„Umilința și generozitatea. epicentrul eticii Împărăției” – Meditație pentru Duminica a XXII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXII-A DE PESTE AN

31 AUGUST 2025

UMILINȚA ȘI GENEROZITATEA, EPICENTRUL ETICII ÎMPĂRĂȚIEI

Cei umili, sau săraci, sunt cei care au încredere în Dumnezeu și permit harului să le inspire alegerile de viață și să le pătrundă relațiile cu ceilalți (prima lectură). Pentru creștini, smerenia este un rod al Duhului Sfânt dat de Isus Cristos, singurul mijlocitor al noului legământ, cel care a deschis calea către bucuria veșnică în comuniune deplină cu Tatăl pentru toți (a doua lectură). În contextul unui banchet, care face aluzie la venirea Împărăției lui Dumnezeu, Isus anunță stilul de viață cerut de Împărăție, al cărei vestitor și apărător este: umilința/sărăcia. Numai dezvoltând această atitudine de disponibilitate de a primi darul harului și de a-l împărtăși cu cei care suferă, botezații pot fi martori autentici ai regalității divine revelate de Isus (Evanghelia).

ISUS, INVITATUL INCOMOD

de Roberto Laurita

Îl acuză că este un om căruia îi place să mănânce și să bea, atât de mult încât nu refuză să intre în casele vameșilor și păcătoșilor. Trebuie recunoscut, însă, că acceptă și invitațiile fariseilor. Evanghelia de astăzi îl prezintă, de fapt, în casa unuia dintre liderii lor, în ziua de sabat. În mod firesc, el atrage atenția celorlalți oaspeți. Probabil că aceștia și-au format deja o părere despre el, dar acum încearcă să surprindă orice detaliu care ar putea să le îmbogățească aprecierea…

Interesant este că și Isus observă. El observă ceea ce se întâmplă. Mulți caută cele mai bune locuri. Numai astfel vor fi aproape de gazdă și de ilustrul său oaspete. Numai astfel vor putea alege cele mai bune bucăți din felurile de mâncare servite. Numai astfel vor străluci în fața tuturor celorlalți oaspeți.

Și totuși… poziția obținută la masă nu poate fi întotdeauna menținută. Isus profită de ocazie pentru a enunța ceea ce nu este o lecție de etichetă, ci o maximă de viață: „Cine se înalță va fi umilit, iar cine se umilește va fi înălțat”. Orizontul se lărgește în mod clar pentru a include existența unei persoane și planul lui Dumnezeu: se pare că Dumnezeu își realizează planul nu apelând la cei care contează și se consideră cineva, ci la cei care, fără a pretinde onoruri și recunoaștere, se pun în slujba Lui, conștienți de limitele și fragilitatea lor.

Isus, însă, continuă să observe. Și, în acest moment, se adresează direct celui care l-a invitat. Probabil că nu a văzut niciun sărac așezat la masa aceea. Toți cei prezenți, conform convențiilor sociale, vor răspunde mai devreme sau mai târziu cu o invitație similară.

 În loc să laude generozitatea gazdei sale, Isus îl invită să-și extindă cercul de oaspeți la cei care nu pot să-i întoarcă favoarea. Desigur, el nu se va bucura de alte invitații aici, pe pământ, dar nu va rămâne fără răsplată! Dumnezeu însuși îl va răsplăti în lumea nouă pe care o pregătește…

ACTUALIZAREA MESAJULUI

A OCUPA LOCURI SAU A CREA SPAȚII?

de Gianni Borsa

Cât de des, în viața de zi cu zi, ne aflăm în situații în care pare că a ocupa un spațiu este singura modalitate de a ne afirma? La locul de muncă, de exemplu, s-ar putea să vrem întotdeauna să fim în prim-plan, căutând vizibilitate și urmărind roluri proeminente pentru a fi recunoscuți sau respectați. Sau în familie, când insistăm ca ideile noastre să prevaleze asupra celor ale altora, gândindu-ne poate că modul nostru de a face sau de a vedea lucrurile este cel „corect”. Chiar și în viața comunitară, fără să vrem, ne facem auzite vocile sau vrem ca inițiativele noastre să fie cele care fac „diferența”.

Această nevoie de a ocupa spațiu, de a fi remarcați, este o ispită puternică, dar, în realitate, nu face decât să ne aglomereze inimile și, adesea, să ne îndepărteze de ceilalți. Este un stil care diferă profund de cel al lui Dumnezeu, care în creație nu se impune, nu umple totul cu măreția sa, ci mai degrabă împarte, separă și organizează. Așa cum citim în povestea Genezei, Dumnezeu separă apele, împarte lumina de întuneric, creează spațiu și medii distincte, destinate să găzduiască creaturi, să genereze viață și comuniune.

