25-27) și tuturor ucenicilor (24:44-47), Scripturile prevedeau deja că evenimentul pascal va aduce mântuirea poporului. Învierea lui Cristos este centrul propulsor al istoriei mântuirii care, prin predicarea și acțiunea ucenicilor, se va răspândi „până la marginile pământului”(Fap 1:8). Învierea însăși este inversarea destinului Celui Răstignit. Dinamica pascală a morții și învierii constituie coloana vertebrală a logicii Împărăției lui Dumnezeu instaurată de Isus, așa cum este anunțată în Lc 6,20-26. Inversarea condițiilor de fericire propuse de regalitatea divină a fost deja prevestită în Magnificat (1:52-53), în Lc 13:30 („cei din urmă vor fi cei dintâi și cei dintâi vor fi cei din urmă”), 14:11 („oricine se înalță va fi umilit și oricine se umilește va fi înălțat”). Învierea, o lucrare minunată a Tatălui care inversează moartea ignominioasă a Fiului, deși este un eveniment oportun, continuă totuși să își producă efectele în istorie. Acesta este motivul pentru care parabola omului bogat, a lui Lazăr și a lui Abraham se încheie cu întoarcerea la viața prezentă. Luca este interesat să proclame mesajul lui Cristos înviat, interpretul unic al Scripturilor lui Israel, în beneficiul cititorului: urmarea lui Cristos pe calea crucii și a învierii implică asumarea sărăciei și împărțirea bunurilor (cf. Fap 2:42-48; 4:32-5:11) și permite experimentarea apartenenței la regalitatea lui Dumnezeu.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 569/septembrie-octombrie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Domenico Fetti, Lazăr și bogatul 

Hits: 37