„Credința activă, calea spre mântuirea univeraală” – Meditație pentru Duminica a XXI-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXI-A DE PESTE AN

24 AUGUST 2025 

CREDINȚA ACTIVĂ , CALEA SPRE MÂNTUIREA UNIVERSALĂ

Isaia profețește mântuirea universală a tuturor popoarelor. Dumnezeu își va trimite mesagerii în întreaga lume, iar națiunile se vor alătura Israelului în pelerinajul către Ierusalim, epicentrul gloriei Domnului (prima lectură). Isus inițiază această viziune escatologică, dar înlocuiește mișcarea centripetă spre cetatea sfântă cu imaginea banchetului împărăției lui Dumnezeu, la care vor participa toate națiunile fără distincție etnică. Isus precizează modalitatea de a intra în banchetul etern: evitați orice formalism și faceți voia Tatălui (evanghelia). Singura cerință necesară este credința în Dumnezeul lui Isus Cristos, care și-a dat viața cu iubire pentru mântuirea noastră. Credința trebuie hrănită continuu, cu perseverență, pentru a evita toate formele de lene și oboseală spirituală care duc la abandonarea urmării lui Cristos (lectura a doua).

NU ȘTIU DE UNDE SUNTEȚI…

de Roberto Laurita

Fraza – trebuie să recunoaștem – are o duritate neobișnuită. Și totuși, este menită să ne pună pe gânduri, să îi trezească pe cei care se odihnesc într-o siguranță nefondată.

Nu este suficient să fi auzit Cuvântul Său, nici măcar să fi meditat la el, să-l fi aprofundat sau chiar să-l fi proclamat și predat altora. Nu este suficient să fi mâncat cu el, adică să fi primit pâinea sa, în Euharistie, sau să fi celebrat sfintele sale sacramente. Ceea ce contează este altceva. Acel Cuvânt trebuia să lumineze calea, acele celebrări trebuiau să susțină și să dea putere: ele nu erau scopul, ci un mijloc. Un mijloc pentru ca acest Cuvânt să devină realitate în existența unei persoane. Un mijloc pentru ca dreptatea și iubirea să-și găsească expresia în atâtea mici gesturi concrete, în atâtea alegeri zilnice.

Și tocmai de acest lucru este preocupată judecata. Este ceea ce se dovedește a fi decisiv pentru a intra sau nu în Împărăție.

Isus avertizează, prin urmare, împotriva unei posibilități care nu este chiar atât de îndepărtată: se poate întâmpla, de fapt, ca cei „îndepărtați” să fie „primii” și ca cei «apropiați» să fie printre „ultimii” sau chiar printre cei lăsați pe dinafară.

Pentru că nu se intră în virtutea unei apartenențe familiale sau sociale. Nimeni nu este garantat de o tradiție, în care – aproape fără să vrea – este cufundat. Faptele sunt cele care contează. Față de ele trebuie să te măsori. Pentru a le îndeplini, trebuie adesea să mergi împotriva curentului. Abandonând autostrada confortabilă frecventată de toți și urcând stânci incomode, călătorind uneori singur. În cele din urmă, însă, aceasta a fost alegerea corectă. Ea a avut gustul Evangheliei, gustul iubirii și al compasiunii, iar aceasta este ceea ce face ca cineva să fie „după inima lui Dumnezeu”.

ACTUALIZAREA MESAJULUI

O BISERICĂ ÎN IEȘIRE, PENTRU A GĂSI MÂNTUIREA

de Giuliano Zanchi

„Stau la ușă și bat”(Ap 3,20) spune Fiul Omului cu o voce ca un vuiet de ape mari și o privire ca o flacără de foc, aproape de sfârșitul marelui examen de conștiință adresat îngerilor celor șapte biserici. Într-o lectură originală, formulată în ajunul conclavului care avea să-l aleagă papă, cardinalul Bergoglio a văzut în text figura Celui Înviat care îi cheamă pe ai săi să iasă din locul în care au ajuns să se închidă, ca într-un fel de „situație de cenaclu” care tinde să se repete cu o continuitate constantă. A fost prima străfulgerare a imaginii unei „biserici în ieșire” care a devenit logo-ul pontificatului său, deși răspândită cu o replică retorică facilă și o profunzime asimilaționistă modestă, și cu atât mai puțin consecventă în aplicare, rămânând astfel un motto încăpățânat lăsat moștenire unei turme care nu are nici cea mai mică intenție de a ieși din incintă, oricât de rebelă și morocănoasă ar fi ea.