Inspirați de acest stil divin, și noi putem face din viața noastră un spațiu în care ceilalți se pot revela. De exemplu, într-o ședință de lucru, putem alege să nu ne impunem punctul de vedere, ci să ascultăm și să apreciem ideea unui coleg. În familie, putem renunța la nevoia de a avea ultimul cuvânt și să-i lăsăm pe ceilalți să se exprime, permițându-le să-și exprime ideile. În sfera eclezială, în loc să ne concentrăm pe aparențe sau să fim în prim-plan, putem dedica timpul și energia noastră creării unor medii de fraternitate, în care cei care sunt „în culise” găsesc recunoaștere și importanță. În acest fel, viața noastră devine o posibilitate continuă de comuniune, un „cămin” în care ne putem bucura de valoarea și frumusețea pe care orice persoană le aduce cu sine.

1. Timpul este superior spațiului

Papa Francisc ne-a invitat să reflectăm asupra unui adevăr foarte simplu, dar contraintuitiv: „Timpul este superior spațiului”. Acest axiom se leagă foarte bine de ispita despre care am vorbit, aceea de a dori să a ocupa spațiu pentru a ne simți importanți, și ne invită să investim în ceea ce contează cu adevărat: timpul.

Timpul este, de fapt, cea mai prețioasă resursă pe care o avem și, tocmai pentru că nu îl putem poseda, suntem adesea tentați să îl folosim cu parcimonie, aproape cu gelozie. Suntem dispuși să investim timp numai acolo unde credem că vom avea un anumit câștig, ceva tangibil care să dea simțământ eforturilor noastre. Dar Evanghelia de astăzi ne învață un mod diferit de a ne petrece timpul. Isus îi invită pe ucenicii săi să nu se gândească la cine le-ar putea întoarce favoarea sau cine este „convenabil” să fie invitat la un banchet, ci să se concentreze asupra celor care nu au nimic de oferit în schimb: săracii, infirmii, șchiopii, orbii. Cât de des, în schimb, preferăm să ne petrecem timpul cu cei care ne satisfac sau care sunt „convenabili” pentru noi, cu cei care ne pot răsplăti sau ne pot oferi ceva în schimb…

Logica lui Isus ne invită să ne schimbăm perspectiva. Tocmai dedicând timp celor singuri, celor mai fragili, inimile noastre se deschid către gratuitate.

 Poate că nu vom primi nimic în schimb, dar vom descoperi o comoară neașteptată: bucuria de a iubi necondiționat, de a fi aproape de ceilalți fără niciun interes ascuns. Acest mod de a petrece timpul, bazat nu pe ceea ce primim în schimb, ci pe ceea ce putem da, devine atunci o formă de libertate și, paradoxal, o sursă de împlinire.

2. Ultimul loc devine o cale

Isus ne adresează o invitație paradoxală: a ocupa ultimul loc. Această chemare pare să răstoarne logica lumii, care ne împinge să a ocupăm primul loc, să fim vizibili, recunoscuți, admirați. Isus, în schimb, îi caută pe cei care se află pe ultimul loc și le vestește o fericire specială: cea a săracilor, a celor care trăiesc în fragilitate și slăbiciune. Pentru ei, ultimul loc nu este o înfrângere, ci o „poartă” care se deschide spre banchetul Împărăției.

 Sau, la locul de muncă, pot exista momente în care abilitățile noastre nu sunt apreciate și părem „invizibili” în ochii celor care contează. Chiar și în Biserică, uneori, ne putem simți excluși, ca și cum contribuția noastră ar fi trecut cu vederea.Această experiență de fragilitate și invizibilitate, care poate părea o condiție incomodă și dureroasă, este, în schimb, pentru Isus, o ocazie de a experimenta iubirea Sa. Ultimul loc devine un „portal” deoarece Isus a trecut prin el până la capăt. Pe cruce, Isus a ocupat ultimul loc printre oameni: El a făcut din moarte – biruind moartea cu iubire – o ușă deschisă către viață.

 În misterul crucii, ultimul loc devine un pasaj: în suferință și în dăruirea totală de sine, Isus a făcut din fragilitate nu o condamnare, ci o poartă către plinătatea lui Dumnezeu.

Și noi, atunci, putem înfrunta acele momente de slăbiciune, de invizibilitate, cu o nouă perspectivă. Nu mai este necesar să alergăm după recunoaștere, să căutăm primul loc, pentru că ceea ce contează este să ne lăsăm atinși de harul lui Dumnezeu în cele mai umile locuri sau în cele mai simple momente ale vieții noastre. La locul de muncă, în familie sau în comunitate, putem descoperi că tocmai în ultimul loc, în acele situații de slăbiciune sau încercare sau dăruire generoasă, Dumnezeu ne așteaptă, pentru a ne conduce spre o viață autentică și deplină.

