„Angajamentul misionar și efectele sale care separă” – Meditație pentru Duminica a XX-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XX-A DE PESTE AN

17 AUGUST 2025

ANGAJAMENTUL MISIONAR ȘI EFECTELE SALE CARE SEPARĂ

Dumnezeu îi cere profetului Ieremia să-i vestească cuvântul său regelui lui Iuda. Regele și miniștrii săi nu ascultă mesajul divin de pace și mântuire; ei preferă să-i pună căluș profetului. Lăsat să moară într-o groapă, Ieremia este salvat de un umil servitor (prima lectură). Și creștinul, abilitat prin botez la profeție, trebuie să privească mereu spre Isus răstignit și înviat, perseverând în încercările pe care le va întâmpina; credința, care își are originea în Dumnezeu, trebuie alimentată prin rugăciune, mai ales în momentele de descurajare cauzate de dificultățile misiunii (a doua lectură). Isus însuși, model pentru urmașii săi, își îndeplinește misiunea mântuitoare pentru omenire, mergând conștient spre cruce. Urmând exemplul său, și discipolii săi vor experimenta că mesajul Evangheliei divide (Evanghelia), deoarece face apel la libertatea ființei umane și propune valori contrare stilului de viață împărtășit de obicei de societățile din toate timpurile.

DE CE? DE CE CHIAR EI?

de Roberto Laurita

De ce l-au ucis pe don Pino Puglisi, parohul din Brancaccio, în Palermo? De ce l-au eliminat pe judecătorul Rosario Livatino, pe drumul care îl ducea la locul de muncă? De ce tocmai ei, și nu alții?

Întrebarea se impune când parcurgem „martirologiul” pământului sicilian… Și răspunsul ne vine chiar din pagina evanghelică de astăzi. În moduri diferite, amândoi au decis să-l urmeze pe Domnul lor, Isus. Erau siguri că mai devreme sau mai târziu vor plăti pentru asta. Se așteptau la asta.

Don Pino, care a fost asasinat chiar în ziua în care împlinea ani, evitase cu grijă orice încercare de a-și sărbători ziua, pentru ca alții să nu-și piardă viața doar pentru că erau alături de el.

Judecătorul Livatino, care renunțase la escortă din același motiv.

Știau și totuși nu s-au dat înapoi. Erau ființe umane, nu supereroi. Și, prin urmare, au experimentat și singurătatea, frica, suferința, anxietatea. Dar dragostea lor pentru Cristos era mai puternică. Și îi făcea hotărâți să caute pacea, cea adevărată, cea care se înrădăcinează solid fără a recurge la forță, ci prin sacrificiul propriei vieți.

Știau că, în ciuda tuturor lucrurilor, existența lor era în mâinile lui Dumnezeu, și erau mâini bune. Sub tutela Dei („Sub protecția lui Dumnezeu”): cu această expresie judecătorul își scria paginile. Și don Pino a demonstrat de multe ori credința celui care se expune, vorbește și acționează „din iubire pentru Dumnezeu și pentru poporul său”.

„Martiri”, adică martori și, prin urmare, constructori de pace, pacea lui Isus. O pace incomodă, pentru că cere să-ți pui în pericol cariera și propria existență. O pace care obligă pe fiecare să ia poziție, să nu se ascundă în spatele oportunismului. O pace care se construiește cu mâinile goale, fără protecție, fără plase de siguranță, altele decât cele care vin din credință, din certitudinea că Crucificatul Înviat nu-i va abandona pe cei care au crezut în El până la capăt.

COMENTARIU LA LECTURI

Profetul Ieremia este chemat să vestească cuvântul lui Dumnezeu, înfruntând neînțelegerea și ostilitatea.

Fiecare creștin, ne sugerează Scrisoarea către Evrei, investit de puterea Duhului, privind la Cristos, autorul și desăvârșitorul credinței, trebuie să persevereze în încercări. Rugăciunea, expresie a încrederii, trebuie să alimenteze mărturia, înrădăcinată în libertatea alegerii personale, capabilă să propună valori chiar și contrare mentalității de astăzi.