La urma urmei, nu suntem singurii care, în acest moment, își caută refugiu pentru confort în câmpul deschis al globalității planetare și în vânturile șuierătoare ale incertitudinii generale, ca în acele filme plasate într-un viitor post-apocaliptic în care suprafața Pământului este numai pustiu și, pentru a supraviețui, oamenii caută vizuini pe care să le apere de oricine încearcă să se apropie. Acesta este spiritul vremurilor. Dar biserica a pus la bătaie o metodă aparte, testată de-a lungul secolelor de întreținere minuțioasă a condominiilor, de rame și încuietori de uși și ferestre, de porți și mânere, de ziduri și grilaje, de interfoane și alarme antiefracție, pe scurt, de tot arsenalul disciplinar – mai ales moral și mai ales sexual – conceput pentru apărarea identității și a tradiției. Trebuia să te aperi de dușmani și să reglementezi accesul la cei din familie. Dar întotdeauna se întâmplă așa, că atunci când pui prea multe gratii la ferestre nu mai înțelegi care este situația, dacă ești încă într-o casă sau dacă te-ai băgat într-o cazarmă. Din pricina închiderii, poți ajunge să te închizi în tine, rămânând singur, sau atât de puțin încât nici nu mai știi cum să treci timpul, insensibil chiar și la aerul viciat care se răspândește acolo unde nici măcar nu mai deschizi ferestrele.

Acum singurătatea începe să ne cântărească și ne-am dat seama că, în loc să ne fie ostilă, lumea pare să ne fie indiferentă, că nu mai avem praguri de păzit pentru că soneria rămâne de cele mai multe ori tăcută, ne uităm afară cu un amestec de convingere euforică și teamă reziduală, câțiva pași dar nu prea departe, salutând cordial, dar ferindu-ne de străini. Cei cu puțin ochi pot vedea că mulți dintre „oamenii noștri” ținuți afară din anumite motive, și-au procesat desprinderea de biserică și trăiesc liniștiți în lume, iar pentru a continua să fie credincioși cred că cel mai bine este să rămână afară, unde nu există uși, încuietori, porți, clanțe, ziduri, gratii, interfoane și alarme antiefracție. Nu și-au pierdut dragostea de casă, au chiar o mare nostalgie pentru ea, dar nu-i mai suportă aerul de internat, mirosul închis, acel orizont limitat la grădina îngrădită. Fiind în lume, au descoperit, de asemenea, că o mulțime de oameni pun întrebări importante, au nevoie de cuvinte adevărate, caută relații bune, vor să-L întâlnească pe Dumnezeu, chiar dacă este în felul lor.

Există mulțimi de canaaniți, samariteni, păgâni și străini acolo, dar și mulți leproși, care au o dorință arzătoare pentru Dumnezeu, dar nu se mai gândesc la biserică atunci când vor să-L caute. Simțim o mare dorință de a ieși să-i căutăm, dar multe ezitări ne rețin, mai ales că a trecut atât de mult timp de când nu am mai ieșit, iar în lume ne simțim puțin nepotriviți, chiar puțin îmbrăcați. „Eu stau la ușă și bat”, spune Domnul Bisericii sale, Cel care nu a încetat niciodată să fie acolo, peste tot, în spațiul acelei Împărății care, cu siguranță, nu se află doar în limitele Bisericii, ci posedă întinderea umanității în întregul ei. Am confundat fidelitatea cu exclusivitatea, alegerea cu privilegiul, tradiția cu imobilismul, mărturia cu controlul, meritând mustrarea tăioasă a lui Isus:

„Voi înșivă nu ați intrat, iar pe cei care voiau să intre i-ați împiedicat”(Lc 11,52). Am mâncat și am băut în prezența sa, dar nu ne-am familiarizat cu harul său, crezând că acesta este o prerogativă de dragul lui, o insignă de apartenență care trebuie ritualizată cu scrupulozitate, pedanterie și formalism ca un maître de la un mare hotel. „Nu știu de unde sunteți”, ne va spune el.