În loc să ne epuizăm încercând să fim primii, în dorința noastră de a obține gloria umană, putem să ne abandonăm simplității Evangheliei: recunoscând în fragilitatea noastră, în sărăcia noastră, calea de acces către prezența lui Dumnezeu. În orice „ultimul loc”, ca și în ultimul loc de pe cruce, Dumnezeu ne așteaptă pentru a ne conduce către viața adevărată.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură:  Umilința și modestia sunt plăcute lui Dumnezeu și îl preamăresc; mândria îndepărtează omul de Domnul și îl face dușmanul fraților săi. În umilință se află adevărul omului, care, recunoscându-se pe sine însuși așa cum este, este cu adevărat înțelept.

Psalmul responsorial: Dumnezeu, alegând să fie de partea celor săraci și umili, este aproape de fiecare dintre noi, fără excepție. Prin cuvintele psalmului, recunoaștem bunătatea Lui față de noi și lăudăm numele Lui.

A doua lectură: Dumnezeu, care a săvârșit semne miraculoase pentru poporul său în Exodul, a făcut mult mai mult pentru noi: ne-a adus în Cetatea Sfântă, în intimitate cu El, în comuniune cu îngerii și sfinții.

Evanghelia: Isus se revelează a fi un observator atent al realității și un profund cunoscător al umanității. El ne propune fiecăruia dintre noi să trăim iubirea altruistă, așa cum El o face față de noi. 

PRIMA LECTURĂ

Chemarea lui Ben Sirah la umilință caracterizează secțiunea din 3:17-30. În versetul 17, hagiograful ne îndeamnă să acționăm cu „blândețe”. Această atitudine este explicată prin compararea ei cu atitudinile antonimice ale mândriei și aroganței (versetul 19), care se manifestă în comportamente tipice competiției, precum mânia, violența, certurile și răutatea.

 Autorul a dezvoltat apoi comparația dintre umilință și mândrie în secvența din Sir 10:6–12:7. Umilința este proprietatea „omului mare”, celui care își pune încrederea în Domnul; umilința permite astfel să fii aproape de Domnul, să fii în armonie cu voința Lui, în timp ce mândria te îndepărtează de Dumnezeu.

 Apropierea celor umili de Domnul este descrisă prin expresia „a găsi favoare înaintea Domnului” (o frază folosită de înger în timpul Bunei Vestiri în Lc 1,30 pentru a descrie starea Mariei). Umilința, sau blândețea, este atitudinea de receptivitate care lasă loc harului divin să acționeze în noi (v. 18). Umilința strălucește în mod natural în comportamentul unei persoane, iar modul său de a acționa va fi recunoscut și apreciat în cadrul comunității credincioșilor (v. 17). Recunoașterea socială se datorează faptului că cei umili sunt astfel datorită „puterii Domnului”; umilința nu este o virtute intrinsecă omului, așa cum teorizează filosofia greacă, ci este un dar de la Dumnezeu pe care persoana trebuie să îl accepte și să îl a dezvolta. În acest simțământ, hagiograful poate spune că persoana umilă este un vehicul al „slavei lui Dumnezeu”, deoarece etica sa este o manifestare tangibilă a milostivirii divine; numai prin cei umili Domnul este „slăvit” (v. 20). Cei mândri, pe de altă parte, trăiesc departe de Dumnezeu și experimentează o „stare mizerabilă”; situația lor existențială favorizează înrădăcinarea copacului păcatului. De fapt, autorul folosește o metaforă preluată din lumea plantelor: „planta răului este înrădăcinată în el” (v. 28). Dezrădăcinarea acestei plante este o operațiune complexă și dureroasă, deoarece răul, la fel ca binele, urmează cursul natural al creșterii progresive. Pentru a evita pericolul de a fi cuprins de dinamica răului, Ben Sirah indică faptul că trebuie să urmăm în mod constant calea „meditației asupra pildelor”. Termenul „pildă” se referă la Scripturi în ansamblul lor. Persoana înțeleaptă este, așadar, persoana umilă care ascultă cu „atenție” cuvântul lui Dumnezeu. Ascultarea continuă a Cuvântului vieții sporește „dorința” arzătoare pentru Dumnezeu și devine o atitudine care face loc darului înțelepciunii (v. 29).