Este invitația Evangheliei ca fiecare să-și asume responsabilitatea botezului său.

PRIMA LECTURĂ

Textul este situat în timpul ultimelor momente ale războiului purtat de Nabucodonosor, regele Babilonului, împotriva regatului lui Iuda (387-386 î.Cr.). Ieremia continuă să vestească în numele lui Dumnezeu regelui Sedecia, pus pe tron de către babilonieni, și întregului popor, că iudeii nu trebuie să facă război împotriva caldeenilor, altfel Ierusalimul va fi distrus (37,7-10). Din cauza acestei predicări constante, Ieremia a fost arestat sub falsa acuzație de trădare și a fost închis în casa scribului Ionata (37,11-16). Regele l-a interogat, iar profetul i-a repetat suveranului că, dacă va lupta, va cădea în mâinile dușmanilor săi. Acesta a fost ultimul apel al profetului pentru ca regele să asculte mesajul lui Dumnezeu și să-și schimbe orientarea politică, evitând războiul și alegând capitularea. Ieremia a cerut să fie transferat în închisoarea regelui și i s-a făcut pe plac (37,17-21).

În lectura de astăzi, un grup de nobili din Ierusalim îi cer regelui ca Ieremia să fie omorât din cauza conținutului predicilor sale. Acești nobili, care erau consilierii regelui și militarii, îl acuză pe Ieremia de defetism, deoarece anunțul său de a evita războiul și de a salva viețile oamenilor ar fi fost doar o mișcare propagandistică menită să descurajeze soldații și întreaga populație.

Cuvântul profetului ar dăuna întregului popor și l-ar îndemna să adopte o strategie politică pe care ei o considerau dăunătoare intereselor patriei. Acești nobili credeau încă că pot înfrunta dușmanii, sperând în alianțe militare care se vor dovedi tragic iluzorii. Sedecia este un suveran slab și speriat, indecis dacă să urmeze sfatul consilierilor care vor să lupte sau pe cel al lui Ieremia care, în numele lui Dumnezeu, cere capitularea și viața poporului. Chiar și alegerea nobililor are o motivație religioasă: potrivit lor, Dumnezeu va lupta și va salva Israelul. Ieremia, dimpotrivă, clarifică faptul că babilonienii sunt instrumentul pe care Dumnezeu îl folosește pentru a pedepsi Israelul care nu ascultă Legea și continuă să nu asculte cuvântul său. Sedecia alege să-l aresteze pe Ieremia. El este aruncat de consilierii regali într-o cisternă plină de noroi situată în holul închisorii din apropierea palatului. Pentru profet, aceasta este anticamera morții; astfel este redusă la tăcere vocea celui care vestește cuvântul lui Dumnezeu. Domnul arăta calea capitulării și a vieții, dar Israel, lipsit de credință și cu un orgoliu naționalist încăpățânat, alege calea războiului care va duce la distrugerea sa.

Cu toate acestea, Dumnezeu îl ajută pe profetul său și îl eliberează de la moarte prin intervenția lui Ebed-Melech, al cărui nume înseamnă „sclavul regelui”; acesta este un străin, etiopian și eunuc, sclav al regelui. El are milă de Ieremia și mijlocește pentru el la Sedecia. Sclavul îi spune pur și simplu regelui că fapta săvârșită împotriva profetului a fost rea și că profetul, fără pâine, va muri în curând de foame (vv. 7-9). În acel moment, suveranul se răzgândește și îi poruncește sclavului să procedeze imediat, cu ajutorul altor trei bărbați, la eliberarea profetului înainte ca acesta să moară (v. 10).