Dacă Domnul încă bate la ușa noastră pentru a ne lăsa să ieșim, este pentru că biserica este necesară, sacramentul prezenței sale (cine ar ști despre Isus dacă nu ea?), locul vizibil al căii evanghelice (cine altcineva ar crede în posibilitatea ei?), semnul destinației universale a harului (unde altundeva să vedem ceea ce trebuie să fie al tuturor?). Dar, cu toate acestea, toată lumea ne vede discutând la nesfârșit lucruri interne, chestiuni care ar fi trebuit să fie clare deja de o jumătate de secol, organizația noastră care ar trebui să se schimbe și cei care nu vor să o atingă nici măcar cu un deget, structuri, formule, cine poate face asta și asta și cine nu, bărbați, femei, puncte pe „i”, virgule și punct și virgulă; în timp ce există mulțimi care încă mai speră să audă de la noi cuvinte despre destinația bărbaților și a femeilor, despre răscumpărarea vieților noastre, despre dreptatea promisă istoriei tuturor, despre misterul răului și despre Dumnezeul mai enigmatic al lui Isus care promite să îl domolească.

Mulțimile vor fi cele care își vor ridica capetele și îi vor căuta pe creștini, biserica lor, unitatea lor, un semn al unității tuturor, nu a mântuirii „izolate a unora. Profetul, care la un moment dat este Isaia, la un alt moment este Sfântul Francisc, la un alt moment este căutătorul anonim al societății seculare (va eșua vreodată Domnul să își trimită profeții?), insistă continuu că „națiunile”, toate, sunt destinate să se adune în legământul promis. Să sperăm că biserica este acolo, în acel moment, și nu în altă parte, și că își amintește întotdeauna că, atunci când Dumnezeu alege pe cineva, este întotdeauna pentru a-i iubi pe toți, nu pentru altceva.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: În cuvintele profetului, Ierusalimul, orașul sfânt, va deveni centrul ideal al lumii și toate popoarele vor veni la el. Astfel, Biserica este chemată de Dumnezeu să fie un semn al unității neamului omenesc.

Psalmul responsorial: Să ne însușim cuvintele psalmului pentru ca toate popoarele, fără deosebire, să vadă gloria Domnului și să laude fidelitatea iubirii sale.

A doua lectură: Creștinii persecutați sunt îndemnați să suporte încercările ca pe o purificare din mâna lui Dumnezeu: aceste încercări, înfruntate în lumina credinței, nu răpesc pacea și pot fi de folos convertirii noastre.

Evanghelia: Isus ne invită să ne răsturnăm modul de a vedea și de a gândi, chiar și despre credință și mântuire, nu pornind de la calcule și raționamente umane, ci deschizându-ne către el, către darul său și către primirea celorlalți ca frați și surori pe drumul nostru.

PRIMA LECTURĂ

Cartea lui TritoIsaia se încheie cu un oracol de o mare mângâiere pentru Israelul întors din exilul din Babilon (587-538 î.Cr.); Domnul își va arăta de fapt iubirea ca un mire față de Ierusalim, ca un tată afectuos față de fiul său, iar poporul se va putea bucura de prezența permanentă a Dumnezeului său (6.5-17).

În vv. 18-21, profetul propune viziunea escatologică definitivă, când va avea loc noua eră mântuitoare caracterizată prin „ceruri noi și un pământ nou” (65:17; 66:22). Noua lucrare a lui Dumnezeu va consta în „adunarea tuturor popoarelor și a tuturor limbilor”; toate popoarele pământului vor fi în sfârșit unite într-un fel de contra Babel (Gen 11:1-9) și nu vor mai exista războaie și rivalități. Dumnezeu însuși va fi factorul de coeziune în noua unitate, deoarece toate națiunile vor putea „vedea” „gloria” Sa.