A DOUA LECTURĂ

Textul de astăzi este o sinteză admirabilă a întregii Scrisori către Evrei, nu numai pentru că se găsește în secțiunea finală a epistolei, ci mai ales pentru că subliniază tema principală a acesteia, superioritatea noului legământ asupra celui vechi și a lui Isus asupra lui Moise, trăgând consecințele necesare. Autorul se adresează de fapt unei comunități de origine iudaică, în care mai mulți membri au îndeplinit probabil serviciul preoțesc, care traversează în prezent o criză; credința convertiților a slăbit și mai multe persoane sunt tentate să revină la cultul părinților. În contextul descurajării și al dezamăgirii, textul îndeamnă la perseverență în urmarea lui Cristos, comparând cele două legăminte, cel vechi și cel nou, reprezentate de Muntele Sinai (vv. 18-19) și, respectiv, Muntele Sion (22-24). Credincioșii în Cristos nu au început de la revelația umbrită a Sinaiului, descrisă prin fenomenele apocaliptice tipice de „foc arzător, întuneric, beznă și furtună” (v. 18). 18); acestea sunt semnele unei teofanii înfricoșătoare în care Dumnezeu a comunicat prin „sunete de trâmbiță și sunet de cuvinte” care i-au îngrozit pe oameni în așa măsură încât israeliții L-au implorat pe Domnul să tacă (v. 19) și Moise însuși a fost cuprins de teroare (v. 21, exclus din lectura de astăzi). Sinaiul este definit ca un loc „tangibil” (v. 18), un simplu semn efemer și trecător al adevăratei teofanii și al legământului autentic, cel al lui Cristos. Autorul amintește că creștinii s-au apropiat acum de Muntele Sion, figura prezenței autentice a „Dumnezeului celui viu”, a „Ierusalimului ceresc”(Gal 4:24-26; Ap 3:12; 21:2-3), unde se bucură de comuniunea cu Domnul împreună cu mii de „îngeri” în sărbătoarea veșnică (v. 22) și „adunarea celor întâi născuți”, întregul corp bisericesc format din cei botezați, „ale căror nume sunt scrise în ceruri”, adică în cartea celor vii pentru totdeauna(Lc 10,20; Fil 4,3; Ap 3,5; 20,12); în planul mântuitor al lui Dumnezeu, adunarea poporului lui Israel urma să converge în Biserica lui Cristos, poporul sfânt și preoțesc; în adunarea cerească a sfinților converg și „duhurile drepților desăvârșiți”, adică Părinții credinței enumerați în Evrei 11:1-40, integrați în poporul lui Dumnezeu prin Fiul și membrii Bisericii militante (11:40).

 Cei botezați au primit revelația autentică a lui Dumnezeu „judecătorul tuturor”, Judecătorul drept (2Tim 4:8) al celor vii și al celor morți(Fap 10:42), prin Isus „mijlocitorul noului legământ” (v. 24; cf. Evrei 9:15). Numai prin Isus care, prin sângele său vărsat pe cruce, este deopotrivă victimă și preot (Evrei 9) și care, prin învierea sa din morți, este mijlocitorul bunurilor viitoare și garantul accesului la comuniunea cu Tatăl și, astfel, la bucuria fără sfârșit.

EVANGHELIA

Lc 14:1-24 ne prezintă o poveste în care Isus este invitat la masă de „unul dintre conducătorii fariseilor” (v. 1). În acest cadru spațio-temporal, Isus săvârșește un miracol (vv. 2-6), dă două învățături îndemnatoare adresate celor care iau masa (vv. 7-11.12-14) și, în final, o parabolă (vv. 15-24). Tema centrală este proclamarea stilului de viață pe care îl presupune primirea împărăției lui Dumnezeu. Lectura de astăzi exclude tezele taumaturgice și parabolice.

Contextul. În v. 1 există punerea în scenă. Într-o zi de „shabat”, unul dintre liderii farizeilor îl invită pe Isus la masă. Grupul de mese era format din farizei și doctori ai Legii (v. 2); în cadrul acestei elite socio-religioase îl invitaseră și pe Isus, care era considerat un învățător demn. Cu toate acestea, atitudinea ospătarilor față de Isus a fost una de circumspecție, iar Luca indică acest lucru prin expresia „și stăteau și-l priveau”. În vv. 2-6, omise din textul liturgic de astăzi, Isus, din proprie inițiativă, vindecă o persoană care suferă de hidropizie: în fața gestului taumaturgic interpretat prin cuvântul lui Isus (v. 5),se așterne tăcerea celor de la masă (v. 6). După ce observă că oaspeții încearcă să se așeze la masă pe primele locuri, Isus rostește un scurt discurs didactic (pe care naratorul îl numește „parabolă”) despre cea mai bună poziție la un ospăț de nuntă (vv. 8-11). Isus îi invită pe toți să nu ocupe primul loc la banchet, deoarece, în cazul în care ar sosi un oaspete mai prestigios, ar trebui să fie relegat „cu rușine” pe ultimul loc (vv. 8-9); în schimb, se cuvine să se ocupe primul loc, astfel încât cel care l-a invitat pe oaspete la banchet să poată avansa oaspetele într-o poziție mai onorabilă (v. 10).