La fel ca Ieremia, creștinul trebuie să cunoască contextul socio-cultural în care trăiește și trebuie să discearnă voința lui Dumnezeu ascultând Cuvântul Său. Chiar dacă cuvântul lui Dumnezeu care cere pace și iubire față de aproapele nu este ascultat de oamenii politici, Domnul, care conduce istoria, acționează în inimile celor mai umili și lucrează prin ei.

A DOUA LECTURĂ

Potrivit autorului Scrisorii către Evrei, părinții Vechiului Testament, pe care i-a lăudat în capitolul 11, având credință în Dumnezeu, nu au văzut promisiunea, adică pe Cristos, și nu au putut obține „desăvârșirea”; credincioșii din vechime au nevoie, așadar, de mărturia creștinilor pentru a obține „desăvârșirea” (11,39-40). Există o continuitate misterioasă în istoria unică a mântuirii între vechiul Israel și Biserică; se stabilește un fel de comuniune între credincioșii din ambele epoci; această comuniune este determinată de Cristos, sfârșit pentru credincioșii din epoca promisiunii și început pentru cei din epoca împlinirii.

Datorită continuității singurului popoar ales de Dumnezeu, creștinii au astfel responsabilitatea de a mărturisi realizarea definitivă a mântuirii pe care Domnul o aduce tuturor popoarelor pământului.

Cursa creștină. Din acest motiv, în 12,1-4, hagiograful se adresează destinatarilor săi cu un îndemn perentoriu de a-și alimenta continuu credința (12,1-4). Inițial, el folosește imaginea competiției sportive, dragă epistolarului paulian și post-paulian (1Cor 9,24; Fil 2,16; 2Tim 2,5; 4,7). Creștinul este ca un atlet care concurează într-un stadion; în tribune este asistat de toți credincioșii vechiului popor al lui Dumnezeu („înconjurat de o mulțime de martori”). Pentru a alerga, el trebuie să renunțe la „greutățile care îl împovărează”, povara păcatului care constă în apostazie, abandonarea credinței. Numai cu credința se poate începe cursa „cu stăruință”; cea a creștinului nu este o cursă de viteză care se termină în câteva secunde, ci una de rezistență, pe distanța lungă a întregii existențe (v. 1). Privirea atletului trebuie să fie fixată asupra țintei, Isus. Domnul Isus este definit „cel care dă naștere credinței și o duce la împlinire”. Primul epitet, archēgós(„cap”, „inițiator”, „pionier”) dă ideea că persoana lui Isus este izvorul credinței noastre și centrul istoriei, cel care începe noua eră mântuitoare (cf. Fap 3,15; 5,31). Al doilea epitet, teleiōtḗs („desăvârșitor”), redă ideea că Isus continuă să alimenteze constant credința noastră, eliberând energia propulsivă a Duhului Sfânt. Isus, originea și propulsorul credinței, în schimbul „bucuriei” de care se putea bucura, a ales „crucea”, moartea ignominiosă; autorul împărtășește ideea kenosis a Fiului lui Dumnezeu prezentă în imnul din Fil 2,6-11 (cf. Evrei 2,5-18; 5,5-10): pentru aceasta însă Tatăl l-a înviat și „stă la dreapta tronului lui Dumnezeu” (aluzie la Sal 109,1).

Isus: model de perseverență. După ce a amintit originea și valoarea credinței (v. 2), autorul îi avertizează pe destinatari care dădeau semne de descurajare și îndoială în urmarea lui Cristos; el amintește, de fapt, că Isus „a îndurat împotriva sa o ură atât de mare din partea păcătoșilor”. Cu această expresie, hagiograful amintește nu numai răstignirea, ci și ansamblul obstacolelor, defecțiunilor, opozițiilor și refuzurilor pe care Domnul le-a întâmpinat în itinerariul său misionar în Palestina. Toate acestea trebuie să încurajeze la urmarea lui Cristos chiar și în mijlocul diferitelor tipuri de dificultăți; autorul, de fapt, le dă curaj cititorilor săi și îi îndeamnă să nu „obosească” și să nu „se descurajeze” (v. 3). În cele din urmă, le amintește că persecuția care a dus până la martiriu nu i-a atins încă, așa cum s-a întâmplat deja în cazul altor comunități creștine: „nu ați rezistat încă până la sânge în lupta împotriva păcatului” (v. 4a). Mesajul este clar pentru noi toți: este necesar să perseverăm în credință prin rugăciunea care ne conformează cu Cristos răstignit și înviat.