Domnul va trimite tuturor națiunilor lumii un „semn” al prezenței și bunătății sale: va trimite o „rămășiță” a lui Israel (Is 4:3; 6:13; 10:20-21). Această activitate misionară care va extinde la nivel universal cunoașterea Domnului va uni toate națiunile cu Israelul în măsura în care vor forma un singur popor încolonat în jurul unicului Dumnezeu (Is 49:22-23). Și va avea loc marele pelerinaj din toate direcțiile către „muntele sfânt al Ierusalimului”. Cu toate mijloacele de transport disponibile la acea vreme („cai, care, căruțe, căruțe cu sedan, catâri, dromaderi”), popoarele vor curge spre sanctuarul din care emană slava Domnului. Iar aceste popoare vor fi pu- rificate ca și cum ar fi „ofranda în vase curate în templul Domnului” pe care copiii lui Israel o aduc cu ei pentru celebrările liturgice (v. 20).

La încheierea viziunii, Domnul anunță o inovație finală: „chiar dintre ei voi lua preoți leviți” (v. 21). Alegerea unor bărbați străini în funcția liturgică extinde în mod universal domeniul de aplicare al „împărăției preoților și al neamului sfânt” (Ex 19:6), prevăzut inițial doar pentru Israel.

Oracolul din Is 66:18-21 sintetizează o serie de teme escatologice care formează coloana vertebrală a întregii cărți a lui Isaia: adunarea popoarelor la Ierusalim, viziunea gloriei lui Dumnezeu, funcția misionară a rămășiței lui Israel, recunoașterea sfințeniei Domnului de către toate popoarele. Toate acestea vor fi realizate prin activitatea lui Isus și a bisericii, ghidate de Duhul Sfânt.

A DOUA LECTURĂ

În continuarea îndemnului său la perseverență în credință, autorul se adresează creștinilor obosiți, poate dezamăgiți de continuitatea încercărilor pe care sunt nevoiți să le îndure în existența lor zilnică. El îi îndeamnă să procedeze cu curaj și ingeniozitate în urmarea lui Cristos și face acest lucru prin comparația cu pedeapsa pe care un tată o aplică fiului său în scopuri educative.

Dumnezeu educă ca un tată. Reflecția începe cu un citat din Proverbe 3:11-12, în care hagiograful îl invită pe cititor „să nu disprețuiască corecția Domnului”; pedeapsa divină nu trebuie să îi descurajeze pe credincioși, deoarece „Domnul îl corectează pe cel pe care îl iubește și lovește pe oricine îl recunoaște ca fiu” (vv. 5-6). Textul scripturistic servește drept bază pentru reflecția autorului asupra Scrisorii către Evrei; de fapt, Dumnezeu este comparat cu un tată care, prin rolul său de părinte, trebuie să-și educe fiul în autodisciplină. Așa cum părintele îl pedepsește pe copil cu o intenție bună, de a-l învăța obiceiuri constructive și valori pozitive, tot așa Dumnezeu îi „lovește” pe copiii săi pentru ca aceștia să urmeze calea sfințeniei (v. 6). Citatul scriptural îl ajută pe autor să reamintească cititorului relația dintre Dumnezeu, Tatăl, și Israel, fiul iubit, de-a lungul tradiției biblice. Pedeapsa divină are întotdeauna o funcție terapeutică, deoarece vizează conștientizarea de către Israel a păcatului pe care l-a comis și convertirea sa, în vederea unui nou legământ.

În aceeași logică pedagogică, autorul Noului Testament subliniază valoarea pozitivă care trebuie atribuită suferinței comunității creștine: “Din cauza corupției voastre suferiți! (v. 7a). El preia apoi simi- litudinea relației tată-fiu pentru a da sens încercărilor care îi descurajează pe creștini. Așa cum orice tată își corectează copiii, tot așa Dumnezeu îi corectează pe membrii bisericii (v. 7bc).