Primatul umilinței. Prin acest scurt discurs, Isus vrea să predea stilul de comportament necesar pentru a face parte din Împărăția lui Dumnezeu. Isus este conștient de tendința fariseilor de a ocupa primele locuri în sinagogi (Lc 11:43), precum și primele locuri la banchete (Lc 20:46) și consideră această atitudine reprobabilă, ca semn de autoexaltare. Acum, Isus vrea să le anunțe farizeilor, prin exemplul locului ocupat la masă, că Împărăția lui Dumnezeu pe care el a instaurat-o are criterii de participare opuse sensului de onoare codificat social și împărtășit de ei. Într-adevăr, Isus își încheie învățătura cu un aforism: „Oricine se înalță va fi umilit și oricine se umilește va fi înălțat” (v. 11). În acest fel, el propune primatul axiologic al „smereniei” asupra succesului, gloriei și bogăției.

Criteriul invitației. Pentru a puncta viziunea sa asupra lumii, Isus se adresează proprietarului de pământ transmițându-i o altă învățătură complementară primei. Alegerea ultimului loc la masă de către invitat este, de fapt, completată de alegerea de către gazdă a invitaților la banchet. Aici, din nou, Isus îndeamnă la a nu urma practicile convenționale ale societății. Discursul scurt (vv. 12-14) constă într-o primă parte negativă (v. 12) în care Isus indică cine nu ar trebui invitat („prieteni, frați, rude, vecini bogați”) pentru a evita reciproca, și o a doua parte pozitivă (v. 13) în care indică cine ar trebui să fie invitații la banchet („săraci, ologi, șchiopi, orbi”), adică oameni care nu sunt în măsură să reciproce. Ambele grupuri sunt formate din patru categorii exemplare, dintre care prima, „prietenii” și „săracii”, este reprezentativă pentru celelalte. Isus, încă o dată, vrea să prezinte diferența dintre relațiile incluzive, pătrunse de logica Împărăției lui Dumnezeu, și cele excluzive, tipice organizării sociale iudaice și greco-romane. Conștient de prezența Duhului Sfânt în predicarea sa, Isus propune asumarea stilului de viață propriu împărăției lui Dumnezeu, bazat pe altruism și gratuitate totală. Invitația la masa „săracilor” răspunde logicii care transpare din relațiile sociale trăite de Isus. De asemenea, el le cere discipolilor să adopte un comportament caracterizat prin generozitate și gratuitate absolută.

Adevărata fericire. Invitația lui Isus adresată ospătarilor din Lc 14,14 de a abandona logica reciprocității echilibrate pentru a o asuma pe cea a gratuității, tipică milei lui Dumnezeu, are ca rezultat „fericirea”. Aceasta este fericirea deplină pe care regalitatea lui Dumnezeu o extinde asupra „săracilor” (Lc 6:20-23). De fapt, ucenicii lui Cristos sunt chemați să fie săraci/humili în solidaritate cu toți săracii pe care îi întâlnesc pe drumul lor. Șchiopii, orbii și ologii devin, fără știrea lor, mediatori ai binecuvântării pentru membrii bisericii. Comunitatea creștină, de fapt, eliberată de legăturile anterioare de rudenie și apartenență socială (8:20-21; 11:27-28), este chemată să fie săracă printre săraci. Potrivit lui Luca, testul de turnesol al exercitării umilinței/sărăciei rămâne împărțirea bunurilor materiale (Fap 2:42-46; 4:32-5:11). Irupția regalității lui Dumnezeu adusă de Isus le cere discipolilor să pună în aplicare acțiuni, individuale și sociale, animate de iubirea lui Dumnezeu pentru toți, pentru a experimenta fericirea încă de acum și mai ales „la învierea celor drepți” (v. 14). Această ultimă expresie ne face să înțelegem cum Isus dă un nou sens semantic termenului de „drept”: cel care se încredințează lui Dumnezeu cu umilință și practică un stil de viață relațional marcat de gratuitate și generozitate față de toți, în special față de cei marginalizați.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 568/august 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Alexandre Bida, Isus mâncând cu păcătoșii

Hits: 39