EVANGHELIA

Isus continuă discursul adresat ucenicilor început în Lc 12,22 și reia tema „administratorului credincios și prudent” tratată în parabola ascultată duminica trecută (12,42-48). Preocuparea principală a lui Isus este conduita de viață a ucenicilor între perioada activității sale pământești și parusía sa la sfârșitul timpurilor.

Luca prezintă trei expresii ale lui Isus construite în paralel, astfel încât să facă legătura între misiunea sa pământească, moartea sa și situația comunităților post-pascale. Astfel, Luca oferă cititorilor săi un cadru de referință pentru viața eclezială care decurge din venirea lui Isus. În timpul misiunii sale în Palestina, Isus inaugurează împărăția lui Dumnezeu și acesta este singurul centru de interes al existenței sale. Acest principiu cheie este declarat imediat în expresia din versetul 49: „Am venit să aduc foc pe pământ și cât aș vrea să fie deja aprins!”. Verbul central al acestei afirmații apodictice, de natură apocaliptică, este „a veni” (érchesthai): Dumnezeu l-a trimis să „aducă vestea cea bună a împărăției lui Dumnezeu” în toate satele (Lc 4,43). Întreaga existență a lui Isus este dedicată îndeplinirii misiunii pe care Tatăl i-a încredințat-o: să aducă lumii „vestea bună” a iubirii extraordinare a lui Dumnezeu față de toate creaturile sale; această iubire este transmisă de Isus prin toate cuvintele și faptele sale până la culmea morții sale pe cruce; Tatăl răspunde la iubirea Fiului său prin învierea sa și darul Duhului Sfânt credincioșilor. Acesta este misterul mântuirii pe care Isus vrea să-l împlinească cu toată puterea sa.

Focul și apa. Fiecare dintre primele două versete, 49 și 50, începe cu un substantiv în poziție emfatică: „foc” (v. 49) și „botez” (v. 50). Cele două elemente, focul și apa, sunt antitetice în natură, dar, chiar dacă au nuanțe diferite, sunt asociate în acest text cu un orizont semantic comun. Isus se îndreaptă spre Ierusalim și este pe deplin conștient de amploarea misiunii sale: este în joc mântuirea omenirii din toate timpurile! Isus știe că misiunea sa este de origine divină (v. 49a: „a arunca foc pe pământ”) și declară că este voința sa fermă să facă voia Tatălui cu zel și urgență: „cât aș vrea ca (focul) să fie deja aprins!” (12,49b).

În același timp, Isus cel pământesc știe că darul Duhului și evanghelizarea universală vor avea loc numai după moartea sa pe cruce și învierea sa. Această conștiință este exprimată în expresia din versetul 50: „Am un botez în care voi fi botezat și cât sunt de „îngrijorat” până când se va împlini!”.

În această frază, Isus face referire la «apele» în care trebuie să se scufunde; aluzia este la moarte. Apele în Vechiul Testament sunt o metaforă a morții produse de păcatul oamenilor; de la potop (Gen 6–8) până la trecerea Mării Roșii (Ex14), a fi scufundat în ape este pentru credincios sinonim cu suferința. În Lc 12,50, Isus profețește că el însuși va fi în curând scufundat în ape, simbol al morții, dar că va ieși din ele datorită milostivirii Tatălui (Lc 9,22.44; 17,25; 18,32-33).