Noutatea Fiului. Ceea ce este nou față de Vechiul Testament este prezența Fiului; numai prin El avem acces la Tatăl. Conform planului providențial al Tatălui, Isus Cristos este mediatorul pentru a obține mântuirea, iar calea pe care a parcurs-o este calea suferinței și a crucii. Prin pasiunea sa, aleasă din dragoste, Isus a cooperat activ la planul de mântuire al Tatălui. La fel și pentru creștini, corecția face parte din planul pedagogic al lui Dumnezeu, care își iubește copiii și dorește ce este mai bun pentru ei, participarea deplină la viața veșnică. Autorul recurge apoi la o afirmație înțeleaptă: „cu siguranță, în acest moment, fiecare corecție nu pare să provoace bucurie, ci tristețe” (v. 11a). Nimeni nu se bucură să fie mustrat, dar meditația asupra evenimentelor negative, în lumina iubirii lui Dumnezeu în Cristos răstignit și înviat, duce la resipi- scență și la maturizarea credinței. Convertirea care rezultă din mustrare produce „un rod de pace și dreptate” (v. 11b).

Autorul ajunge apoi la îndemnul final: îi încurajează pe credincioși să iasă din faza de oboseală și deprimare spirituală, ilustrată prin metaforele „mâinilor inactive”, „genunchilor slabi” și „picioarelor șchioape”, pentru a alerga cu toată energia spre țintă și a câștiga premiul (vv. 12-13). A avea credință echivalează cu toate acestea.

EVANGHELIA

Textul evanghelic al liturgiei Cuvântului de astăzi conține o învățătură importantă a lui Isus despre „mântuire”. Pasajul este compus dintr-o conexiune narativă (v. 22) care îl leagă de pericopa anterioară a parabolelor despre împărăția lui Dumnezeu (vv. 18-21), un episod de interlocuție între Isus și un personaj anonim (v. 23) la care Isus răspunde cu un îndemn (v. 24) urmat de o parabolă (vv. 25-27) și trei propoziții aparținând tradiției sinoptice (vv. 28-30). Introducerea generală este un scurt rezumat al activității misionare a lui Isus. De fapt, se afirmă că el a trecut prin „orașe și sate” în timp ce își continua călătoria spre Ierusalim, începută în Lc 9:51. Ierusalimul este destinația(cf. 17,11) unde Isus își va îndeplini definitiv misiunea salvatoare (9,31; 13,31-33). Această contextualizare geografico-teologică îl face pe cititor să creadă că „învățătura” lui Isus despre mântuire are un caracter escatologic (v. 22). Pelerinajul lui Isus a avut de fapt un singur scop: „învățarea”. Întreaga sa activitate de predicator și vindecător este inclusă sub titlul de învățătură.

Drumul spre mântuire. Pe drum, un bărbat, un domn anonim din mulțime, îl întreabă pe Isus pe tema mântuirii: „Doamne, sunt puțini cei care se mântuiesc?” (v. 23).

La acea vreme, în Israel, așteptarea mântuirii era recurentă în toate straturile populației; legată de venirea lui Mesia, a cărui așteptare a luat diverse forme, mântuirea era înțeleasă în moduri diferite și putea căpăta nuanțe politico-religioase diferite. Chiar și în lumea greco-romană, așteptarea salvării era larg răspândită printre participanții la cultele misterioase, în cercurile culturale și, adesea, conducătorii eleniști și împărații romani se ridicau la rangul de „salvatori”. Interesul interlocutorului anonim al lui Isus se referă la numărul de oameni care vor fi probabil salvați în epoca viitoare. Răspunsul lui Isus corectează întrebarea. De fapt, interesul real nu ar trebui să se concentreze asupra numărului de persoane care vor intra într-o zi în paradis, ci asupra drumului pe care trebuie să îl urmeze cineva astăzi pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu: „străduiți-vă să intrați pe poarta cea strâmtă, căci mulți, vă spun, vor încerca să intre, dar nu vor reuși” (v. 24). Primul verb este imperativul lui agōnízomai („străduiți-vă”) și evidențiază imediat angajamentul pe care îl presupune parcurgerea căii mântuirii. Calea este urmarea lui Isus; este o cale împotriva curentului care angajează întreaga ființă, așa cum indicase Învățătorul în Lc 9:23: „dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să mă urmeze”. Metafora „ușii înguste” indică astfel seriozitatea și rigoarea interioară necesare celor care întreprind urmarea lui Cristos care duce la mântuire.

Făcând voia lui Dumnezeu. Apoi Isus, fără alte comentarii introductive, spune o scurtă parabolă cu verbe la persoana a doua plural, pentru a-i implica direct pe ascultători (vv. 25-27). Un proprietar închide ușa, lăsând afară un grup de oameni. Aceștia bat și cer să intre, dar proprietarul le răspunde: „Nu știu de unde sunteți”. Cei care au rămas afară răspund: „am mâncat și am băut în prezența ta și ai învățat în piețele noastre”. Stăpânul, însă, confirmă refuzul: „voi, nu știu de unde sunteți” și adaugă o trimitere la Ps 6:9: „plecați de la mine, toți făcătorii de nedreptate”. Încercarea repetată de a-i acredita pe proscriși este, prin urmare, nereușită. Mesajul este clar: nu este suficient să asculți cuvântul lui Dumnezeu și să te rogi pentru a fi creștin, ci stilul de viață, în alegerile zilnice, trebuie să fie conform cu cel al lui Hristos. Cei care nu îmbină voința lui Dumnezeu cu iubirea față de aproapele lor fac epidermică asocierea lor cu Domnul și nu stabilesc o adevărată comuniune de viață cu El; ei sunt definiți în parabolă drept „făcători de nedreptate”.

O mântuire universală. În următoarele trei fraze, Isus continuă să folosească axa spațială a parabolei pentru a conota exteriorul și interiorul. În v. 28 se pune accentul pe situația celor care intră în Împărăția lui Dumnezeu și a celor care rămân excluși. Expresia „plâns și scrâșnire de dinți” conturează negativ condiția grupului rămas în spațiul exterior: cei „alungați” sunt cei care aparțin grupului celor «voi» și corespund „făcătorilor de nedreptate” din parabolă. Din exterior, ei îi „văd” pe cei care locuiesc în interior, în „împărăția lui Dumnezeu”. Aceștia din urmă sunt patriarhii biblici, „Abraham, Isac și Iacob” și „toți profeții”.

Diviziunea escatologică și actul de a vedea personajele de la exterior la interior trimit la parabola bogatului și a lui Lazăr (Lc 16:19-31). Tema conștientizării propriului destin post-mortem redă ideea de suferință a celor excluși din împărăția lui Dumnezeu.

Avertismentul adresat cititorilor este clar: momentul alegerii este acum; este urgent să îl urmăm acum pe Cristos. În v. 29, încadrarea rămâne fixată în interiorul casei: împărăția lui Dumnezeu este reprezentată prin metafora mesei comune. Cei care aparțin împărăției „vor sta la masă”.

Planul mântuitor al lui Dumnezeu necesită însă înlocuirea invitaților la banchet, planificați inițial, cu cei săraci. Această schimbare neașteptată este produsul misiunii evanghelizatoare a lui Isus, care perturbă rolurile socio-religioase codificate de iudaism.

În Lc 13:29, acest mesaj este deja anunțat: „vor veni de la est și de la vest, de la nord și de la sud și vor sta la masă în Împărăția lui Dumnezeu”. Universalizarea mântuirii este cea mai tipică temă teologică a operei lucane. În v. 30, Luca face aluzie la consecințele acestei noutăți universale: „și iată că sunt ultimii care vor fi primii și sunt primii care vor fi ultimii”. Momentul de cotitură în istoria mântuirii adus de Isus prevede o inversare a parametrilor axiologici standardizați, iar „săracii” devin beneficiari ai Împărăției lui Dumnezeu doar pentru că sunt dispuși să o accepte.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 568/august 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Isus învățând

Hits: 69