A doua parte a cuvintelor lui Isus (v. 50b) reflectă, în paralel cu v. 49b, voința de a îndeplini sarcina în mod radical, cu toate forțele (de aceea preferăm să traducem verbul synéchomai, care are multiple semnificații, prin „a fi dedicat” mai degrabă decât „a fi chinuit”; această din urmă traducere implică, de fapt, o anxietate excesivă, la limita autocontrolului, total străină de contextul textual).

Opoziție și acceptare. A treia frază este compusă dintr-o propoziție inițială (v. 51), cu o întrebare în paralel cu v. 49, și un răspuns scurt, urmat de o exemplificare (vv. 52-53). După ce și-a reafirmat angajamentul total prin două imagini diferite, Isus expune efectele misiunii sale în perioada post-pascală.

Cei care intenționează să-l urmeze trebuie să fie gata să-și asume rolul celui care desparte, divide pe care l-a avut și evanghelizarea lui Isus: „Credeți că am venit să aduc pace pe pământ? Nu, vă spun, ci diviziune”. Misiunea lui Isus conduce la o diviziune între cei care acceptă și cei care resping mesajul său de mântuire. Procesul de evanghelizare face apel la libertatea ființei umane.

Fenomenul opoziției și al credinței în Cristos se desfășoară de-a lungul întregii Evanghelii a lui Luca și continuă în cartea Faptele Apostolilor până la sfârșit, cu ultima predică a lui Paul la Roma (Fap 28,24-28). În versetul 51, Isus prezintă efectele misiunii sale în termeni de opoziție între „pace” și „diviziune” (lemă pe care Luca o preferă în locul „sabiei” pe care o găsim în textul paralel din Mt 10,34). Luca este evanghelistul care folosește de mai multe ori termenul „pace” și o face cu diferite sensuri; în sensul grecesc de absență a războiului sau de concorde, în sensul roman de pacificare politică a popoarelor supuse și în sensul ebraic de bunăstare și abundență a vieții. În cazul nostru, fiind antonimul lui „diviziune”, pacea este înțeleasă în sensul comun grecesc de „concordie” (înțelegere), element considerat fundamental pentru stabilitatea ordinii politice a orașelor grecești. Pacea reglementa nu numai relațiile dintre orașele-stat sau dintre Imperiul Roman și popoarele cucerite, ci reglementa în primul rând relațiile sociale indispensabile pentru echilibrul vieții comunitare.

Un angajament total. Isus nu aduce concordia, ci diviziunea în cadrul structurii sociale, începând cu nucleul cel mai interior și primordial, familia. Mai întâi, răspândirea predicilor lui Isus și, ulterior, a discipolilor săi, au ca rezultat ruperea relațiilor dintre cei care urmează stilul de viață și valorile solidarității cu cei mai slabi, ale generozității și detașării de bunuri, proprii domniei lui Dumnezeu inaugurată de Isus, și cei care rămân ancorați în modelul axiologic convențional iudaic sau greco-roman. Pentru a exemplifica aceste relații sfâșiate de propunerea lui Isus, Lc 12,52 (ca și Mt 10,35) face aluzie la textul din Mi 7,6; în fața corupției sociale și a rivalității din interiorul familiilor, profetului Mihea nu-i rămâne decât să „își îndrepte privirea spre Domnul” și să spere în mântuirea Lui. În timp ce Mihea atribuie tinerilor vina pentru ruperea relațiilor părintești, Luca, dimpotrivă, atribuie tinerelor generații meritul de a se fi detașat de obiceiurile socio-religioase ale părinților.

De fapt, Isus a format o nouă comunitate care se îndepărtează, prin organizare și valori, de clanurile familiale (Lc 8,20-21; 11,27-28); cei care fac parte din grupul său trebuie să-l urmeze pe Isus, farul central, singurul Învățător și model de slujire (Lc 22,27), iar orice relație familială trebuie să fie subordonată cerințelor împărăției lui Dumnezeu (Lc 14,26; 18,29). Urmarea lui Cristos necesită o implicare totală a existenței.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 568/august 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Fra Angelico, Toți Sfinții

Hits: 49